"Numele meu este Lucy Barton" de Elizabeth Strout🪐🪐

– Întotdeauna a știut cum să vorbească pe o scenă.

Nu a spus-o într-un mod amabil, asta am simțit atunci. Și am luat metroul înspre casă singură; nu era o noapte în care să-mi placă orașul în care trăiam de atâta timp. Dar nu pu­team spune exact de ce. Eram aproape de a spune de ce. Dar nu cu exactitate.

Așa că în seara aceea am început să pun pe hârtie povestea asta. Părți din ea.

Am început să încerc.

În acea noapte din spital când am simțit că fusesem rea cu mama pentru că îi spusesem că nu credeam ca ei să-i fi păsat vreodată de cum era să fii celebru, n-am putut să adorm. Eram agitată; voiam să plâng. Când copiii mei plân­geau, eu eram distrusă, îi sărutam și îi în­trebam ce se întâmplase. Poate că făceam asta prea mult. Și după ce aveam câte o ceartă cu William, plângeam uneori, și am învățat repe­de că el nu era genul de bărbat care să deteste să vadă o femeie plângând, asemenea multor bărbați, ci asta topea orice răceală ar fi avut și aproape întotdeauna mă lua în brațe dacă plân­geam foarte tare și-mi spunea: „E totul în re­gulă, Năsturel, o s-o scoatem noi la capăt“. Dar cu mama n-am îndrăznit să plâng. Amândoi părinții mei disprețuiau plânsul, și e greu pen­tru un copil care plânge să trebuiască să se oprească, știind că, dacă nu se oprește, lucrurile se vor înrăutăți. Nu e o situație ușoară pentru nici un copil. Și mama – în noaptea aceea, în rezerva spitalului – era mama pe care o avu­sesem toată viața, oricât de schimbată ar fi pă­rut cu vocea ei insistentă și liniștită, și cu chipul ei cu trăsături moi. Ceea ce vreau să spun este că am încercat să nu plâng. În întuneric, am simțit că ea era trează.

Apoi am simțit cum mă strânge de picior prin cearșaf.

– Mămico, am spus, ridicându-mă iute în capul oaselor. Mămico, te rog, nu pleca!

– Nu plec nicăieri, Zgâtie, a spus ea. Sunt aici. O să te faci bine. O să ai multe lucruri de înfruntat în viață, dar asta li se întâmplă tutu­ror. Am văzut câteva dintre ele în cazul tău, vreau să spun că am avut niște viziuni, dar cu tine…

Am închis ochii și i-am ținut strâns închiși – „Să nu cumva să plângi, idioată mică“ – și m-am ciupit de picior atât de tare, încât aproape că nu mi-a venit să cred cât de tare m-a durut. Apoi a trecut. M-am întors pe o parte.

– Dar cu mine ce? am spus.

Acum puteam s-o spun calm.

– Cu tine, nu sunt niciodată sigură de cât de exacte sunt lucrurile astea. Altădată erau exacte în privința ta.

– Ca atunci când ai știut că am născut-o pe Chrissie, am spus.

– Da. Dar nu am…

– Știut numele ei.

Am rostit vorbele împre­ună, și în întuneric mi s-a părut că am și zâmbit împreună. Mama a spus:

– Dormi, Zgâtie, ai nevoie de somn. Și dacă nu poți dormi, măcar odihnește-te.

Dimineața, doctorul a venit și a tras per­deaua în jurul meu și, când a văzut vânătaia roșie de pe coapsa mea, nu a atins-o, doar s-a uitat lung la ea, după care s-a uitat la mine. A ridicat din sprâncene, și, spre groaza mea, mi-au curs lacrimi pe la colțurile ochilor. A dat din cap cu blândețe, deși asta a durat doar o clipă. Mi-a pus mâna pe frunte, ca și cum ar fi verificat dacă aveam febră și a ținut-o acolo în timp ce lacrimile continuau să-mi alunece pe obraji. Și-a mișcat degetul mare o dată, ca și cum ar fi vrut să șteargă o lacrimă. Doamne, cât de blând a fost! Era un om bun, foarte bun. Am schițat un zâmbet timid în semn de mulțu­mire, un zâmbet timid ca o grimasă prin care îi spuneam că îmi părea rău.

El a încuviințat din cap și a spus:

– O să-i vezi pe copii curând. O să-ți dăm drumul ca să mergi acasă la soțul tău. N-o să mori în tura mea, îți promit. Apoi și-a strâns pumnul, l-a sărutat și l-a întins spre mine.

Sarah Payne preda un curs de o săptămână în Arizona, și eu am fost surprinsă când William s-a oferit să mi-l plătească ca să mă pot duce și eu. Asta se întâmpla la câteva luni după ce o văzusem la Biblioteca Publică din New York. Nu eram convinsă că voiam să stau departe de copii pentru o perioadă atât de lungă, dar William m-a încurajat. Cursului i se spunea „atelier“ și, nu știu de ce, dar nu mi-a plăcut niciodată cuvântul ăsta: „atelier“. M-am dus pentru că era ținut de Sarah Payne. Când am văzut-o în clasă, i-am zâmbit larg, gândin­du-mă că ea avea să-și aducă aminte de mine de la întâlnirea noastră din magazinul de haine. Dar ea a dat doar din cap înspre mine și mi-au trebuit câteva clipe ca să-mi dau seama că nu mă recunoscuse. Poate că e adevărat că ne do­rim un mic semn de recunoaștere din partea cuiva celebru, un semn că ei ne văd.

Participanții la cursul nostru se reuneau în­tr-o clădire veche pe culmea unui deal, și afară era cald, și ferestrele erau deschise și am privit-o pe Sarah Payne cum a obosit foarte tare aproape imediat. Am văzut asta pe chipul ei. La sfârșitul primei ore, chipul ei arăta de parcă ar fi căzut, așa cum lutul alb își pierde forma atunci când nu e suficient de rece, asta este imaginea, aceea a chipului ei căzând într-o formă ciudată din cauza oboselii și după trei ore părea și mai și, ca și cum chipul ei de lut alb aproape că tremura. Să predea cursul acela a stors-o de toată vlaga, asta vreau să spun. Chipul ei era pur și simplu descompus de oboseală. În fiecare zi începea cu o sclipire, și după câteva minute, oboseala se instala. Nu cred că am văzut vreodată, înainte sau după acel moment, un chip pe care extenua­rea să se citească mai limpede.

La curs era un bărbat a cărui nevastă murise de curând de cancer, și Sarah se purta frumos cu el, am văzut asta. Cu toții, cred, am văzut asta. Am văzut cum bărbatul acesta s-a îndrăgostit de o cursantă care era o prietenă a lui Sarah. Era în regulă. Prietena aceea nu s-a îndrăgos­tit și ea de el, dar s-a purtat cum se cuvine cu el, era ceva decent în felul în care femeia aceasta și Sarah s-au purtat cu acest bărbat care suferea de pe urma morții soției sale. Mai era și o fe­meie care preda engleza. Era un canadian care avea obrajii roz și un fel de a fi foarte plăcut; cursanții îl tachinau pentru că era atât de cana­dian, și el nu se supăra deloc. Mai era și o altă femeie, o psihanalistă din California.

Și vreau să relatez aici ceea ce s-a întâmplat într-o zi, și anume că printr-o fereastră deschisă o pisică a sărit deodată în cameră, chiar pe masa mare. Pisica era uriașă și lungă; în amintirea mea, putea la fel de bine să fi fost un tigru. Am sărit în picioare, foarte speriată, și Sarah Payne a sărit și ea; a sărit foarte tare, atât de tare se spe­riase. Și-apoi pisica a fugit pe ușa clasei. Psihana­lista din California, care de obicei spunea foarte puține lucruri, i-a spus în ziua aceea lui Sarah Payne, cu o voce care suna – în urechile mele – aproape falsă:

– De cât timp suferiți de stres posttraumatic?

Și ceea ce-mi amintesc este expresia de pe chipul lui Sarah. A urât-o pe femeia asta pentru ce i-a spus. Chiar a urât-o. A urmat o tăcere su­ficient de lungă, încât oamenii să observe lucrul ăsta pe chipul lui Sarah, cel puțin așa cred eu. Apoi bărbatul care și-a pierdut soția a spus:

– Păi, zău așa, asta chiar a fost ditamai pisica.

După asta, Sarah le-a vorbit mult cursanți­lor despre ce înseamnă să-i judeci pe alții și despre cum să te așezi în fața paginii albe fără prejudecăți.

