Sarah Payne preda un curs de o săptămână în Arizona, și eu am fost surprinsă când William s-a oferit să mi-l plătească ca să mă pot duce și eu. Asta se întâmpla la câteva luni după ce o văzusem la Biblioteca Publică din New York. Nu eram convinsă că voiam să stau departe de copii pentru o perioadă atât de lungă, dar William m-a încurajat. Cursului i se spunea „atelier“ și, nu știu de ce, dar nu mi-a plăcut niciodată cuvântul ăsta: „atelier“. M-am dus pentru că era ținut de Sarah Payne. Când am văzut-o în clasă, i-am zâmbit larg, gândin­du-mă că ea avea să-și aducă aminte de mine de la întâlnirea noastră din magazinul de haine. Dar ea a dat doar din cap înspre mine și mi-au trebuit câteva clipe ca să-mi dau seama că nu mă recunoscuse. Poate că e adevărat că ne do­rim un mic semn de recunoaștere din partea cuiva celebru, un semn că ei ne văd.

Participanții la cursul nostru se reuneau în­tr-o clădire veche pe culmea unui deal, și afară era cald, și ferestrele erau deschise și am privit-o pe Sarah Payne cum a obosit foarte tare aproape imediat. Am văzut asta pe chipul ei. La sfârșitul primei ore, chipul ei arăta de parcă ar fi căzut, așa cum lutul alb își pierde forma atunci când nu e suficient de rece, asta este imaginea, aceea a chipului ei căzând într-o formă ciudată din cauza oboselii și după trei ore părea și mai și, ca și cum chipul ei de lut alb aproape că tremura. Să predea cursul acela a stors-o de toată vlaga, asta vreau să spun. Chipul ei era pur și simplu descompus de oboseală. În fiecare zi începea cu o sclipire, și după câteva minute, oboseala se instala. Nu cred că am văzut vreodată, înainte sau după acel moment, un chip pe care extenua­rea să se citească mai limpede.

La curs era un bărbat a cărui nevastă murise de curând de cancer, și Sarah se purta frumos cu el, am văzut asta. Cu toții, cred, am văzut asta. Am văzut cum bărbatul acesta s-a îndrăgostit de o cursantă care era o prietenă a lui Sarah. Era în regulă. Prietena aceea nu s-a îndrăgos­tit și ea de el, dar s-a purtat cum se cuvine cu el, era ceva decent în felul în care femeia aceasta și Sarah s-au purtat cu acest bărbat care suferea de pe urma morții soției sale. Mai era și o fe­meie care preda engleza. Era un canadian care avea obrajii roz și un fel de a fi foarte plăcut; cursanții îl tachinau pentru că era atât de cana­dian, și el nu se supăra deloc. Mai era și o altă femeie, o psihanalistă din California.

Și vreau să relatez aici ceea ce s-a întâmplat într-o zi, și anume că printr-o fereastră deschisă o pisică a sărit deodată în cameră, chiar pe masa mare. Pisica era uriașă și lungă; în amintirea mea, putea la fel de bine să fi fost un tigru. Am sărit în picioare, foarte speriată, și Sarah Payne a sărit și ea; a sărit foarte tare, atât de tare se spe­riase. Și-apoi pisica a fugit pe ușa clasei. Psihana­lista din California, care de obicei spunea foarte puține lucruri, i-a spus în ziua aceea lui Sarah Payne, cu o voce care suna – în urechile mele – aproape falsă:

– De cât timp suferiți de stres posttraumatic?

Și ceea ce-mi amintesc este expresia de pe chipul lui Sarah. A urât-o pe femeia asta pentru ce i-a spus. Chiar a urât-o. A urmat o tăcere su­ficient de lungă, încât oamenii să observe lucrul ăsta pe chipul lui Sarah, cel puțin așa cred eu. Apoi bărbatul care și-a pierdut soția a spus:

– Păi, zău așa, asta chiar a fost ditamai pisica.

După asta, Sarah le-a vorbit mult cursanți­lor despre ce înseamnă să-i judeci pe alții și despre cum să te așezi în fața paginii albe fără prejudecăți.

Ni s-a promis o discuție privată cu scriitoa­rea în cadrul atelierului, și sunt sigură că Sarah era sătulă de discuțiile private. Oamenii au ten­dința de a se înscrie la atelierele astea pentru că vor să fie descoperiți și publicați. Aduse­sem pentru atelier fragmente din romanul pe care-l scriam, dar când am avut discuția cu Sarah, m-am dus cu schițe din scenele în care mama venise să mă viziteze la spital, lucruri pe care începusem să le scriu după ce o văzusem pe Sarah la bibliotecă; îi strecurasem o copie a pa­ginilor mele în căsuța ei poștală, cu o zi în urmă. Îmi amintesc mai ales faptul că îmi vorbea ca și cum aș fi cunoscut-o de multă vreme, deși nu a pomenit niciodată de întâlnirea noastră de la magazinul de haine.

