– Ei, era doar un băiat din Tupelo. Un biet băiat din Tupelo, Mississippi, care-și iubea mama. Are succes la oamenii de prost gust. Ăștia îl plac, neamurile proaste. A așteptat, apoi a spus, vocea devenindu-i, pentru prima dată, vocea din copilăria mea: Tatăl tău avea dreptate. E doar un gunoi mare și bătrân.
Gunoi.
– E un gunoi mort, am zis.
– Ei bine, da. Drogurile.
În cele din urmă, am spus:
– Noi eram niște gunoaie. Exact asta eram.
Cu vocea din copilăria mea, mama a spus:
– Lucy Barton, fir-ai tu să fii! N-am zburat de la un capăt la altul al țării ca să-mi spui tu acum că noi eram niște gunoaie. Cu strămoșii mei și strămoșii tatălui tău, noi am fost unii dintre primii oameni din țara asta, Lucy Barton. N-am zburat de la un capăt la altul al țării ca să-mi spui tu că suntem niște gunoaie. Aceia au fost niște oameni buni și cumsecade. Au acostat în Provincetown, Massachusetts, erau pescari și erau întemeietori. Noi am întemeiat țara asta, și cei buni și curajoși s-au mutat mai târziu în Vestul Mijlociu, și asta suntem noi, asta ești tu. Și să nu uiți lucrul ăsta niciodată!
Mi-au trebuit câteva clipe înainte să spun:
– Nu o să uit. Și-apoi am zis: Nu, îmi pare rău, mama. Îmi pare rău.
Ea tăcea. Îi simțeam furia și am simțit și eu cumva că tot ceea ce spusese avea să mă țină în spital și mai mult; vreau să spun, am simțit asta în trupul meu. Am vrut să spun: Du-te acasă! Du-te acasă și spune-le oamenilor că noi nu eram gunoaie, spune-le oamenilor cum au venit strămoșii voștri aici și i-au omorât pe toți indienii, mamă! Du-te acasă și spune-le asta tuturor!
Poate că n-am vrut să-i spun asta. Poate că asta gândesc acum în timp ce scriu lucrurile astea.
Un biet băiat din Tupelo care-și iubea mama. O biată fată din Amgash care-și iubea și ea mama.
Am folosit cuvântul „gunoi“, așa cum a făcut mama în ziua aceea la spital când a vorbit despre Elvis Presley. L-am folosit cu o bună prietenă pe care mi-am făcut-o la scurt timp după ce am ieșit din spital – ea e cea mai bună prietenă pe care am avut-o vreodată –, și ea mi-a spus, după ce am cunoscut-o, după ce mama a venit să mă vadă la spital, că ea și mama ei se certau și se loveau una pe alta, și eu i-am spus:
– Chestia asta e așa un gunoi!
Și ea, prietena mea, a spus:
– Ce vrei, eram niște gunoaie.
În amintirea mea, vocea ei era defensivă și supărată; de ce să nu fi fost? Nu i-am spus niciodată cum m-am simțit, că a fost greșit din partea mea că am spus asta. Prietena mea e mai mare decât mine, știe mai multe decât mine și poate că știe – și a fost crescută și ea în spiritul Bisericii Congregaționaliste9 – că nu vom vorbi despre asta. Poate că a uitat. Nu cred că a uitat.
Și încă ceva:
Imediat după ce am aflat că fusesem primită la facultate, i-am arătat profesorului meu de engleză din liceu o povestire pe care o scrisesem. Îmi amintesc foarte puține lucruri despre ea, dar țin minte următorul lucru: el încercuise cuvântul „ieftin“. Propoziția suna cam așa: „Femeia purta o rochie ieftină“.
– Nu folosi cuvântul ăsta, a spus el, nu e frumos și nici nu e exact.
Nu știu dacă astea au fost întocmai cuvintele lui, dar încercuise cuvântul și mi-a spus cu blândețe un lucru despre el care nu era nici amabil, nici bun, și eu am ținut minte asta pentru totdeauna.
– Ia spune, Zgâtie, a zis mama.
Era dimineața devreme. Fursec venise, îmi luase temperatura și mă întrebase dacă voiam niște suc. Am spus că da, voiam să încerc sucul, și ea plecase. În ciuda furiei mele, dormisem. Dar mama părea foarte obosită. Nu mai părea furioasă, doar obosită și semăna mai mult cu persoana care fusese de când venise să mă viziteze la spital.
– Îți amintești când îți povesteam despre Mary Mississippi?
– Nu. Da. Stai așa! Era acea Mary Mumford care avea toate fetele alea Mumford?
– Ah, da, ai dreptate! S-a măritat cu tipul ăla Mumford. Da, toate fetele alea. Evelyn de la cofetăria Chatwin obișnuia să povestească despre ea, erau rude cumva. Soțul lui Evelyn era văr cu ea, nu-mi mai aduc aminte. Dar așa-i zicea Evelyn, „Mary Mississippi“. Era săracă lipită. M-am gândit la ea după ce-am vorbit despre Elvis. Și ea era din Tupelo. Dar tatăl ei se mutase cu familia în Illinois – la Carlisle –, și acolo a crescut ea. Nu știu de ce s-au mutat în Illinois, dar tatăl ei lucra la benzinăria de acolo. N-avea nici pic de accent sudist. Săraca Mary! Dar era al naibii de drăguță, era șefa majoretelor și s-a măritat cu căpitanul echipei de fotbal, băiatul ăla Mumford, și el avea bani.
Vocea mamei era din nou grăbită, comprimată.
– Mama…
A fluturat din degete înspre mine.
– Ascultă, Zgâtie, dacă vrei o poveste bună. Ascultă. Scrie povestea asta. Așa, deci Evelyn mi-a spus când am fost la ea și-am vorbit despre…
– Marilyn Nu-mai-știu-cum.
Am spus asta împreună, și mama s-a oprit ca să zâmbească; o, ce mult o iubeam pe mama!
– Ascultă aici! Deci Mary Mississippi s-a măritat cu tipul ăsta bogat și a avut, nici nu știu, cinci sau șase fete, cred că erau toate fete, și ea era o ființă plăcută, și trăiau pe o proprietate mare de unde soțul ei își conducea afacerea, nu știu ce afacere avea… Și soțul ei pleca în călătorii de afaceri și s-a dovedit că de treisprezece ani el avea o aventură cu secretara lui, iar secretara lui era o grasă, o grasă din aia babană, și Mary a aflat în cele din urmă și a făcut atac de cord.
– A murit?
– Aș. Nu, nu cred.
Mama s-a lăsat pe spate, părea extenuată.
– Mama. Ce chestie tristă!
– Bineînțeles că e tristă!
Am tăcut amândouă un timp. Apoi mama a spus:
