– Ei bine, s-a oprit din ștersul tejghelei și mi-a zis: „Săraca de Marilyn s-a măritat cu Char­lie Macauley ăla din Carlisle, cred că încă mai locuiesc prin preajmă, dar ea s-a măritat cu el pe când erau studenți, și el era un tip deștept. Că bineînțeles că îi iau imediat pe cei deștepți“.

– Cine-i ia? am întrebat.

– Cum cine, guvernul nostru murdar și co­rupt, evident, a răspuns mama.

N-am spus nimic, m-am uitat doar în sus, la tavan. Din experiența mea de toată viața, știam că oamenii care primiseră cele mai multe lu­cruri de la guvernul nostru – educație, hrană, subvenții pentru chirie – sunt cei mai capa­bili să găsească cusururi întregii idei de guvern. Într-un fel, înțeleg asta.

– Pentru ce l-au luat pe soțul deștept al lui Marilyn? am întrebat.

– Păi, l-au făcut ofițer, evident. În timpul anilor ălora cu Războiul din Vietnam. Și bă­nuiesc că a trebuit să facă niște chestii groaznice, și din ce mi-a spus Evelyn, n-a mai fost nici­odată același. Asta s-a întâmplat foarte repede după ce s-au căsătorit, ce trist! Foarte, foarte trist, a spus mama.

Am așteptat destul de mult, destul de mult am așteptat, întinsă acolo cu inima bătându-mi tare, chiar și acum îmi pot aminti cum mi se zbătea inima și m-am gândit la ce numisem în­totdeauna – în sinea mea – Chestia, cea mai groaznică parte a copilăriei mele. Eram foarte speriată întinsă acolo, speriată că mama va pomeni de asta după toți anii ăștia, după ce nu pomenise de ea niciodată, și în cele din urmă am spus:

– Dar ce face el – ca urmare a acestei expe­riențe? Se poartă urât cu Marilyn?

– Nu știu, a spus mama. Vocea ei părea din­tr-odată obosită. Nu știu ce face mai exact. Poate că în ziua de astăzi există ajutoare. Cel puțin există un nume pentru chestia asta. Nu e ca și cum ei au fost primii oameni care au fost trauma… cum o fi cuvântul ăla… de război.

În amintirea pe care o port eu momentului ăstuia, eu am fost cea care ne-a dus atunci de­parte, pe cât de repede am putut, de locul către care mama poate că știa – sau poate că nu – că se îndrepta.

– Nu-mi place să mă gândesc că s-ar putea cineva purta rău cu Marilyn, am spus, apoi am adăugat că doctorul nu venise încă să mă vadă.

– E sâmbătă, a spus mama.

– O să vină oricum. Întotdeauna vine.

– Nu cred că lucrează sâmbăta, a spus mama. Ți-a urat ieri un weekend plăcut. Mie asta îmi sună ca și cum n-ar lucra sâmbăta.

Apoi mi s-a făcut teamă. Mi s-a făcut teamă că avea dreptate.

– O, mămico, am spus. Sunt așa de obosită! Vreau să mă fac bine.

– O să te faci bine, a spus ea. Am văzut asta foarte clar. O să te faci bine și o să ai niște pro­bleme în viață. Dar ceea ce contează este că o să te faci bine.

– Ești sigură?

– Sunt sigură.

– Ce probleme?

Am întrebat asta pe un ton care încerca să fie glumeț, ca și cum ce-mi păsa mie de câteva probleme?

– Probleme. Mama a tăcut o vreme. Așa cum au majoritatea oamenilor sau unii oameni. Probleme în căsnicie. Copiii tăi o să fie bine.

– De unde știi?

– De unde știu? Nu știu de unde știu. Nicio­dată n-am știut de unde știu lucrurile astea.

– Știu, am spus.

– Odihnește-te, Lucy!

Era încă la început de iunie, și zilele erau foarte lungi. De-abia când luminile au început să apară în amurg prin fereastra care ne înfățișa priveliștea minunată a orașului, am auzit vocea din ușa rezervei.

– Fetelor, a spus el.

Trăiam în West Village de câțiva ani când am asistat la prima mea paradă Gay Pride7 și faptul că locuiam în Village a făcut ca parada să fie un eveniment important. Era ceva firesc. Avusese loc povestea de la Stonewall8, apoi ches­tia îngrozitoare cu SIDA, și mulți oameni au ve­nit să se înșire de-a lungul străzilor și să-și arate sprijinul și, de asemenea, să-i onoreze și să-i plângă pe cei care muriseră. Am ținut-o pe Chris­sie de mână, și William a ținut-o pe Becka sprijinită pe șold. Am stat acolo și-am privit în timp ce au trecut bărbați încălțați cu pantofi mov cu tocuri înalte, care purtau peruci și unii dintre ei și rochii, apoi au defilat pe lângă noi mame, și au mai fost și toate celelalte lucruri pe care le vezi la un astfel de eveniment la New York.

William s-a întors spre mine și mi-a spus:

– Dumnezeule, Lucy, vino-ți în fire, din ca­uza expresiei pe care o văzuse pe chipul meu, și eu am scuturat din cap și m-am întors ca să mă duc acasă, și el a venit cu mine și a spus: O, Năsturel! Acum îmi amintesc.

El era singura persoană căreia îi spusesem.

Poate că pe atunci fratele meu era în primul an de liceu. Poate că era cu un an mai mare sau cu un an mai mic. Dar încă mai locuiam în garaj, deci eu probabil că aveam în jur de zece ani. Pentru că mama se apucase de cusut, ținea tot felul de perechi de pantofi cu toc în coșul ei din colțul garajului. Coșul ar fi putut fi la fel ca dulapul oricărei alte femei. În el se mai aflau sutiene, corsete și un portjartier. Cred că acelea erau pentru femei care aveau nevoie ca lucru­rile să le fie ajustate și care nu veniseră la mama cu lenjeria potrivită; chiar și atunci când era normal să porți toate lucrurile alea, mama nu-și bătea capul să poarte așa ceva, mai puțin atunci când venea câte o clientă.

Vicky a venit țipând în curtea școlii în ziua aceea, nici nu mai știu dacă era o zi de școală sau de ce nu era cu mine, îmi amintesc doar țipătul ei, faptul că oamenii s-au adunat în ju­rul nostru și râsetele. Tata conducea camio­neta noastră de-a lungul străzii principale din oraș și urla la fratele meu, care mergea pe stradă în­călțat cu o pereche de pantofi cu tocuri foarte înalte pe care i-am recunoscut din coș și avea un sutien pus peste tricou și un colier de perle false la gât, iar pe față îi curgeau lacrimi. Tata conducea camioneta noastră pe lângă el și urla la el că e un nenorocit de poponar, și lumea ar trebui să știe. Nu-mi credeam ochilor și am luat-o pe Vicky de mână, deși eu eram cea mai mică dintre copii, și am mers cu ea tot drumul până acasă. Mama era acolo și a spus că fratele nostru fusese prins purtând hainele ei și că era dezgustător, iar tata îi dădea o lecție și Vicky să nu mai facă atâta gălăgie, așa că am dus-o pe Vicky de acolo, pe câmpuri, până ce s-a făcut întuneric și ni s-a făcut mai frică de întuneric decât de casa noastră. Nici până în ziua de azi nu sunt sigură că e o amintire adevărată, deși știu că e, așa cred. Vreau să spun: E adevărată. Întrebați pe oricine ne cunoaște.

În ziua aceea cu parada din Village, cred – dar nu sunt sigură – că eu și William ne-am certat. Pentru că mi-l amintesc spunând:

– Năsturel, tu chiar nu înțelegi, nu? Voia să spună că nu înțelegeam că puteam fi iubită, că meritam să fiu iubită. Îmi spunea asta ade­sea atunci când ne certam. El e singurul băr­bat care mi-a spus „Năsturel“. Dar nu e ultimul care mi-a spus celălalt lucru: Tu chiar nu înțe­legi, nu?

În ziua în care ne-a spus să scriem fără să judecăm, Sarah Payne ne-a amintit că n-am știut niciodată și că nu aveam să știm niciodată cum ar fi să înțelegem cu adevărat o altă per­soană. Pare un gând simplu, dar pe măsură ce îmbătrânesc înțeleg din ce în ce mai bine faptul că ea a trebuit să ne spună lucrul ăsta. Gândim, întotdeauna gândim: Ce are cineva de ne face să-l disprețuim, ce ne face să ne simțim su­periori lui? Voi spune că în acea noapte – îmi amin­tesc de partea asta mai mult decât de lucrurile pe care le-am descris – tata a stat în­tins în întu­neric lângă fratele meu și l-a ținut în brațe ca pe un bebeluș, l-a legănat în poala lui, iar eu nu deslușeam lacrimile și șoaptele unuia de ale celuilalt.

– Elvis, a spus mama.

Era noapte; camera era întunecată, cu ex­cep­ția luminilor orașului care intrau prin fereastră.

– Elvis Presley?

– Mai știi vreun alt Elvis? m-a întrebat mama.

– Nu. Ai spus „Elvis“. Am așteptat. Am zis: De ce-ai spus „Elvis“, mama?

– Era celebru.

– Era. Era așa de celebru, că din cauza asta a și murit.

– A murit din cauza drogurilor, Lucy.

– Dar ăsta a fost efectul singurătății, mama. De la atâta celebritate. Gândește-te puțin! Nu putea să se ducă nicăieri.

Un timp îndelungat, mama nu a spus nimic. Aveam sentimentul că se gândea într-adevăr la asta. A spus apoi:

– Îmi plăceau cântecele lui de la început. Tatăl tău credea că Elvis era dracul în persoană, cu chestiile alea caraghioase pe care le purta către sfârșit, dar dacă-i auzeai vocea, Lucy…

– Mama, i-am auzit vocea. Nu știam că știi ceva despre Elvis. Mama, când l-ai ascultat tu pe Elvis?

Din nou a urmat o pauză lungă și-apoi ma­ma a zis: