– Sufăr de flatulență. E atât de stânjenitor. Ce pot să fac?

El a dat din cap cu compasiune.

– Asta chiar e o problemă greu de rezolvat, a spus el.

Ani în șir, fetele mele obișnuiau să spună: „Asta chiar e o problemă greu de rezolvat“, în legătură cu ceva care reprezenta o situație difi­cilă pentru ele – de atâtea ori mă auziseră spu­nând povestea.

Nu știu când l-am văzut pe acest doctor ultima dată. M-am mai dus de câteva ori în anii care au urmat șederii mele în spital și apoi, o dată când am sunat să-mi fac o programare, mi-au spus că s-a pensionat, dar că puteam să mă programez la asociatul său. I-aș fi putut scrie o scrisoare ca să-i spun cât de mult însem­nase pentru mine, dar existau probleme în viața mea și concentrarea mea nu era cea mai bună. Nu i-am scris niciodată. Nu l-am mai văzut niciodată. Pur și simplu s-a dus acest bărbat drag, foarte drag, acest prieten al sufletului meu din spital de acum multă vreme, a dispărut. Dar și aceasta este o poveste din New York.

Când eram la cursul lui Sarah Payne, o stu­dentă de la un alt curs a venit să stea de vorbă cu ea. Era spre sfârșitul cursului și oamenii rămâneau uneori după curs ca să vorbească cu Sarah, și studenta asta de la alt curs a intrat și a spus:

– Îmi plac cărțile dumneavoastră foarte mult, și Sarah i-a mulțumit și, așezată la biroul ei, a început să-și strângă lucrurile. Îmi plac părțile despre New Hampshire, a spus studenta, și Sarah i-a zâmbit ușor și a încuviințat din cap. Studenta a spus, mergând către ușă, ca și cum avea de gând s-o urmeze pe Sarah afară din clasă: Am cunoscut pe cineva din New Hamp­shire odată.

Sarah a fost uimită, așa mi s-a părut mie.

– Chiar așa? a spus ea.

– Da. Pe Janie Templeton. N-ați cunoscut-o pe Janie Templeton, nu-i așa?

– N-am cunoscut-o.

– Tatăl ei era pilot. De linie. Pentru Pan Am sau vreo altă companie care exista pe-atunci, a spus studenta, care nu era tânără. Și el a avut o cădere nervoasă, tatăl lui Janie. A început să umble prin casă în timp ce se masturba. Cine­va mi-a spus asta mai târziu, că Janie a văzut chestia asta – poate că era la liceu, nu știu, dar tatăl ei a început să umble prin casă mastur­bându-se compulsiv.

Mi s-a făcut brusc îngrozitor de frig în căl­dura din Arizona. Mi se făcuse toată pielea de găină.

Sarah Payne s-a ridicat în picioare.

– Sper că n-a mai pilotat mult timp avioane. Bine, atunci. Și m-a văzut și a dat din cap spre mine. Pe mâine, a zis.

Nu mai auzisem niciodată până atunci și nici n-am mai auzit vreodată după aceea de această Chestie – așa cum îi spuneam eu în sinea mea – care să se fi întâmplat așa cum se întâm­plase acasă la noi.

Cred că a doua zi Sarah Payne ne-a vorbit despre a te așeza în fața paginii goale cu inima la fel de deschisă precum inima Domnului.

Mai târziu, după ce mi-a apărut prima car­te, m-am dus la o doctoriță care este cea mai amabilă femeie pe care am întâlnit-o vreodată. Mi-am notat pe o foaie de hârtie ceea ce spusese studenta despre persoana din New Hamsphire pe care o chema Janie Templeton. Mi-am notat lucruri care se întâmplaseră în casa copilăriei mele. Mi-am notat lucruri pe care le aflasem în căsnicia mea. Mi-am notat lucruri pe care nu le pot spune. Ea le-a citit pe toate și a spus:

– Mulțumesc, Lucy. Va fi bine.

Am văzut-o pe mama o singură dată după ce a venit să mă vadă la spital. La aproape nouă ani după aceea. De ce nu m-am dus eu acolo ca s-o vizitez? Ca să-i vizitez pe tata, pe fratele și pe sora mea? Ca să-mi văd nepoții și nepoate­le pe care nu-i văzusem niciodată? Cred – ca să spun lucrurile simplu – că mi-a fost mai ușor să nu mă duc. Soțul meu nu voia să vină cu mine, și eu nu-l învinuiam pentru asta. Și – știu că fraza asta sună defensiv – părinții mei, sora mea și fratele meu nu mi-au scris niciodată, nici nu m-au sunat, și când i-am sunat eu, a fost mereu dificil; am simțit mânie în vocile lor, un resentiment perpetuu, ca și cum ar fi spus, fără cuvinte, „Nu ești de-a noastră“, ca și cum îi trădasem pentru că plecasem de lângă ei. Bă­nuiesc că asta am și făcut. Copiii mei creșteau, aveau tot timpul nevoie de ceva. Cele două sau trei ore zilnic în care puteam să scriu erau extraordinar de importante pentru mine. Și apoi prima mea carte era pe punctul de a fi publicată.

Dar mama s-a îmbolnăvit, așa că eu am fost atunci cea care s-a dus la ea în rezerva din spita­lul din Chicago, ca să stau la picioarele patului ei. Voiam să-i dau ceea ce-mi dăduse și ea mie, genul de atenție constantă și mereu trează din acele zile în care fusese alături de mine.

Tata m-a întâmpinat la spital la ieșirea din lift, și n-aș fi știut cine este dacă n-ar fi fost gratitudinea pe care am văzut-o în ochii acestui străin, pentru că venisem să-l ajut. Arăta cu mult mai bătrân decât mă gândisem eu vreodată că ar putea fi, și orice mânie pe care am sim­țit-o – sau pe care a simțit-o el – nu mai părea să aibă legătură cu noi. Dezgustul pe care îl sim­țisem pentru el cea mai mare parte din viața mea nu mai era acolo. Era un bătrân într-un spital care avea o soție ce urma să moară.

– Tăticule! am spus uitându-mă la el.

Purta o cămașă șifonată și blugi. Cred că la început s-a sfiit să mă îmbrățișeze, așa că l-am îmbrățișat eu și mi-am imaginat căldura palmei lui pe ceafa mea. Dar în spital, în acea zi, el nu și-a așezat, de fapt, palma pe ceafa mea, și ceva dinăuntrul meu – foarte, foarte adânc înăuntrul meu – a auzit șoapta „A trecut“.

Mama avea dureri mari; urma să moară. Asta era ceva ce nu păream capabilă să cred. Fetele mele erau pe atunci adolescente, și-mi făceam griji mai ales pentru Chrissie, dacă nu cumva fuma prea multă iarbă. Așa că vorbeam des cu ele la telefon, și în a doua seară în care stăteam lângă mama, ea mi-a spus încetișor:

– Lucy, aș vrea să faci ceva.

M-am ridicat de pe scaun și m-am dus lân­gă ea.

– Da, am zis. Spune-mi!

– Vreau să pleci.

A spus asta încetișor și nu am simțit deloc mânie în vocea ei. I-am auzit hotărârea. Dar, cu-adevărat, am simțit panică.

Am vrut să spun: „Dacă plec, n-o să te mai văd niciodată. Lucrurile au fost dificile între noi, dar nu mă face să plec, nu pot suporta să nu te mai văd niciodată!“

Am zis:

– Bine, mama. Bine. Mâine?

S-a uitat la mine și i-au dat lacrimile. Îi zvâc­neau buzele. A șoptit:

– Acum, te rog! Iubito, te rog!

– O, mămico…

A șoptit:

– Zgâtie, te rog!

– O să-mi fie dor de tine, am zis, dar înce­peam să plâng, și știam că ei nu-i plăcea asta, și am auzit-o spunând:

– Da, o să-ți fie.

M-am aplecat și am sărutat-o pe păr, care-i stătea lipit de cap, pentru că era bolnavă și zăcea în pat. Și-apoi m-am întors și mi-am luat lucrurile și nu m-am uitat înapoi, dar când am ieșit pe ușă, n-am putut să merg mai departe. M-am sprijinit de ușă, fără să mă întorc.

– Mămico, te iubesc! am strigat.

Eram cu fața înspre culoar, dar patul ei era cel mai aproape de mine și ea m-a auzit, sunt sigură. Am așteptat. Nu s-a auzit nici un răs­puns, nici un sunet. Îmi spun că m-a auzit. Îmi spun – mi-am spus – asta de multe ori.

M-am dus imediat la postul asistentelor. Le-am spus, implorându-le:

– Vă rog să n-o lăsați să se chinuie, și ele mi-au zis că n-aveau s-o lase să se chinuie. Nu le-am crezut. Femeia din rezervă care era pe moarte atunci când îmi scosesem eu apendicele se chinuise. Vă rog, le-am implorat pe asistente și am văzut în ochii lor adânca oboseală a celor care nu mai pot face nimic.

În sala de așteptare stătea tata și, când mi-a văzut lacrimile, a scuturat repede din cap. M-am așezat lângă el și i-am șoptit ceea ce spusese mama, că voia ca eu să plec.

– Când va avea loc slujba de înmormântare? l-am întrebat. O, te rog, spune-mi când va fi, tăticule, mă voi întoarce imediat.

Mi-a spus că nu avea să fie nici o slujbă.

Am înțeles. Am simțit că am înțeles.

– Oamenii ar veni, totuși, am zis. A avut cli­en­tele acelea care veneau la ea să le coasă, și oamenii ar veni.