Ni s-a promis o discuție privată cu scriitoa­rea în cadrul atelierului, și sunt sigură că Sarah era sătulă de discuțiile private. Oamenii au ten­dința de a se înscrie la atelierele astea pentru că vor să fie descoperiți și publicați. Aduse­sem pentru atelier fragmente din romanul pe care-l scriam, dar când am avut discuția cu Sarah, m-am dus cu schițe din scenele în care mama venise să mă viziteze la spital, lucruri pe care începusem să le scriu după ce o văzusem pe Sarah la bibliotecă; îi strecurasem o copie a pa­ginilor mele în căsuța ei poștală, cu o zi în urmă. Îmi amintesc mai ales faptul că îmi vorbea ca și cum aș fi cunoscut-o de multă vreme, deși nu a pomenit niciodată de întâlnirea noastră de la magazinul de haine.

– Îmi pare rău că sunt atât de obosită, a spus ea. Dumnezeule, aproape că amețesc. S-a aple­cat în față, atingându-mi ușor genunchiul înain­te să se sprijine din nou de spătarul scaunului. Sincer, a spus ea încetișor, cu ultima persoană am crezut că o să mi se facă rău. Rău de-a bi­nelea, că o să vomit; pur și simplu, nu sunt făcută pentru treaba asta. Apoi a spus: Ascul­tă-mă și ascultă-mă cu atenție! Ceea ce scrii tu, ceea ce vrei tu să scrii, și s-a aplecat din nou în față și a bătut cu degetul paginile pe care i le dădusem, e foarte valoros și va fi publicat. Acum, ascultă ce-ți spun! Oamenii îți vor cere socoteală pentru că ai combinat sărăcia cu abu­zul. Ce cuvânt stupid, „abuz“, așa un cuvânt con­vențional și stupid, dar oamenii vor spune că există și sărăcie fără abuz, și tu nu le vei spune niciodată nimic. Niciodată să nu-ți aperi scri­sul. Asta este o poveste despre iubire, tu știi asta. Asta este povestea unui bărbat care a fost torturat în fiecare zi a vieții sale pentru lucrurile pe care le-a făcut în război. Asta este povestea unei soții care a rămas alături de el, pentru că majoritatea soțiilor din acea generație asta au făcut, și ea vine în rezerva din spital a fiicei ei și vorbește în mod compulsiv despre cum căsni­ciile tuturor se duc de râpă; nici măcar nu știe asta, nici măcar nu știe că asta este ceea ce face. Asta este o poveste despre o mamă care-și iu­bește fiica. Imperfect. Pentru că noi iubim cu toții imperfect. Dar dacă îți dai seama că pro­tejezi pe cineva în timp ce scrii bucata asta, amin­tește-ți un lucru: Nu o scrii bine. S-a lăsat pe spate după aceea și mi-a scris titluri de cărți pe care trebuia să le citesc, majoritatea clasice, și când s-a ridicat, și m-am ridicat și eu ca să ies, mi-a spus dintr-odată: Așteaptă, și-apoi m-a îmbrățișat și a scos un sunet ca un sărut pe care l-a depus pe degetele duse la buze, și asta m-a fă­cut să mă gândesc la bunul doctor.

I-am spus:

– Îmi pare rău că femeia aia de la curs v-a întrebat despre sindromul posttraumatic. Și eu m-am speriat tare.

Sarah a zis:

– Știu că și tu te-ai speriat, am văzut asta. Și oricine își folosește pregătirea ca să umilească pe cineva în felul ăla – ei bine, persoana aia nu e decât un mare rahat. Mi-a făcut cu ochiul, cu chipul extenuat, și s-a întors să plece.

N-am mai văzut-o niciodată de atunci.

– Ia zi, a spus mama. Era a patra zi de când stătea la picioarele patului meu. Îți aduci amin­te de fata aia, Marilyn – cum o chema, Mari­lyn Mathews, nu știu care era numele ei. Marilyn Nu-mai-știu-cum. Îți aduci aminte de ea?

– Îmi aduc aminte de ea. Da, am spus. Firește.

– Cum o chema? a întrebat mama.

– Marylin Nu-mai-știu-cum, am zis.

– S-a măritat cu Charlie Macauley. Îți aduci aminte de el? Firește că-ți aduci aminte. Nu-i așa? Era din Carlisle și – ei bine, cred că era mai degrabă de vârsta fratelui tău. Nu au ieșit îm­preună în liceu el și Marilyn. Dar s-au căsă­torit, au mers amândoi la facultate – în Wis­consin, cred, la Madison – și…