– Acum ești frumoasă, mi-a zis. Semeni cu tine însăți. Vino înapoi peste trei zile și hai să vedem!

După trei zile, în camera de așteptare se afla o femeie foarte bătrână care avea o proteză pe spatele îndoit la aproape nouăzeci de grade. Zâmbea, iar chipul îi fusese făcut să pară cu mulți ani mai tânăr. M-am gândit că era cura­joasă. Lângă mine stătea un băiețel, care părea să fie în școala gimnazială, alături de sora lui mai mare. Poate că o așteptau pe mama lor – nu știu pe cine așteptau. Dar erau bogați. Ajungi să simți lucrul ăsta, chiar dacă nu m-aș fi aflat în cabinetul acestei doctorițe. I-am privit pe băiețel și pe sora lui. Vorbeau despre cum să-l sune pe Pips, și fata a spus: „Nu pot să sun de­cât la numere naționale, nu pot să sun la nume­re internaționale de pe telefonul ăsta“. Băiatul a fost amabil în legătură cu asta; i-a sugerat o cale de a-i trimite un e-mail lui Pips, ca Pips să-i sune înapoi. Apoi l-am văzut pe acest băiat privind-o pe doamna foarte bătrână, s-a uitat la ea cu interes, și cu toate astea, pentru că ea era așa de adusă de spate, firește că pentru el repre­zenta o cu totul altă specie. Atât de bătrână îi părea lui, îmi dădeam seama de asta; sim­țeam că pot să înțeleg asta. Mi-au plăcut băia­tul și sora lui. Păreau sănătoși, frumoși și buni. Și doamna foarte în vârstă a dat să plece, încet. Avea o panglică de un roz strălucitor legată de baston.

Băiatul s-a ridicat dintr-odată și i-a des­chis ușa.

Ce grozav e orașul ăsta! Dar am spus asta deja.

În noaptea aceea în spital, în ultima noapte în care mama a stat cu mine – era acolo de cinci zile –, m-am gândit la fratele meu. Mi-am amintit atunci cum am dat peste un grup de băieți pe câmp lângă școală, probabil că aveam vreo șase ani, și am văzut că se băteau, că un băiat era lovit de un grup de băieți. Băiatul lovit era fratele meu. Fața lui arăta de parcă ar fi fost paralizat de frică, și de fapt nici nu părea să se miște, era chircit, și băieții ăștia îl loveau. Am văzut asta doar în treacăt, pentru că m-am întors și am fugit. M-am mai gândit – în noaptea aceea în spital – cum fratele meu nu a trebuit să plece în Războiul din Vietnam pen­tru că numărul lui la loterie fusese unul bun10. Înainte să afle, îmi aduc aminte că i-am auzit pe părinții mei vorbind într-o noapte și pe tata spunând:

– Armata o să-l omoare, nu putem lăsa să se întâmple asta, armata o să fie un lucru groaznic pentru el.

Și, la scurt timp după aceea, am aflat că nu­mărul fratelui meu a fost unul bun. Și tata îl iubea! Am văzut asta în noaptea aceea.

Și-apoi mi-am amintit lucrul următor: o dată, de un 1 Mai, tata m-a luat cu el – nu știu de ce eram eu singură cu el; vreau să spun, nu știu unde erau fratele și sora mea – la Moline, cam la patruzeci de mile depărtare de casă. Poate că avea treabă acolo, deși e greu de imaginat ce tip de treabă avea el oriunde, nu numai în Moline, dar îmi amintesc că am fost acolo cu el la Festi­valul Șoimului Negru și ne-am uitat la dansurile indienilor. Indiencele stăteau în cerc în jurul bărbaților și făceau numai pași mici, în timp ce bărbații dansau făcând multă vâlvă. Tata părea foarte interesat să privească dansurile și festivi­tățile. Aveau mere pe băț de vânzare, și eu voiam unul cu disperare. Nu mâncasem niciodată un măr pe băț. Tata mi-a cumpărat unul. Era un lucru uimitor ca el să facă așa ceva. Și îmi aduc aminte că nu am putut mânca mărul, nu pu­team să străpung cu dinții mei mici crusta roșie și m-am simțit devastată, iar el a luat mărul din mâinile mele și l-a mâncat, dar și-a încruntat sprâncenele și eu am simțit că îi stârnisem în­gri­jo­rarea. Nu-mi amintesc să mai fi privit dan­satorii după aceea, îmi amintesc numai că m-am uitat la chipul tatălui meu, atât de sus deasupra mea, și am văzut cum i se înroșeau buzele de la mărul pe băț pe care îl mânca pentru că n-avea încotro. În amintirea mea, îl iubesc pentru asta, din moment ce nu a țipat la mine și nu m-a făcut să mă simt prost pentru că nu am putut mânca mărul, ci l-a luat din mâinile mele și l-a mâncat el, chiar și fără plăcere.

Și mi-am amintit lucrul următor: că era in­teresat de ceea ce vedea. Avea o curiozitate pen­tru ceea ce vedea. Ce a crezut despre indienii aceia care dansau?

Am spus dintr-odată, în timp ce luminile au început să se aprindă în tot orașul:

– Mămico, mă iubești?

Mama a scuturat din cap și s-a uitat afară pe geam la lumini.

– Zgâtie, încetează!

– Haide, mamă, spune-mi!

Am început să râd și a început și ea să râdă.

– Zgâtie, pentru numele lui Dumnezeu!

M-am ridicat în capul oaselor și, ca un copil, am bătut din palme.

– Mama! Mă iubești, mă iubești, mă iubești?

A dat din mână înspre mine, uitându-se în continuare pe fereastră.

– Ce fată prostuță, a spus ea și a scuturat din cap. Ești o fată tare, tare prostuță!

M-am întins la loc pe spate și am închis ochii.

– Mama, am ochii închiși.

– Lucy, acum gata, oprește-te!

Am simțit veselia din vocea ei.

– Haide, mama! Am ochii închiși.

S-a lăsat tăcerea o vreme. Eram fericită.

– Mama? am spus.

– Când ai ochii închiși, a spus ea.

– Mă iubești când am ochii închiși?

– Când ai ochii închiși, a zis ea.

Și ne-am oprit din joc, dar eu eram așa de fericită…

Sarah Payne a spus: „Dacă există o slăbi­ciune în povestea ta, atac-o frontal, apuc-o cu dinții și atac-o, înainte să-și dea seama citi­torul. De-aici o să vină autoritatea ta“, a spus ea, în timpul unuia dintre acele cursuri când chipul ei era cuprins de oboseala predării. Simt că oame­nii ar putea să nu înțeleagă faptul că mama n-a putut niciodată să spună cuvintele „te iubesc“. Simt că oamenii ar putea să nu în­țeleagă; era în regulă.

Ziua următoare petrecută în spital – luni – a fost cea în care Fursec a spus că aveam nevoie doar de încă o radiografie; avea să fie simplă, a spus ea, urmau să vină să mă ia în curând. După o oră, eram înapoi în rezervă. Mama și-a fluturat degetele înspre mine și eu am făcut ace­lași lucru înspre ea odată ce m-am întors în pat.

– Floare la ureche, i-am zis eu.

Și ea a spus:

– Ești o fată curajoasă, Zgâtie mică.

S-a uitat pe fereastră și m-am uitat și eu.

Probabil că am vorbit mai mult, sunt sigură că da. Dar apoi doctorul meu a intrat în grabă și a spus:

– S-ar putea să fie nevoie să te operăm. S-ar putea să ai un blocaj, nu-mi place ceea ce văd.

– Nu pot, am spus, ridicându-mă în capul oaselor. O să mor dacă mă operați. Uitați-vă cât de slabă am ajuns!

Doctorul meu a spus:

– În afară de faptul că acum ești bolnavă, ești un om sănătos și ești tânără.

Mama s-a ridicat în picioare.

– E vremea să mă duc și eu acasă, a spus ea.

– Mămico, nu, nu poți! am țipat eu.

– Ba da. Am stat aici suficient timp și e vre­mea să mă duc acasă.