– Îmi pare rău că sunt atât de obosită, a spus ea. Dumnezeule, aproape că amețesc. S-a aple­cat în față, atingându-mi ușor genunchiul înain­te să se sprijine din nou de spătarul scaunului. Sincer, a spus ea încetișor, cu ultima persoană am crezut că o să mi se facă rău. Rău de-a bi­nelea, că o să vomit; pur și simplu, nu sunt făcută pentru treaba asta. Apoi a spus: Ascul­tă-mă și ascultă-mă cu atenție! Ceea ce scrii tu, ceea ce vrei tu să scrii, și s-a aplecat din nou în față și a bătut cu degetul paginile pe care i le dădusem, e foarte valoros și va fi publicat. Acum, ascultă ce-ți spun! Oamenii îți vor cere socoteală pentru că ai combinat sărăcia cu abu­zul. Ce cuvânt stupid, „abuz“, așa un cuvânt con­vențional și stupid, dar oamenii vor spune că există și sărăcie fără abuz, și tu nu le vei spune niciodată nimic. Niciodată să nu-ți aperi scri­sul. Asta este o poveste despre iubire, tu știi asta. Asta este povestea unui bărbat care a fost torturat în fiecare zi a vieții sale pentru lucrurile pe care le-a făcut în război. Asta este povestea unei soții care a rămas alături de el, pentru că majoritatea soțiilor din acea generație asta au făcut, și ea vine în rezerva din spital a fiicei ei și vorbește în mod compulsiv despre cum căsni­ciile tuturor se duc de râpă; nici măcar nu știe asta, nici măcar nu știe că asta este ceea ce face. Asta este o poveste despre o mamă care-și iu­bește fiica. Imperfect. Pentru că noi iubim cu toții imperfect. Dar dacă îți dai seama că pro­tejezi pe cineva în timp ce scrii bucata asta, amin­tește-ți un lucru: Nu o scrii bine. S-a lăsat pe spate după aceea și mi-a scris titluri de cărți pe care trebuia să le citesc, majoritatea clasice, și când s-a ridicat, și m-am ridicat și eu ca să ies, mi-a spus dintr-odată: Așteaptă, și-apoi m-a îmbrățișat și a scos un sunet ca un sărut pe care l-a depus pe degetele duse la buze, și asta m-a fă­cut să mă gândesc la bunul doctor.

I-am spus:

– Îmi pare rău că femeia aia de la curs v-a întrebat despre sindromul posttraumatic. Și eu m-am speriat tare.

Sarah a zis:

– Știu că și tu te-ai speriat, am văzut asta. Și oricine își folosește pregătirea ca să umilească pe cineva în felul ăla – ei bine, persoana aia nu e decât un mare rahat. Mi-a făcut cu ochiul, cu chipul extenuat, și s-a întors să plece.

N-am mai văzut-o niciodată de atunci.

– Ia zi, a spus mama. Era a patra zi de când stătea la picioarele patului meu. Îți aduci amin­te de fata aia, Marilyn – cum o chema, Mari­lyn Mathews, nu știu care era numele ei. Marilyn Nu-mai-știu-cum. Îți aduci aminte de ea?

– Îmi aduc aminte de ea. Da, am spus. Firește.

– Cum o chema? a întrebat mama.

– Marylin Nu-mai-știu-cum, am zis.

– S-a măritat cu Charlie Macauley. Îți aduci aminte de el? Firește că-ți aduci aminte. Nu-i așa? Era din Carlisle și – ei bine, cred că era mai degrabă de vârsta fratelui tău. Nu au ieșit îm­preună în liceu el și Marilyn. Dar s-au căsă­torit, au mers amândoi la facultate – în Wis­consin, cred, la Madison – și…

Am spus:

– Charlie Macauley. Stai așa! Era înalt. Ei erau la liceu când eu eram încă în școala gimnazială. Marilyn mergea la biserica noastră și o ajuta pe mama ei să servească mâncarea pentru cinele de Ziua Recunoștinței.

– Ah, desigur. Așa e. Mama a încuviințat din cap. Ai dreptate. Marilyn era o persoană foarte drăguță. Și ți-am spus asta deja – că era mai degrabă de vârsta fratelui tău.

Mi-am amintit-o dintr-odată foarte clar pe Marilyn zâmbindu-mi într-o zi când a trecut pe lângă mine pe coridorul gol la școală și avea un zâmbet cald, ca și cum i-ar fi părut rău pen­tru mine, dar am simțit că nu voia ca zâmbetul ei să fie condescendent. De asta îmi aminteam mereu de ea.

