III
Urşanabi îi spuse lui Ghilgameş:
- "De ceţi-s obrajii scofâlciţi şi plecată ţi-e faţa, de ce ţi-e inima îndurerată şi chipul istovit?
De ce ţi s-a cuibărit spaima în măruntaie?
Şi pe chip ţi se vede că ai străbătut cale lungă? de ce ţi-e faţa arsă de ploi şi de vânt, de ce rătăceşti prin pustiu?" Ghilgameş îi spuse lui Urşanabi:
- "Cum să nu-mi fie obrajii scofâlciţi şi plecată faţa, inima îndurerată şi chipul istovit, cum să nu mi se fi cuibărit spaima în măruntaie, şi pe chip să nu mi se vadă că am străbătut cale lungă, cum să nu-mi fie faţa arsă de ploi şi de vânt, cum să nu rătăcesc prin pustiu,
dacă prietenul meu, catâr fricos, măgar sălbatic dinţară
124
sălbatică, panteră a pustiului, Enkidu, catâr fricos, măgar sălbatic din ţară sălbatică,panteră a pustiului, cu care am urcat împreună munţii, cu care am prins şi am omorât Taurul Ceresc, l-am doborât pe Humbaba cel care locuiaîn Pădurea Cedrilor, am omorât lei în cheile munţilor, el, prietenul meu, la care ţineam, cu care am trecut împreună prin toate primejdiile, a fost lovit de neînduplecata soartă a oamenilor! Şase zile şi şapte nopţi l-am plâns, până ce l-au năpădit viermii. Atunci m-a cuprins teama de moarte şi am rătăcit prinpustiu.
Gândul la prietenul meu mă urmăreşte. Pe drumuri depărtate, rătăcesc prin pustiu, pe căi îndepărtate, rătăcesc prin pustiu! Cum aş putea să tac, cum aş putea să păstrez tăcerea, când prietenul pe care-l iubeam a ajuns pulbere? Oare n-am să ajung şi eu ca el?
Nu mă voi culca oare, pentru a nu mă mai scula niciodată?" Ghilgameş îi mai spuse lui Urşanabi: - "Acum, Urşanabi, spune-mi care este caleacătre Uta-napiştim, arată-mi care-i semnul lui, da, arată-mi semnul lui! Dacă e cu putinţă, voi trece marea; dacă nu-i cu putinţă, voi rătăci prin pustiu!" Urşanabi îi spuse lui Ghilgameş:
125
- "Cu mâinile tale, Ghilgameş, ai făcut cu neputinţă
trecerea mării; ai sfărâmat Făpturile-de-piatră. Ele singure puteau atingemarea. O dată sfărâmate Făpturile-de-piatră,noin-o mai putem înfrunta. Totuşi, Ghilgameş, roteşte securea, coboară în pădure, taie de acolo o sută douăzeci de prăjinide şaizeci de coţi,
smoleşte-le, scobeşte-le de un lat de vâslă, apoi adu-mi-le mie." Când Ghilgameş auzi aceste vorbe, roti securea,trase sabia din teacă, de la cingătoare, coborî în pădure, tăie o sută douăzeci de prăjinide şaizeci de coţi,le smoli, le scobi de un lat de vâslă, apoi le aduse lui Urşanabi. Ghilgameş şi Urşanabi se urcară în luntre, o împinseră în apă şi porniră în larg. Drumul pe care de obicei îl faci într-o lună şi jumătate, ei a treia zi îl şi străbătuseră. Astfel Urşanabi ajunse la apele morţii.
IV
Atunci Urşanabi îi spuse lui Ghilgameş: - "Grăbeşte-te, Ghilgameş, ia o prăjină,
126
dar bagă de seamă ca nu cumva mâinile tale să atingăapele morţii!
Ia a doua, a treia, a patra prăjină, Ghilgameş; ia a cincea, a şasea, a şaptea prăjină, Ghilgameş; ia a opta, a noua, a zecea prăjină, Ghilgameş; ia a unsprezecea, a douăsprezecea prăjină, Ghilgameş!" După ce luă de două ori şaizeci de prăjini, numărul prăjinilor se sfârşi. Atunci Ghilgameş îşi desfăcu cingătoarea de la brâuşi o făcu parâmă,
Ghilgameş îi smulse veşmântul lui Urşanabi, şi cu mâinile sale îl înălţă ca o pânză, în acest timp Uta-napiştim cerceta cu de-amănuntul,din depărtare marea. Vorbind singur în sinea lui, îşi zise, sfătuindu-se cu sine însuşi:- 'De ce au fost sfărâmate Făpturile-de-piatră din luntre? şi de ce se află în ea cineva care nu îi e stăpân? Acel care vine aici nu e un om de-almeu!"
O lacună de vreo treizeci de versuri din care bănuim că Ghilgameş -după ce a acostat luntrea - a sărit pe pământ şi s-a înfăţişat bătrânului. Acesta îi pune aceleaşi întrebări pe care i le mai pusese şi Siduri: Ghilgameş îi spuse lui Uta-napiştim:
- "Cum să nu-mi fie obrajii scofâlciţi şi plecată faţa,
127
inima îndurerată, şi chipul istovit?
Cum să nu mi se fi cuibărit spaima în măruntaie,şi pe chip să nu mi se vadă că am străbătut cale lungă,cum să nu-mi fie faţa arsă de ploi şi de vânt,cum să nu rătăcesc prin pustiu,
dacă prietenul meu, catâr fricos, măgar sălbatic dinţară
sălbatică, panteră a pustiului, Enkidu, catâr fricos, măgar sălbatic din ţară sălbatică,panteră a pustiului, cu care am urcat împreună munţii, cu care am prins şi am omorât Taurul Ceresc, l-am doborât pe Humbaba cel care locuiaîn Pădurea Cedrilor, am omorât lei în cheile munţilor el, prietenul meu, la care atâta ţineam, cu care am trecut împreună prin toate primejdiile, Enkidu, prietenul meu la care atâta ţineam, cu care am trecut împreună prin toate primejdiile, a fost lovit de soarta neînduplecată a oamenilor. Şase zile şi şapte nopţi l-am plâns, şi n-am îngăduit să fie îngropat, până când lau năpădit viermii!
Atunci, mi-a fost frică, m-am temut de moarte şi am rătăcitprin pustiu!
Gândul la prietenul meu mă chinuie, pe urme îndepărtate, rătăcesc prin pustiu!
128
Gândul la Enkidu, prietenul meu, mă chinuie, pe drumuri îndepărtate, rătăcesc prin pustiu!
Cum aş putea să tac, cum aş putea să păstrez tăcerea, când prietenul pe care-l iubeam a ajuns pulbere, când Enkidu, prietenul meu, a ajuns pulbere? Oare n-am să ajung şi eu ca el?Nu mă voi culca oare, pentru a nu mă mai scula niciodată?" Ghilgameş îi mai spuse lui Utanapiştim: - "Atunci, ca să mă duc la Uta-napiştim şi ca să-l văd pe acela căruia i se spune
"cel de pe tărâmuriîndepărtate",prin nenumărate ocoluri, am străbătut toate ţările, am trecut rând pe rând munţii povârniţi, şi rând pe rând am străbătut toate mările! Trupul nu mi s-a mai împărtăşit de mult de un somnbinefăcător,m-am obosit peste măsură de nesomn, şi carnea îmi este vlăguită. Nici nu ajunsesem la casa hangiţei, şi hainele-mi erau aproape sfâşiate; am ucis urşi, hiene, lei, pantere, tigri, cerbi, mufloni, haite întregi de fiare sălbatice; le-am mâncat carnea şi m-am înveşmântat cu pieile lor."
Sfârşitul acestei coloane e mult prea sfărâmat pentru a avea un înţeles limpede. El cuprindea, pare-se, cele din urmă cuvinte ale lui Ghilgameş şi primele din răspunsul lui Uta-napiştim, răspuns care continuă de-a lungul coloanei următoare - al cărei început este de asemeni sfărâmat:
129
VI
- "Cu toate că-ineînduplecată, moartea e legea tuturor; Clădim noi oare case pentru veci?
Pecetluim noi oare învoieli care să lege pe vecie?
Fraţii îşi împart oare, pentru vecie, bunurile?
