"Numele meu este Lucy Barton" de Elizabeth Strout🪐🪐

Și ne-am oprit din joc, dar eu eram așa de fericită…

Sarah Payne a spus: „Dacă există o slăbi­ciune în povestea ta, atac-o frontal, apuc-o cu dinții și atac-o, înainte să-și dea seama citi­torul. De-aici o să vină autoritatea ta“, a spus ea, în timpul unuia dintre acele cursuri când chipul ei era cuprins de oboseala predării. Simt că oame­nii ar putea să nu înțeleagă faptul că mama n-a putut niciodată să spună cuvintele „te iubesc“. Simt că oamenii ar putea să nu în­țeleagă; era în regulă.

Ziua următoare petrecută în spital – luni – a fost cea în care Fursec a spus că aveam nevoie doar de încă o radiografie; avea să fie simplă, a spus ea, urmau să vină să mă ia în curând. După o oră, eram înapoi în rezervă. Mama și-a fluturat degetele înspre mine și eu am făcut ace­lași lucru înspre ea odată ce m-am întors în pat.

– Floare la ureche, i-am zis eu.

Și ea a spus:

– Ești o fată curajoasă, Zgâtie mică.

S-a uitat pe fereastră și m-am uitat și eu.

Probabil că am vorbit mai mult, sunt sigură că da. Dar apoi doctorul meu a intrat în grabă și a spus:

– S-ar putea să fie nevoie să te operăm. S-ar putea să ai un blocaj, nu-mi place ceea ce văd.

– Nu pot, am spus, ridicându-mă în capul oaselor. O să mor dacă mă operați. Uitați-vă cât de slabă am ajuns!

Doctorul meu a spus:

– În afară de faptul că acum ești bolnavă, ești un om sănătos și ești tânără.

Mama s-a ridicat în picioare.

– E vremea să mă duc și eu acasă, a spus ea.

– Mămico, nu, nu poți! am țipat eu.

– Ba da. Am stat aici suficient timp și e vre­mea să mă duc acasă.

Doctorul meu nu a reacționat în nici un fel la replica mamei. Îmi amintesc doar hotărârea lui de a mă duce la testul următor ca să vadă dacă aveam nevoie de operație. Și deși aveam să ră­mân în spital pentru aproape încă cinci săptă­mâni, nu m-a întrebat niciodată despre mama, dacă îmi era dor de ea, n-a spus niciodată că ar fi fost frumos să fie și ea acolo, n-a zis nimic despre ea. Așa că nu i-am spus niciodată acestui bun doctor cât de teribil de dor îmi era de ea sau că venirea ei însemnase… ei bine, nu pu­team să spun ce însemnase. Și nu am spus nimic, nimic despre asta.

Așa că mama a plecat în ziua aceea. Se temea că n-o să găsească un taxi. Am rugat-o pe una dintre asistente s-o ajute, dar știam că, odată ce avea să ajungă pe First Avenue, nici o asistentă n-ar mai fi putut s-o ajute. Doi infirmieri adu­seseră deja targa în rezerva mea, și balustrada patului fusese coborâtă. I-am spus mamei cum să ridice mâna, cum să spună „La Guardia“11 ca și cum ar fi spus-o des. Dar îmi dădeam seama că era îngrozită, și la fel eram și eu. N-am idee dacă m-a sărutat de rămas-bun, dar nu mă pot gândi că ar fi făcut asta. Nu am nici o amintire cu mama sărutându-mă vreodată. Se poate să mă fi sărutat, totuși; se poate să mă înșel.

Am spus că la momentul despre care scriu acum, SIDA era un lucru teribil. Încă este un lucru teribil, dar în ziua de astăzi oamenii s-au obișnuit cu ea. Să te obișnuiești cu ea nu e un lucru bun. Dar când eram în spital, boala era nouă, și încă nu înțelesese nimeni cum putea fi ținută în stare latentă, așa că pe ușa rezerve­lor de spital în care se afla cineva cu boala asta era un abțibild galben, încă mi le amintesc. Abți­bilduri galbene cu dungi negre. Când am călă­torit în Germania mai apoi împreună cu Wil­liam, m-am gândit la abțibildurile galbene din spital. Pe ele nu scria „ACHTUNG!“12. Dar erau așa. Și m-am gândit la stelele galbene pe care naziștii îi obligau pe evrei să le poarte.

Mama plecase atât de repede, și eu fusesem luată pe targă atât de repede, încât atunci când m-au scos brusc din liftul mare și m-au tras lângă un zid pe un culoar de la un alt etaj, m-a surprins că m-au lăsat acolo atâta timp. Dar s-a întâmplat așa: m-au lăsat într-un loc de unde puteam vedea, pe partea cealaltă a culoarului, înăuntrul unei rezerve care avea acel teribil abți­bild galben pe ușa întredeschisă, și am văzut un bărbat brunet cu ochii închiși la culoare așe­zat pe un pat, și el, așa mi s-a părut, s-a uitat fix la mine în fiecare clipă. M-am simțit îngro­zitor că el murea și am știut că a muri în felul acela era o moarte îngrozitoare. Mi-era frică de moar­te, dar nu sufeream de boala lui, și el probabil că știa asta – nu ar fi lăsat un pacient ca mine pe culoar așa cum m-au lăsat pe mine acolo, dacă aș fi avut boala lui. Am simțit în privirea acestui bărbat că mă implora să fac ceva. Am încercat să-mi feresc privirea, să-i respect inti­mitatea, dar de fiecare dată când mă uitam la el din nou, el continua să se uite fix la mine. Sunt momente când încă mă mai gândesc la acei ochi întunecați de pe chipul bărbatului întins pe patul acela, privindu-mă încordat cu ceea ce în amintirea mea este disperare, implorân­du-mă. De atunci – e firesc pe măsură ce îm­bătrânim –, am fost alături de alți oameni care erau pe moarte și am ajuns să recunosc ochii care ard, cea de pe urmă dintre luminile corpu­lui care se stinge. Într-un fel, bărbatul ăla m-a ajutat în ziua aceea. Ochii lui au spus: „Nu mă voi uita în altă parte“. Și mi-a fost frică de el, de moarte, de mama care a plecat și m-a lăsat acolo. Dar ochii lui nu s-au uitat în altă parte nici o clipă.

N-am mai trecut prin nici o operație. Din nou, doctorul meu a spus că îi părea rău că mă speriase, dar eu m-am mulțumit să scutur din cap ca să-l fac să înțeleagă că știam că mă iubea în felul lui de doctor și că încercase doar să mă țină în viață. În fiecare vineri spunea ceea ce mama îl auzise spunând:

– Atunci, să ai un weekend frumos dacă poți!

Și în fiecare sâmbătă și duminică apărea spu­nând că avea alt pacient a cărui stare venise s-o verifice și că, prin urmare, se oprise să vadă care mai era și starea mea. Singura dată când nu a venit a fost de Ziua Tatălui13. Am fost atât de in­vidioasă pe copiii lui! Ziua Tatălui! Nu i-am întâlnit niciodată pe copiii lui, bineînțeles. Am aflat că fiul lui a devenit doctor, și mai târziu – câțiva ani mai târziu, când l-am văzut în cabi­netul lui și a venit vorba despre faptul că îmi făceam griji pentru că una dintre fetele mele nu avea prea mulți prieteni – mi-a dat un sfat bun, pomenind-o pe una dintre propriile lui fete și spunându-mi că ea avea acum mai mulți prie­teni decât ceilalți copii ai lui, și asta s-a dovedit a fi adevărat și despre fiica mea în legătură cu care îmi făceam griji. Atunci când am avut pro­bleme în căsnicie – i-am pomenit asta în trea­căt –, acestui doctor cumsecade i-a fost teamă pentru mine. Îmi amintesc că am înțeles asta și că n-a avut nici un sfat să-mi dea. Dar în acele nouă săptămâni în acea primăvară și-n acea vară acum atât de mult timp – pentru nouă săptă­mâni minus o zi, Ziua Tatălui –, bărbatul acesta, acest minunat bărbat, doctor și tată, m-a vizitat în fiecare zi, uneori și de două ori pe zi. Când am ieșit din spital și au sosit facturile, m-a taxat pentru cinci vizite la spital. Vreau să consemnez și asta aici.

Îmi făceam griji pentru mama. Nu mă su­nase ca să-mi spună că ajunsese acasă, și de la telefonul de lângă patul meu nu puteam să efec­tuez decât apeluri locale. Sau puteam să sun cu taxă inversă, ceea ce ar fi însemnat că oricine ar fi răspuns la telefon în casa copilăriei mele ar fi fost întrebat dacă accepta plata convorbirii; așa era pe atunci. O telefonistă spunea:

– Acceptați plata unei convorbiri cu Lucy Barton?

O singură dată îi sunasem astfel, se întâm­plase atunci când eram însărcinată cu cel de-al doilea copil și avusesem un soi de ceartă mai serioasă cu William, nu-mi amintesc momen­tul ăsta. Dar îmi era dor de mama, îmi era dor de tata, mi se făcuse dintr-odată dor de copa­cul viguros din lanul de porumb al copilăriei mele, îmi era dor de toate astea atât de adânc și de teribil încât am împins căruciorul în care o pusesem pe micuța Chrissie înspre o cabină telefonică de lângă parcul din Piața Washington și am sunat acasă la părinții mei. A răspuns ma­ma, și telefonista i-a spus că Lucy Barton se afla pe fir și suna de la New York; voia mama să ac­cep­te plata convorbirii? Și mama a răspuns:

– Nu. Spuneți-i fetei ăleia că acum are bani de cheltuit și poate să-i cheltuiască de una singură.

Am închis înainte ca telefonista să trebuiască să-mi repete mesajul. Așa că în noaptea aia în spital nu i-am sunat pe părinții mei ca să aflu dacă mama ajunsese acasă. Dar i-a sunat Wil­liam din apartamentul nostru din Village, pen­tru că l-am rugat eu. Și el a spus că da, ajunsese cu bine acasă la ea.

– A mai spus și altceva? am întrebat eu. Eram îngrozitor de tristă. Eram la fel de tristă, zău așa, ca un copil trist, și copiii pot fi foarte triști.

– Oh, Năsturel, a spus soțul meu. Năsturel. Nu, n-a spus.

Săptămâna următoare, prietena mea Molla a venit să mă viziteze. Mi-a spus, șezând chiar lângă tăblia patului, atât de aproape părea:

– E frumos că a venit mama ta la tine. Eu am spus: „Da“, și ea mi-a spus că o ura îngrozitor pe mama ei și mi-a spus din nou întreaga po­veste ca și cum nu mi-o mai povestise și altă dată, cât de mult își ura mama și cum, atunci când i se născuseră copiii, trebuise să consulte un psihiatru deoarece se întrista gândindu-se la toate lucrurile pe care mama ei nu i le dăduse. Molla mi-a spus toate astea în ziua aceea și con­semnând asta în scris, acum, mă gândesc la ceva ce spusese Sarah Payne la cursul de scriere din Arizona.

– Vei avea o singură poveste, spusese ea. Îți vei scrie singura poveste în multe feluri. Să nu-ți faci niciodată griji în legătură cu povestea ta. Nu ai decât una.

I-am zâmbit Mollei în timp ce vorbea. Eram foarte bucuroasă s-o văd. Am întrebat în cele din urmă despre propriii copii, păreau să fie foarte afectați că eu nu eram în preajma lor? Mi-a spus că ea credea că Chrissie părea mai ca­pabilă să înțeleagă, ea era cea mare, așa că asta era ceva firesc; Chrissie avusese o discuție lungă cu Molla, pe scări, și Molla o ascultase în timp ce Chrissie îi spunea că mămica ei era bolnavă, dar se făcea bine.

– I-ai spus că mă fac bine, nu-i așa? am zis eu, încercând să mă ridic în capul oaselor.

Și Molla mi-a spus că da, îi spusese. Am iu­bit-o pe Molla pentru asta, pentru grija ei față de draga mea Chrissie. Am întrebat-o despre Jeremy, el cum o mai ducea?

Și ea a spus că nu-l văzuse, probabil că era plecat. I-am spus că asta spusese și soțul meu.

Molla a pălăvrăgit apoi despre alte mame pe care le știa din parc, una dintre ele se muta în suburbii, alta se muta într-un cartier rezidențial din zona selectă a orașului.

Când a plecat, eram extenuată. Dar mă bucurasem s-o văd. I-am mulțumit că venise. A spus, „Bineînțeles“, și s-a aplecat și m-a săru­tat pe cap.

Soțul meu a venit să mă vadă. Se poate să fi fost o zi de weekend, nu pot decât să mă gân­desc că așa trebuie să fi fost. Părea foarte obosit și nu a spus multe. Era un bărbat corpolent, dar s-a întins lângă mine pe patul meu îngust și și-a trecut degetele prin părul blond. A dat dru­mul la televizorul care atârna deasupra patului. Plătea pentru ca eu să am unul în rezervă, dar pentru că nu am avut televizor în copilărie, bănuiesc că nu am înțeles niciodată prea bine televiziunea. Și în spital îi dădeam drumul rar, pentru că îl aso­ciam cu oamenii care erau bol­navi în timpul zilei. De fiecare dată când mi se spunea să mă plimb pe culoare ca să fac mișcare, împingând dispozitivul meu mic cu perfuzii, vedeam că majoritatea pacienților se uitau pur și simplu fix la televizoarele lor, și asta mă în­trista foarte tare. Dar soțul meu l-a pornit și s-a întins lângă mine pe pat. Eu voiam să stăm de vorbă, dar el era obosit. Am rămas așa în­tinși, în tăcere.