– De ce ți-ai aminti tu de ea? mi-a spus mama. Dacă era mai mare decât tine. Pentru cinele de Ziua Recunoștinței?

– Dar tu de ce ți-ai aminti de ea? i-am spus eu mamei. Ce s-a întâmplat cu ea? Și de ce ai ști tu?

– O! Mama a oftat adânc și a scuturat din cap. O femeie a intrat în bibliotecă deunăzi – mă duc la biblioteca din Hanston în unele zile, mai nou – și femeia asta semăna cu ea, cu Mari­lyn. I-am spus: Semănați cu o persoană pe care am cunoscut-o odată, care era aproape de ace­eași vârstă cu copiii mei. Și ea nu a răs­puns, iar asta… asta mă enervează foarte tare, știi doar.

Știam, într-adevăr. Trăisem toată viața cu sentimentul ăla. Că oamenii nu voiau să se uite la noi sau să ne fie prieteni.

– O, mama, am spus obosită, dă-i dracu’.

– Dă-i dracu’?

– Știi ce vreau să spun.

– Văd că ai învățat multe de când trăiești în orașul ăsta mare.

Am zâmbit înspre tavan. Nu cunoșteam nici măcar o singură persoană în toată lumea asta care ar fi crezut conversația noastră, și cu toate astea era la fel de adevărată ca oricare alta.

– Mama, nu a trebuit să mă mut în orașul cel mare ca să învăț să spun „dracu’“.

A urmat un moment de tăcere, ca și cum ma­ma se gândea la ce zisesem. Apoi a spus:

– Nu, probabil că a fost suficient să te duci până la hambarul familiei Pederson și să le auzi pe ajutoarele lor.

– Ajutoarele lor spuneau chestii mult mai grave decât cuvântul „dracu’“, i-am spus.

– Îmi imaginez, a spus mama.

Și ăsta e momentul când – amintindu-mi asta – mă întreb încă o dată: De ce nu am în­trebat-o chiar atunci? De ce nu i-am spus pur și simplu: „Mama, am învățat toate cuvintele de care aveam nevoie în nenorocitul ăla de garaj căruia îi spuneam casă“? Bănuiesc că nu am zis nimic pentru că făceam ceea ce am făcut în cea mai mare parte a vieții mele, adică să acopăr greșelile altora atunci când ei nu știu că s-au făcut de râs. Fac asta, cred, pentru că aș putea fi eu în locul lor în mare parte din timp. Știu vag, chiar și acum, că m-am făcut de râs, și mă întorc mereu la sentimentul din copilărie că bu­căți uriașe din lume lipseau, bucăți care nu puteau fi înlocuite. Dar, totuși – fac asta pentru alții, chiar în timp ce-mi dau seama că alții fac asta pentru mine. Și nu pot decât să mă gân­desc că am făcut-o pentru mama în ziua aceea. Cine altcineva nu s-ar fi ridicat în capul oaselor și n-ar fi zis:

– Mama, nu-ți amintești?

Am cerut opinia experților. A unora cum­secade, asemenea doctorului care a fost bun; nu a oamenilor răi, asemenea femeii care i-a vorbit cu răutate lui Sarah Payne atunci când ea a sărit în sus din cauza pisicii. Răspunsurile lor au fost serioase și profunde, și aproape întotdeauna aceleași: Nu știu ce-și aducea aminte mama ta. Îmi plac experții ăștia pentru că par la locul lor, și pentru că acum simt că pot recunoaște o pro­poziție adevărată atunci când aud una. Ei nu știu ce-și amintea mama.

Nici eu nu știu ce-și amintea mama.

– Dar m-a făcut să mă gândesc la Marilyn, a continuat mama cu vocea ei șuierătoare, așa că am întrebat-o mai târziu în săptămâna ace­ea, atunci când am văzut-o pe persoana aia știi-tu-cum din – oh, știi tu, Zgâtie, locul ăla…

– Cofetăria Chatwin.

– Locul ăla, a zis mama. Da, femeia care lu­crează acolo… ea le știe pe toate.

– Evelyn.

– Evelyn. Așa că m-am așezat, am mâncat o prăjitură, am băut o cafea și i-am spus: Știi, mi s-a părut că am văzut-o pe Marilyn Nu-mai-știu-cum deunăzi, și Evelyn asta, mereu mi-a plăcut de ea…

– Mie-mi plăcea la nebunie, i-am spus.

Nu i-am spus că-mi plăcea de ea pentru că se purtase frumos cu vărul meu Abel, cu mine, că nu spusese niciodată vreun cuvânt când ne văzuse căutând prin gunoaie. Și mama nu m-a întrebat de ce-mi plăcuse de ea.

Mama a spus: