Prin sine omul este bun dar el se poate întoarce la rău. Sfinţii părinţi ne spun că în această
viaţă până în momentul morţii omul are posibilitatea de a se pocăi şi întoarce la Dumnezeu.
Astfel prin spovedanie păcatele omului se pot ierta şi omul poate ajunge din nou la starea de comuniune cu Dumnezeu.
Calea păcatului este una senzuală şi hedonistă. Păcatul nu convinge ci mai mult decât orice el seduce. Păcatul şi patimile sunt în sine iraţionale şi se bazează pe o distorsionare a binelui şi a virtuţii. Fiecare dintre noi putem resimţii în noi înşine antagonia dintre bine şi rău.
Deşi vedem că vrem să facem binele, după cum spunea sfântul apostol Pavel de mai multe ori simţim o altă putere seductivă care ne atrage în spre săvârşirea răului. Ce putem face în aceste situaţii? În primul rând ne putem ruga sfinţilor îngeri pentru ajutor. Biserica a rânduit mai multe rugăciuni pe care le putem face sfinţilor îngeri. Putem citii acatistul sfinţilor 149 Metafora drumului spre Dumnezeu poate fii exprimată şi prin Odisea lui Homer. Lui Odiseu din Odisea lui Homer i-au luat mai bine de 18 ani să se întoarcă acasă pe insula sa Itaca.
113
arhangheli Miahil şi Gavriil, acatistul sfântului arhanghel Rafail, putem citii acatistul îngerului păzitor sau canonul de rugăciune către toate puterile cereşti. Trebuie să ştim că rugăciunile pe care le facem la sfinţii îngeri nu primesc răspuns instantaneu. Din mărturia mai multor părinţi îmbunătăţiţi, cel rău ne războieşte fie prin beţie, fie prin lăcomia pântecului sau fie prin desfrânare. Dacă atunci când suntem ispitiţi ne punem la rugăciune cu timpul rezultatele nu vor înceta să apară. Patimile îl fac pe om să creadă că ele sunt sensul vieţii. Beţivul ajunge să creadă că nimic nu este mai presus pe lume decât băutura şi alcoolul. Desfrânatul îndumnezeieşte plăcerea trupească şi lacomul îndumnezeieşte puterea de a mânca. Toate aceste lucruri au fost lăsate de Dumnezeu. Prin lucrarea celui rău, sensul însă se distorsionează şi ceea ce era un mijloc de existenţă devine un scop în sine.
Principiul plăcerii este un principiu comun al mai multor păcate. În spatele acestor plăceri însă se ascund flăcările iadului care vor să ne ţină legaţi în ele veşnic. Lupta cu patimile şi păcatele este cruntă şi crudă dar nu este imposibilă. Cazul a mai multor sfinţi ar trebui să ne de-a curaj şi să ne facă să continuăm pe drumul ales de Dumnezeu. Atunci când lucrurile par imposibile şi parcă nu mai există nici o altă scăpare decât a păcătui şi a da curs patimilor, se cuvine să ştim că avem de a face cu lucrarea celui rău. Dumnezeu şi îngeri sunt de partea noastră prin urmare numai dacă avem credinţă. Dumnezeu şi îngerii sunt nevăzuţi dar aceasta nu înseamnă că ei nu există. Alte prezenţe îngereşti au fost văzute în jurul sfintei Ecaterina. Se spune că ea a fost martirizată pe vremea imperiului italian sau roman pe numele său de Maximian. După moartea ei câţiva oameni mai credincioşi au văzut că în jurul moaştelor sfintei s-au făcut văzuţi îngeri care i-au dus sufletul la ceruri. În secolul al IX-lea un al călugăr a văzut într-o descoperire că sfinţii îngeri au luat moaştele sfintei Ecaterina şi au dus-o undeva pe muntele Sinai. Aceasta a fost mai mult un fel de viziune. Sfânta Ecaterina fost o femeie extrem de credincioasă. Atât de multă credinţă a avut că chiar şi viaţa ei şi-a dat-o lui Dumnezeu. Sfânta Ecaterina din Sinai este o sfântă uitată a zilelor noastre. Ea sigur poate mijlocii la noi pentru Dumnezeu şi pentru iertarea păcatelor noastre. Un alt înger a fost văzut însă în timpul vieţii sfintei Ecaterina. Mai înainte de a fii decapitată fiindcă nu s-a închinat zeilor, sfânta Ecaterina a fost dusă în faţa unor torţionari. Viaţa sfintei ne spune că
din cer s-a pogorât un înger care a lovit instrumentele de tortură şi ele s-au rupt toate. Astfel sfânta nu a fost torturată ci doar decapitată.
Vedem că sfinţii îngeri au fost prezenţi mai mult decât orice în vieţile sfinţilor. Este destul de important să remarcăm acest lucru. Mai mult decât orice este important să ştim că
credinţa noastră nu rămâne indiferentă în ceruri în faţa îngerilor şi a lui Dumnezeu. Sfinţii îngerii se îndepărtează de oamenii răi şi pătimaşi fiindcă aceştia se înconjoară de prezenţele malefice ale diavolior. După cum am arătat în această carte sfinţii îngeri sunt conştienţi că
oamenii sunt de mai multe ori subiect al înşelăciunii şi a curselor demonice. Diavolii sunt mult mai feroce şi mai răi decât ne-am imagina. Dar acest lucru nu trebuie să ne sperie. Noi ne gândim şi cerem mai mult decât orice ajutorul lui Dumnezeu. Ajutorul lui Dumnezeu este mai mult decât orice ceea ce am putea denumii asul nostru din mânecă în lupta împotriva celui rău. Deşi noi cădem în capcanele diavolilor de cele mai multe ori prin păcate Dumnezeu ştie răutatea şi cruzimea diavolilor. Dumnezeu prin sfântul arhanghel Mihail i-a înfrânt odată în ceruri pe diavoli şi i-a aruncat în iad. Creaţia lumii şi a universului a tras din nou atenţia diavolilor care şi-au concentrat din nou atenţia şi eforturile în spre noua creaţie a lui Dumnezeu. Diavolii ar voi distrugerea integrală a lumii şi a universului dacă le-ar fii îngăduit fiindcă ei au ajuns la acest grad ultim de perversiune şi de răutate. Ei ştiu însă că nu pot face acest lucru.
114
Ocazional diavolii au scăpat din iad. Sfinţii Părinţi ne spun că diavolii sunt lăsaţi să
lucreze în lumea noastră numai până la judecata de apoi. Acest lucru a fost îngăduit de Dumnezeu pentru a se face o discernere sau separaţie netă dintre cei buni şi cei răi. Diavolii sunt cei care ne ispitesc şi ţelul lor este permanent de a ne îndrepta spre rău. Diavolii pot fii biruiţi numai dacă în lupta sau în încleştarea cu ei nu pe punem încrederea în noi înşine ci în Dumnezeu şi puterea Sa. Credinţa în Dumnezeu este una dintre principalele arme împotriva lui Dumnezeu. Prezenţa îngerilor lui Dumnezeu a fost şi este discretă mai mult decât orice. Ei nu forţează şi nici nu bruschează pe nimeni şi sunt acolo unde de multe ori nimeni nu ar crede că sunt.
O altă prezenţă îngerească o avem consemnată în viaţa cuviosului Alipie. Se spune că
în Ucraina la mănăstirea Pecerska la Kiev a existat un călugăr extrem de cuvios care trăit prin secolul al IX-lea. Alipie a fost un mare iconar. Avea harul picturii şi putea picta extrem de bine. El picta şi Biserici şi mai şi restaura icoane. Alipie de la Pecerska a fost un om credincios. Se spune că pe când ajunsese bătrân, un om bogat a venit la Alipie şi i-a cerut să
îi picteze o icoană cu Adormirea Maicii Domnului. Din iubire Alipie a fost de acord dar cuviosul monah era deja bătrân şi bolnav şi nu mai putea picta ca şi în tinereţe. Bogatul a venit pe la cuviosul Alipie şi l-a tot întrebat de icoană. Alipie i-a spus că v-a avea icoana. La un moment dat bogatul nu a mai crezut cuvintelor sale fiindcă vedea că Alipie era din ce în ce mai bolnav de la zi la zi. La un moment dat un înger din cer îşi făcu simţită prezenţa în chilia lui Alipie şi pictă icoana adormirii Maicii Domnului pe care o ceruse băgatul. A pictat-o cu o repeziciune ieşită din comun că în 3 ore a fost gata. Îngerul l-a întrebat dacă este bune icoana. Alipie a încredinţat că da. Îngerul a luat icoana şi s-a făcut nevăzut. A doua zii când bogatul a venit la biserică el a găsit icoana gata pictată. Uimit el a mers la cuviosul Alipie să îl întrebe cine a pictat icoana? Acesta i-a spus că un înger din cer care tocmai a venit să îi i-a sufletul. Alipie a mai trăit două zile şi a murit în pace.
Această întâmplare vine să ne spună că Dumnezeu trimite îngerii Săi atunci când nu ne-am aştepta. Îngerii lui Dumnezeu sunt cei în care trebuie să avem credinţă şi nădejde că
îşi vor face lucrarea lor şi ne vor mântui. Îngerii ne ajută în procesul mântuirii dar ei nu sunt mântuitori. Domnul Iisus Hristos este mântuitor. Sfântul Paisie cel Mare era un călugăr mare şi ascet vestit pentru asceza sa. La un moment dar a văzut o mulţime mare de îngeri în pustie. El se întreba:
- Ce caută atât de mulţi îngeri în pustiu?
- Suntem păzitori ai monahilor fiindcă aşa ne-a trimit Dumnezeu, a răspuns unul dintre îngeri.150
Pe îngerii lui Dumnezeu îi facem binevoitori faţă de noi şi prin acte de milostenie sau filantropice. Egoismul şi individualismul în nici un caz nu ne aproprie de îngeri. Milostenia şi filantropia sunt semnele unui om superior. Omul superior este departe de a fii un om egoist.
Este adevărat că cultura şi genul de viaţă egoist este unul inferior şi cât se poate de îngust.
Faptul că îngerii nu rămân indiferenţi la faptele noastre de milostenie şi filantropie îl găsim menţionat în în următoarea întâmplare: „A fost odată, prin părţile Africii, un vameş creştin, dar tare zgârcit şi rău, pe nume Petru. Nu dăduse niciodată nimănui nici măcar o bucată de pâine. Odată, săracii au vorbit despre el şi unul, mai şugubăţ, a făcut prinsoare că el va reuşi să obţină o pomană de la Petru. S-a dus la vameş, care tocmai descărca o căruţă cu pâine.
150 Cuviosul Iacov regreta că oamenii nu ştiu câţi îngeri sunt în altar în timpul Sfintei Liturghii. Odată, minunându-se de ei, uitase să iasă cu Sfintele Daruri. Atunci a simţit că-l împinge ceva de umăr: era o aripă uriaşă, cu care un arhanghel îl îndemna să facă Vohodul Mare.
115
Atâta gălăgie a făcut săracul, cerându-i de pomană, încât, furios, Petru a luat o pâine şi a aruncat-o în el, ca să îl alunge. Săracul a luat-o bucuros şi a plecat. Noaptea, Petru a avut un vis înfricoşător. Se făcea că se afla în faţa unui Judecător şi nişte negri urâţi voiau să-i ia sufletul, deoarece nu a făcut nimic bun. Un înger luminos a venit cu o pâine şi a zis:
- Nu este adevărat! Ieri, Petru a dat o pâine unui sărac. Iată pâinea! Judecătorul, care era Domnul Hristos, a spus:
- Să punem pe cântar faptele rele ale lui Petru într-o parte şi pâinea în cealaltă parte.
Şi ce să vezi? Prin mila Domnului, pâinea a cântărit mai mult decât faptele rele, şi necuraţii au dispărut. După ce s-a trezit, Petru s-a gândit:
- Dacă o pâine dată fără voie unui sărac m-a ajutat atât de mult, cât de plăcuţi sunt, oare, lui Dumnezeu cei ce fac milostenie tot timpul? ”151
Prin urmare credinţa dimpreună cu faptele bune sunt plăcute lui Dumnezeu. Dar după
cum am spus, credinţa în Dumnezeu trebuie să fie însoţită de fapte bune şi de rugăciune.
Dacă pe lângă credinţă mai adăugăm fapte bune cu siguranţă că suntem pe calea cea dreaptă. Vom ilustra acest lucru printr-un alt exemplu care este menit să ne arate faptul că
rugăciunea este un lucru bine plăcut în faţa lui Dumnezeu: „Într-o zi, trei îngeri se plimbau prin grădina Domnului. Fiecare încerca să se considere mai credincios şi mai bun decât ceilalţi, până când Dumnezeu hotărî că este momentul să-i determine să se oprească din această încercare. Îi chemă la El pe cei trei îngeri şi le porunci să meargă pe pământ şi să
facă ceva prin care să-şi arate credinţa, iar cel care va reuşi ca prin fapta sa minunată să-L
încânte pe Creator va fi răsplătit. Ei au acceptat şi au venit pe pământ, petrecând o zi întreagă printre muritori. Primul înger a început să vindece toate animalele bolnave şi s-a rugat pentru oameni ca să nu mai păcătuiască. Al doilea a adus copiilor icoane şi cărţi religioase, pentru a se ruga şi pentru a se apropia mai mult de Dumnezeu, încercând să afle sensul cuvântului Mântuitorului nostru Iisus Hristos: "Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci a unora ca aceştia este Împărăţia cerurilor". Al treilea însă stătea şi privea la toţi oamenii care vieţuiau în acel loc. Aproape că se însera şi el începea să fie din ce în ce mai trist, căci nu ştia ce ar fi trebuit să facă pentru a fi plăcut Domnului Dumnezeu. Îndată, pe lângă el se chinuia cu greu să treacă un om care abia putea să se deplaseze. Văzându-l aşa necăjit, îngerului i se făcu milă de el şi începu să plângă cu amar şi să-L roage pe Dumnezeu să-l vindece pe acel om. Nu după mult timp, omul putu să meargă fără nici o greutate şi-I mulţumi din tot sufletul său Bunului Dumnezeu pentru ajutorul dat. Ajunşi în faţa Creatorului, fapta cea mai plăcută a fost considerată a celui de-al treilea înger, care s-a rugat cu lacrimi pentru un suflet greu încercat.”152
La fel de bine trebuie să fim atenţi să nu le cerem semenilor perfecţiunea în credinţă
fără să o oferim noi. De mai multe ori suntem tentaţi de a cere perfecţiunea în credinţă de la alţii fără să o oferim noi. Credinţa este o probă la care cei mai buni sunt sfinţii lui Dumnezeu.
