"Numele meu este Lucy Barton" de Elizabeth Strout🪐🪐

– Ei, bine, dracul râde ușor, am spus, și ma­ma s-a uitat la mine. De unde îl cunoștea tati?

A fost singura dată cât a stat cu mine în spi­tal când îmi amintesc că m-am supărat pe ea, și asta pentru că l-a pomenit pe tata așa de firesc, după ce nu vorbise deloc despre el, mai puțin atunci când pomenise de camioneta lui.

A spus:

– De când erau tineri. Cine știe, dar Elgin s-a mutat în Maine și a lucrat acolo la o fermă, nu știu de ce s-a mutat. Dar uită-te la ea, la copila lui, Annie Appleby. Uită-te la ea, Zgâtie! Mama a arătat cu degetul înspre revista pe care mi-o dăduse. Cred că arată… nu știu. Mama s-a sprijinit de speteaza scaunului. Cum arată?

– Drăguță?

Nu credeam că era drăguță; arăta bine, dar n-aș fi spus că era drăguță.

– Nu, nu drăguță, a spus mama. Altfel. Bine. Arată bine.

M-am uitat din nou la fotografie. Era lângă noul ei iubit, un actor dintr-un serial de televi­ziune la care soțul meu se uita uneori seara.

– Arată de parcă a văzut multe în viață, am spus eu în cele din urmă.

– Așa e, a încuviințat din cap mama. Ai drep­tate, Zgâtie. Și eu am crezut același lucru.

Articolul era lung și era mai mult despre Annie Appleby decât despre tipul cu care era. Scria că ea crescuse la o fermă de cartofi din Valea St. John, în ținutul Aroostook din Maine, că nu terminase liceul, că plecase de acasă ca să intre într-o companie de teatru și că îi era dor de casă. „Bineînțeles că îmi e dor“, o citaseră ei pe Annie Appleby, „în fiecare zi îmi e dor de frumusețea de acolo.“ Când au întrebat-o dacă voia să facă filme în loc să rămână în teatru, a răspuns:

– Nicidecum. Îmi place că publicul e chiar acolo, deși nu mă gândesc la el în timp ce sunt pe scenă, știu doar de ce are publicul nevoie, ceea ce pentru mine înseamnă să-mi fac bine meseria de a juca pentru ei.

Am lăsat revista jos.

– E frumușică, am spus.

– Nu m-am gândit că e frumușică, a spus mama. A părut să treacă ceva vreme până când a adăugat: Cred că e mai mult decât frumușică. E frumoasă. Mă întreb cum o fi pentru ea să fie celebră. Părea că mama cântărea chestiunea asta.

Poate din cauză că era pentru prima dată de când se afla acolo că-l pomenise pe tata și nu doar camioneta lui sau poate pentru că spusese că fiica altcuiva era frumoasă, i-am răspuns pe un ton sarcastic:

– Nu știam că ți-a păsat vreodată de ce în­seamnă pentru cineva să fie celebru. Imediat, m-am simțit îngrozitor. Aceasta era mama mea, care cu doar o noapte în urmă găsise drumul către mine prin subsolul acestui spital mare și îngrozitor, în toiul nopții, se dusese să se asigure că fiica ei era în regulă, așa că i-am spus: Dar m-am întrebat uneori, pentru că o dată am vă­zut-o pe – și am rostit numele unei actrițe ce­lebre – în Central Park, și ea se plimba pe-acolo, și eu m-am gândit: cum o fi oare să fii ca ea?

Am spus asta pentru a fi amabilă cu mama din nou.

Mama a încuviințat ușor din cap, privind pe fereastră.

– Nu știu, a spus.

Câteva minute mai târziu, ochii ei erau iar închiși.

De-abia la mult timp după aceea m-am gân­dit că poate nu o cunoștea pe actrița pe care o pomenisem. Fratele meu mi-a zis, mulți ani mai târziu, că el nu știa ca mama să fi fost vreo­dată la un film. Nici fratele meu nu fusese nici­odată la film. Despre Vicky nu știu.

L-am revăzut pe artistul pe care îl cunos­cusem în facultate la câțiva ani după ce am ieșit din spital, la un vernisaj al altui artist. Treceam atunci printr-un moment dificil în căsnicia mea. Se întâmplaseră lucruri care mă umiliseră; soțul meu se apropiase foarte tare de femeia care le adusese pe fetele mele la spital și care nu avea copii. I-am cerut ca ea să nu mai vină la noi aca­să, și el a fost de acord. Dar sunt foarte sigură că ne certaserăm în seara în care ne-am dus la vernisaj. Și îmi aduc aminte că nu mi-am schim­bat bluza. Era o bluză tricotată de culoare mov, pe care am purtat-o cu o fustă peste care mi-am pus, în ultimul moment, haina lungă, albastră a soțului meu; probabil că soțul meu purta haina lui de piele. Îmi amintesc că am fost sur­prinsă să-l întâlnesc pe artist acolo. Părea agitat să mă vadă, și privirea lui a trecut peste bluza mea tricotată mov și peste haina bleumarin – amândouă îmi veneau prost, și cu­lorile nu se potriveau; nu am observat asta până ce nu am ajuns acasă și m-am uitat în oglindă, și am văzut ceea ce văzuse el. Nu a contat. Căs­nicia mea conta. Dar faptul că l-am întâlnit pe artist în seara aceea a contat suficient încât după atâția ani încă mă mai gândesc la haina lungă albastră și la bluza mov țipătoare. El încă mai era singura persoană care mă făcea conști­entă de hainele mele, și asta – pentru mine – era ceva curios.

Am mai spus-o: mă interesează cum ne gă­sim feluri în care să ne simțim superiori altei persoane sau altui grup de oameni. Se întâmplă pretutindeni, tot timpul. Oricum i-am spune, cred că e partea cea mai josnică din noi, nevoia asta de a găsi pe altcineva pe care să-l umilești.

Scriitoarea Sarah Payne, pe care o întâlnisem în magazinul de haine, urma să țină o conferin­ță în cadrul unei mese rotunde la Biblioteca Publică din New York. Am citit anunțul în ziar la câteva luni după ce o cunoscusem. Am fost surprinsă să aflu asta; apărea rar în public, și eu am presupus că era o persoană foarte retrasă. Când am pomenit lucrul ăsta de față cu cineva despre care se spunea că o cunoaște tangențial, acea persoană a spus:

– Nu-i chiar așa de retrasă, pur și simplu New Yorkul nu o place.

Și asta mi-a amintit de bărbatul care vorbise despre ea ca despre o bună scriitoare, cu excep­ția tendinței ei de a fi plină de compasiune. M-am dus s-o văd la conferința asta; William nu a venit cu mine, a spus că prefera să stea acasă cu copiii. Era vară și nu erau nici pe departe atâția oameni pe cât îmi imaginasem eu că vor fi. Bărbatul care spusese lucrurile acelea despre ea – chestia cu compasiunea – se așezase sin­gur pe ultimul rând. Conferința era despre ideea de ficțiune: ce înseamnă ficțiunea, lucruri din astea. Un personaj despre care scrisese Sarah Payne într-una dintre cărțile ei se referise la un fost președinte al Statelor Unite ca la un „bătrân senil a cărui nevastă conducea țara cu hărțile ei astrologice“. Se pare că Sarah Payne primise e-mailuri răuvoitoare din partea unor oameni care spuneau că le plăcuse cartea ei până ajun­seseră la partea în care personajul respectiv se referise în felul acesta la unul dintre președinții noștri. Moderatorul a părut surprins să audă asta.

– Chiar așa?

Era un bibliotecar de la bibliotecă. Ea a spus:

– Chiar așa.

– Și răspundeți la scrisorile astea?

Bibliotecarul a pus întrebarea în timp ce degetele lui au atins, cu o anumită precizie, partea de jos a microfonului pe care îl ținea în mână. Ea a spus că nu le răspunsese. A spus, și chipul ei nu mai era la fel de strălucitor ca atunci când o întâlnisem în magazinul de haine:

– Nu e treaba mea să-i fac pe cititori să în­țeleagă ce este o voce narativă și nu opinia per­sonală a autorului, și doar și pentru chestia asta și mi-a părut bine că venisem.

Bibliotecarul a părut incapabil să înțeleagă.

– Ce vreți să spuneți, tot zicea el, și ea s-a mul­țumit să repete răspunsul de mai înainte. El a întrebat: Care este misiunea dumneavoastră ca scriitoare de ficțiune? Ea i-a răspuns că misiunea ei ca scriitoare de ficțiune era să comunice lu­cruri despre condiția umană, să ne spună cine suntem, ceea ce gândim și ceea ce facem.

O femeie din public a ridicat mâna și a spus:

– Dar dumneavoastră chiar credeți lucrul acela despre fostul președinte?

Sarah Payne a așteptat un moment, după care a spus:

– Bine, uitați ce vreau să vă spun. Dacă fe­meia aceea despre care am scris într-un mod fictiv îl numește pe omul acela senil și bătrân și spune că el are o nevastă care conduce prin intermediul hărților ei astrologice, atunci aș spune că – și a dat ferm din cap, după care a așteptat – eu, adică eu, Sarah Payne, cetățean al acestei țări, aș spune că femeia pe care am inventat-o a fost destul de blândă cu el.

Publicul newyorkez poate fi dur în general, dar ei au înțeles ceea ce a vrut ea să spună, și oamenii au încuviințat din cap și au început să vorbească în șoaptă unii cu alții. M-am uitat în spate la bărbatul din ultimul rând, și el părea să nu aibă nici o emoție. La sfârșitul serii l-am auzit spunându-i unei femei care venise să stea de vorbă cu el: