– Ei, era doar un băiat din Tupelo. Un biet băiat din Tupelo, Mississippi, care-și iubea ma­ma. Are succes la oamenii de prost gust. Ăștia îl plac, neamurile proaste. A așteptat, apoi a spus, vocea devenindu-i, pentru prima dată, vocea din copilăria mea: Tatăl tău avea dreptate. E doar un gunoi mare și bătrân.

Gunoi.

– E un gunoi mort, am zis.

– Ei bine, da. Drogurile.

În cele din urmă, am spus:

– Noi eram niște gunoaie. Exact asta eram.

Cu vocea din copilăria mea, mama a spus:

– Lucy Barton, fir-ai tu să fii! N-am zburat de la un capăt la altul al țării ca să-mi spui tu acum că noi eram niște gunoaie. Cu strămoșii mei și strămoșii tatălui tău, noi am fost unii dintre primii oameni din țara asta, Lucy Barton. N-am zburat de la un capăt la altul al țării ca să-mi spui tu că suntem niște gunoaie. Aceia au fost niște oameni buni și cumsecade. Au acostat în Provincetown, Massachusetts, erau pescari și erau întemeietori. Noi am întemeiat țara asta, și cei buni și curajoși s-au mutat mai târziu în Vestul Mijlociu, și asta suntem noi, asta ești tu. Și să nu uiți lucrul ăsta niciodată!

Mi-au trebuit câteva clipe înainte să spun:

– Nu o să uit. Și-apoi am zis: Nu, îmi pare rău, mama. Îmi pare rău.

Ea tăcea. Îi simțeam furia și am simțit și eu cumva că tot ceea ce spusese avea să mă țină în spi­tal și mai mult; vreau să spun, am simțit asta în trupul meu. Am vrut să spun: Du-te acasă! Du-te acasă și spune-le oamenilor că noi nu eram gu­noaie, spune-le oamenilor cum au venit stră­moșii voștri aici și i-au omorât pe toți indienii, mamă! Du-te acasă și spune-le asta tuturor!

Poate că n-am vrut să-i spun asta. Poate că asta gândesc acum în timp ce scriu lucru­rile astea.

Un biet băiat din Tupelo care-și iubea ma­ma. O biată fată din Amgash care-și iubea și ea mama.

Am folosit cuvântul „gunoi“, așa cum a făcut mama în ziua aceea la spital când a vorbit despre Elvis Presley. L-am folosit cu o bună prietenă pe care mi-am făcut-o la scurt timp după ce am ieșit din spital – ea e cea mai bună prietenă pe care am avut-o vreodată –, și ea mi-a spus, după ce am cunoscut-o, după ce mama a venit să mă vadă la spital, că ea și mama ei se certau și se loveau una pe alta, și eu i-am spus:

– Chestia asta e așa un gunoi!

Și ea, prietena mea, a spus:

– Ce vrei, eram niște gunoaie.

În amintirea mea, vocea ei era defensivă și supărată; de ce să nu fi fost? Nu i-am spus nici­odată cum m-am simțit, că a fost greșit din partea mea că am spus asta. Prietena mea e mai mare decât mine, știe mai multe decât mine și poate că știe – și a fost crescută și ea în spiritul Bisericii Congregaționaliste9 – că nu vom vorbi despre asta. Poate că a uitat. Nu cred că a uitat.

Și încă ceva:

Imediat după ce am aflat că fusesem primită la facultate, i-am arătat profesorului meu de engleză din liceu o povestire pe care o scrisesem. Îmi amintesc foarte puține lucruri despre ea, dar țin minte următorul lucru: el încercuise cu­vân­tul „ieftin“. Propoziția suna cam așa: „Fe­meia purta o rochie ieftină“.

– Nu folosi cuvântul ăsta, a spus el, nu e fru­mos și nici nu e exact.

Nu știu dacă astea au fost întocmai cuvintele lui, dar încercuise cuvântul și mi-a spus cu blândețe un lucru despre el care nu era nici amabil, nici bun, și eu am ținut minte asta pen­tru totdeauna.

– Ia spune, Zgâtie, a zis mama.

Era dimineața devreme. Fursec venise, îmi luase temperatura și mă întrebase dacă voiam niște suc. Am spus că da, voiam să încerc sucul, și ea plecase. În ciuda furiei mele, dormisem. Dar mama părea foarte obosită. Nu mai părea furioasă, doar obosită și semăna mai mult cu persoana care fusese de când venise să mă vizi­teze la spital.

– Îți amintești când îți povesteam despre Mary Mississippi?

– Nu. Da. Stai așa! Era acea Mary Mumford care avea toate fetele alea Mumford?

– Ah, da, ai dreptate! S-a măritat cu tipul ăla Mumford. Da, toate fetele alea. Evelyn de la cofetăria Chatwin obișnuia să povestească de­s­pre ea, erau rude cumva. Soțul lui Evelyn era văr cu ea, nu-mi mai aduc aminte. Dar așa-i zicea Evelyn, „Mary Mississippi“. Era săracă lipită. M-am gândit la ea după ce-am vorbit despre Elvis. Și ea era din Tupelo. Dar tatăl ei se mutase cu familia în Illinois – la Carlisle –, și acolo a crescut ea. Nu știu de ce s-au mutat în Illinois, dar tatăl ei lucra la benzinăria de acolo. N-avea nici pic de accent sudist. Săraca Mary! Dar era al naibii de drăguță, era șefa majore­telor și s-a măritat cu căpitanul echipei de fot­bal, băiatul ăla Mumford, și el avea bani.

Vocea mamei era din nou grăbită, com­pri­mată.

– Mama…

A fluturat din degete înspre mine.

– Ascultă, Zgâtie, dacă vrei o poveste bună. Ascultă. Scrie povestea asta. Așa, deci Evelyn mi-a spus când am fost la ea și-am vorbit despre…

– Marilyn Nu-mai-știu-cum.

Am spus asta împreună, și mama s-a oprit ca să zâmbească; o, ce mult o iubeam pe mama!

– Ascultă aici! Deci Mary Mississippi s-a mă­ritat cu tipul ăsta bogat și a avut, nici nu știu, cinci sau șase fete, cred că erau toate fete, și ea era o ființă plăcută, și trăiau pe o proprietate mare de unde soțul ei își conducea afacerea, nu știu ce afacere avea… Și soțul ei pleca în călă­torii de afaceri și s-a dovedit că de treisprezece ani el avea o aventură cu secretara lui, iar secretara lui era o grasă, o grasă din aia babană, și Mary a aflat în cele din urmă și a făcut atac de cord.

– A murit?

– Aș. Nu, nu cred.

Mama s-a lăsat pe spate, părea extenuată.

– Mama. Ce chestie tristă!

– Bineînțeles că e tristă!

Am tăcut amândouă un timp. Apoi mama a spus:

– Mi-am adus aminte de ea doar pentru că ea – ei bine, așa spunea verișoara ei Evelyn de la cofetăria Chatwin – era îndrăgostită de Elvis, se născuse în aceeași fundătură de unde provenea și el.

– Mama…

– Ce e, Lucy?

S-a întors și s-a uitat la mine repede.

Am spus:

– Mă bucur că ești aici.

Mama a încuviințat din cap și s-a uitat din nou pe fereastră.

– M-am gândit cât de ciudat trebuie să fie. Atât Elvis, cât și Mary Mississippi au trecut de la a fi atât de săraci la a fi foarte bogați – și asta nu pare să-i fi ajutat pe nici unul dintre ei câ­tuși de puțin.

– Nu, bineînțeles că nu, am zis.

Am fost în locuri în orașul ăsta unde se duc cei foarte bogați. Unul dintre ele este cabinetul unei doctorițe. Femei și câțiva bărbați se află în sala de așteptare a doctoriței care îi va face să nu arate îmbătrâniți sau îngrijorați, sau ca ma­mele lor. Acum câțiva ani m-am dus acolo ca să nu arăt ca mama. Doctorița a spus că aproape toți cei care vin pentru prima dată spun că sea­mănă cu mamele lor și că nu vor asta. L-am văzut și pe tata pe chipul meu, și ea, doctorița, a spus că da, putea să mă ajute și în legătură cu asta. De obicei era mama – sau tatăl – cea sau cel cu care oamenii nu voiau să semene, adesea amândoi, mi-a spus ea, dar în majoritatea cazu­rilor era vorba de mamă. A introdus ace subțiri în ridurile din jurul gurii mele.