"Numele meu este Lucy Barton" de Elizabeth Strout🪐🪐

Am spus:

– Charlie Macauley. Stai așa! Era înalt. Ei erau la liceu când eu eram încă în școala gimnazială. Marilyn mergea la biserica noastră și o ajuta pe mama ei să servească mâncarea pentru cinele de Ziua Recunoștinței.

– Ah, desigur. Așa e. Mama a încuviințat din cap. Ai dreptate. Marilyn era o persoană foarte drăguță. Și ți-am spus asta deja – că era mai degrabă de vârsta fratelui tău.

Mi-am amintit-o dintr-odată foarte clar pe Marilyn zâmbindu-mi într-o zi când a trecut pe lângă mine pe coridorul gol la școală și avea un zâmbet cald, ca și cum i-ar fi părut rău pen­tru mine, dar am simțit că nu voia ca zâmbetul ei să fie condescendent. De asta îmi aminteam mereu de ea.

– De ce ți-ai aminti tu de ea? mi-a spus mama. Dacă era mai mare decât tine. Pentru cinele de Ziua Recunoștinței?

– Dar tu de ce ți-ai aminti de ea? i-am spus eu mamei. Ce s-a întâmplat cu ea? Și de ce ai ști tu?

– O! Mama a oftat adânc și a scuturat din cap. O femeie a intrat în bibliotecă deunăzi – mă duc la biblioteca din Hanston în unele zile, mai nou – și femeia asta semăna cu ea, cu Mari­lyn. I-am spus: Semănați cu o persoană pe care am cunoscut-o odată, care era aproape de ace­eași vârstă cu copiii mei. Și ea nu a răs­puns, iar asta… asta mă enervează foarte tare, știi doar.

Știam, într-adevăr. Trăisem toată viața cu sentimentul ăla. Că oamenii nu voiau să se uite la noi sau să ne fie prieteni.

– O, mama, am spus obosită, dă-i dracu’.

– Dă-i dracu’?

– Știi ce vreau să spun.

– Văd că ai învățat multe de când trăiești în orașul ăsta mare.

Am zâmbit înspre tavan. Nu cunoșteam nici măcar o singură persoană în toată lumea asta care ar fi crezut conversația noastră, și cu toate astea era la fel de adevărată ca oricare alta.

– Mama, nu a trebuit să mă mut în orașul cel mare ca să învăț să spun „dracu’“.

A urmat un moment de tăcere, ca și cum ma­ma se gândea la ce zisesem. Apoi a spus:

– Nu, probabil că a fost suficient să te duci până la hambarul familiei Pederson și să le auzi pe ajutoarele lor.

– Ajutoarele lor spuneau chestii mult mai grave decât cuvântul „dracu’“, i-am spus.

– Îmi imaginez, a spus mama.

Și ăsta e momentul când – amintindu-mi asta – mă întreb încă o dată: De ce nu am în­trebat-o chiar atunci? De ce nu i-am spus pur și simplu: „Mama, am învățat toate cuvintele de care aveam nevoie în nenorocitul ăla de garaj căruia îi spuneam casă“? Bănuiesc că nu am zis nimic pentru că făceam ceea ce am făcut în cea mai mare parte a vieții mele, adică să acopăr greșelile altora atunci când ei nu știu că s-au făcut de râs. Fac asta, cred, pentru că aș putea fi eu în locul lor în mare parte din timp. Știu vag, chiar și acum, că m-am făcut de râs, și mă întorc mereu la sentimentul din copilărie că bu­căți uriașe din lume lipseau, bucăți care nu puteau fi înlocuite. Dar, totuși – fac asta pentru alții, chiar în timp ce-mi dau seama că alții fac asta pentru mine. Și nu pot decât să mă gân­desc că am făcut-o pentru mama în ziua aceea. Cine altcineva nu s-ar fi ridicat în capul oaselor și n-ar fi zis:

– Mama, nu-ți amintești?

Am cerut opinia experților. A unora cum­secade, asemenea doctorului care a fost bun; nu a oamenilor răi, asemenea femeii care i-a vorbit cu răutate lui Sarah Payne atunci când ea a sărit în sus din cauza pisicii. Răspunsurile lor au fost serioase și profunde, și aproape întotdeauna aceleași: Nu știu ce-și aducea aminte mama ta. Îmi plac experții ăștia pentru că par la locul lor, și pentru că acum simt că pot recunoaște o pro­poziție adevărată atunci când aud una. Ei nu știu ce-și amintea mama.

Nici eu nu știu ce-și amintea mama.

– Dar m-a făcut să mă gândesc la Marilyn, a continuat mama cu vocea ei șuierătoare, așa că am întrebat-o mai târziu în săptămâna ace­ea, atunci când am văzut-o pe persoana aia știi-tu-cum din – oh, știi tu, Zgâtie, locul ăla…

– Cofetăria Chatwin.

– Locul ăla, a zis mama. Da, femeia care lu­crează acolo… ea le știe pe toate.

– Evelyn.

– Evelyn. Așa că m-am așezat, am mâncat o prăjitură, am băut o cafea și i-am spus: Știi, mi s-a părut că am văzut-o pe Marilyn Nu-mai-știu-cum deunăzi, și Evelyn asta, mereu mi-a plăcut de ea…

– Mie-mi plăcea la nebunie, i-am spus.

Nu i-am spus că-mi plăcea de ea pentru că se purtase frumos cu vărul meu Abel, cu mine, că nu spusese niciodată vreun cuvânt când ne văzuse căutând prin gunoaie. Și mama nu m-a întrebat de ce-mi plăcuse de ea.

Mama a spus:

– Ei bine, s-a oprit din ștersul tejghelei și mi-a zis: „Săraca de Marilyn s-a măritat cu Char­lie Macauley ăla din Carlisle, cred că încă mai locuiesc prin preajmă, dar ea s-a măritat cu el pe când erau studenți, și el era un tip deștept. Că bineînțeles că îi iau imediat pe cei deștepți“.

– Cine-i ia? am întrebat.

– Cum cine, guvernul nostru murdar și co­rupt, evident, a răspuns mama.

N-am spus nimic, m-am uitat doar în sus, la tavan. Din experiența mea de toată viața, știam că oamenii care primiseră cele mai multe lu­cruri de la guvernul nostru – educație, hrană, subvenții pentru chirie – sunt cei mai capa­bili să găsească cusururi întregii idei de guvern. Într-un fel, înțeleg asta.

– Pentru ce l-au luat pe soțul deștept al lui Marilyn? am întrebat.

– Păi, l-au făcut ofițer, evident. În timpul anilor ălora cu Războiul din Vietnam. Și bă­nuiesc că a trebuit să facă niște chestii groaznice, și din ce mi-a spus Evelyn, n-a mai fost nici­odată același. Asta s-a întâmplat foarte repede după ce s-au căsătorit, ce trist! Foarte, foarte trist, a spus mama.

Am așteptat destul de mult, destul de mult am așteptat, întinsă acolo cu inima bătându-mi tare, chiar și acum îmi pot aminti cum mi se zbătea inima și m-am gândit la ce numisem în­totdeauna – în sinea mea – Chestia, cea mai groaznică parte a copilăriei mele. Eram foarte speriată întinsă acolo, speriată că mama va pomeni de asta după toți anii ăștia, după ce nu pomenise de ea niciodată, și în cele din urmă am spus:

– Dar ce face el – ca urmare a acestei expe­riențe? Se poartă urât cu Marilyn?

– Nu știu, a spus mama. Vocea ei părea din­tr-odată obosită. Nu știu ce face mai exact. Poate că în ziua de astăzi există ajutoare. Cel puțin există un nume pentru chestia asta. Nu e ca și cum ei au fost primii oameni care au fost trauma… cum o fi cuvântul ăla… de război.

În amintirea pe care o port eu momentului ăstuia, eu am fost cea care ne-a dus atunci de­parte, pe cât de repede am putut, de locul către care mama poate că știa – sau poate că nu – că se îndrepta.