Doctorul meu nu a reacționat în nici un fel la replica mamei. Îmi amintesc doar hotărârea lui de a mă duce la testul următor ca să vadă dacă aveam nevoie de operație. Și deși aveam să ră­mân în spital pentru aproape încă cinci săptă­mâni, nu m-a întrebat niciodată despre mama, dacă îmi era dor de ea, n-a spus niciodată că ar fi fost frumos să fie și ea acolo, n-a zis nimic despre ea. Așa că nu i-am spus niciodată acestui bun doctor cât de teribil de dor îmi era de ea sau că venirea ei însemnase… ei bine, nu pu­team să spun ce însemnase. Și nu am spus nimic, nimic despre asta.

Așa că mama a plecat în ziua aceea. Se temea că n-o să găsească un taxi. Am rugat-o pe una dintre asistente s-o ajute, dar știam că, odată ce avea să ajungă pe First Avenue, nici o asistentă n-ar mai fi putut s-o ajute. Doi infirmieri adu­seseră deja targa în rezerva mea, și balustrada patului fusese coborâtă. I-am spus mamei cum să ridice mâna, cum să spună „La Guardia“11 ca și cum ar fi spus-o des. Dar îmi dădeam seama că era îngrozită, și la fel eram și eu. N-am idee dacă m-a sărutat de rămas-bun, dar nu mă pot gândi că ar fi făcut asta. Nu am nici o amintire cu mama sărutându-mă vreodată. Se poate să mă fi sărutat, totuși; se poate să mă înșel.

Am spus că la momentul despre care scriu acum, SIDA era un lucru teribil. Încă este un lucru teribil, dar în ziua de astăzi oamenii s-au obișnuit cu ea. Să te obișnuiești cu ea nu e un lucru bun. Dar când eram în spital, boala era nouă, și încă nu înțelesese nimeni cum putea fi ținută în stare latentă, așa că pe ușa rezerve­lor de spital în care se afla cineva cu boala asta era un abțibild galben, încă mi le amintesc. Abți­bilduri galbene cu dungi negre. Când am călă­torit în Germania mai apoi împreună cu Wil­liam, m-am gândit la abțibildurile galbene din spital. Pe ele nu scria „ACHTUNG!“12. Dar erau așa. Și m-am gândit la stelele galbene pe care naziștii îi obligau pe evrei să le poarte.

Mama plecase atât de repede, și eu fusesem luată pe targă atât de repede, încât atunci când m-au scos brusc din liftul mare și m-au tras lângă un zid pe un culoar de la un alt etaj, m-a surprins că m-au lăsat acolo atâta timp. Dar s-a întâmplat așa: m-au lăsat într-un loc de unde puteam vedea, pe partea cealaltă a culoarului, înăuntrul unei rezerve care avea acel teribil abți­bild galben pe ușa întredeschisă, și am văzut un bărbat brunet cu ochii închiși la culoare așe­zat pe un pat, și el, așa mi s-a părut, s-a uitat fix la mine în fiecare clipă. M-am simțit îngro­zitor că el murea și am știut că a muri în felul acela era o moarte îngrozitoare. Mi-era frică de moar­te, dar nu sufeream de boala lui, și el probabil că știa asta – nu ar fi lăsat un pacient ca mine pe culoar așa cum m-au lăsat pe mine acolo, dacă aș fi avut boala lui. Am simțit în privirea acestui bărbat că mă implora să fac ceva. Am încercat să-mi feresc privirea, să-i respect inti­mitatea, dar de fiecare dată când mă uitam la el din nou, el continua să se uite fix la mine. Sunt momente când încă mă mai gândesc la acei ochi întunecați de pe chipul bărbatului întins pe patul acela, privindu-mă încordat cu ceea ce în amintirea mea este disperare, implorân­du-mă. De atunci – e firesc pe măsură ce îm­bătrânim –, am fost alături de alți oameni care erau pe moarte și am ajuns să recunosc ochii care ard, cea de pe urmă dintre luminile corpu­lui care se stinge. Într-un fel, bărbatul ăla m-a ajutat în ziua aceea. Ochii lui au spus: „Nu mă voi uita în altă parte“. Și mi-a fost frică de el, de moarte, de mama care a plecat și m-a lăsat acolo. Dar ochii lui nu s-au uitat în altă parte nici o clipă.