"Numele meu este Lucy Barton" de Elizabeth Strout🪐🪐

Mama a închis ochii, ca și cum simpla între­bare ar fi putut să-i provoace somnul, dar n-am crezut nici o secundă că adormise.

După mai multe clipe, a deschis ochii și i-am spus:

– Am un prieten, Jeremy. Altădată trăia în Franța, și familia lui făcea parte din aristocrație.

Mama s-a uitat la mine, apoi pe fereastră și a trecut mult timp până a spus:

– Așa zice el.

– Da, așa zice el, am spus eu pe un ton de scuză și într-un fel care i-a dat de înțeles că nu trebuia să mai vorbim despre el – sau despre viața mea – în continuare.

Chiar atunci, pe ușa rezervei mele a intrat doctorul.

– Fetelor, a spus el și a înclinat din cap. A ve­nit și i-a strâns mâna mamei, așa cum făcuse și cu o zi înainte. Cum ne simțim astăzi? Imediat după aceea, a tras perdeaua foșnind-o în jurul patului meu, separându-mă de mama.

Îl iubeam pentru multe motive, și unul dintre ele era ăsta: felul în care făcea ca vizitele lui să devină private, doar între noi doi. Am auzit scaunul mamei mișcându-se și am știut că ieșise din cameră. Doctorul m-a prins de încheietură ca să-mi ia pulsul, și atunci când mi-a ridicat ușor cămașa de noapte pe care mi-o dăduseră în spital ca să verifice cicatricea, așa cum făcea în fiecare zi, i-am privit mâinile – cu degetele groa­se și minunate, cu verigheta lui simplă care sclipea –, apăsând ușor zona din jurul cica­tricii și el mi-a privit chipul ca să vadă dacă mă duruse. M-a întrebat ridicând din sprân­cene, și eu am scuturat din cap. Cicatricea se vin­deca frumos.

– Se vindecă frumos, a spus el.

– Da, știu, am spus eu.

Și am zâmbit amândoi pentru că asta părea să însemne ceva – anume că nu cicatricea era cea care încerca să mă țină bolnavă. Zâmbetul era recunoașterea noastră a ceva, asta vreau să spun. Mi-am amintit întotdeauna de bărba­tul acesta și ani în șir am donat bani spita­lului aceluia în numele lui. Și m-am gândit atunci, și încă mă mai gândesc, la expresia „pu­nerea mâinilor“5.

Camioneta. Uneori îmi revine în minte cu o claritate care mă surprinde. Geamurile mânjite de mizerie, unghiul înclinat al parbrizului, murdăria de pe bord, mirosul de motorină și de mere putrezite, și de câine. Nu știu cu exactitate de câte ori am fost încuiată înăuntrul camio­netei. Nu știu când a fost prima dată, nu știu când a fost ultima. Dar eram foarte mică, pro­babil că ultima dată nu aveam mai mult de cinci ani, altfel aș fi fost la școală toată ziua. Mă puneau acolo pentru că sora și fratele meu erau la școală – așa mă gândesc acum – și părinții mei lucrau amândoi. Alteori, mă închideau înăuntru drept pedeapsă. Îmi aduc aminte de biscuiții sărați unși cu unt de arahide, pe care nu-i puteam mânca pentru că eram atât de speriată. Îmi amintesc cum băteam cu pumnii în sticla geamurilor, țipând. Nu mă gândeam că voi muri, nu cred că mă gândeam la ceva anume, era doar groaza, conștientizarea faptu­lui că nimeni nu avea să vină și felul în care pri­veam cum se întuneca ușor cerul și faptul că sim­țeam cum frigul pătrundea înăuntru. Și mereu țipam și țipam. Plângeam până ce de-abia mai puteam să respir. În orașul ăsta, New York, văd copii plângând de oboseală, ceea ce e ceva real, și uneori din simplă iritare, ceea ce e ceva real. Dar din când în când, văd câte un copil plângând din cea mai adâncă disperare și cred că este unul dintre cele mai adevărate sunete pe care le poate scoate un copil. Atunci, aproape că simt înăuntrul meu sunetul propriei mele inimi frângându-se, așa cum puteai auzi afară, în aer liber – când condițiile erau exact cele bune – porumbul crescând pe câmpurile copilăriei mele. Am cu­noscut mulți oameni, chiar și din Vestul Mijlo­ciu, care îmi spun că nu poți să auzi porumbul crescând, dar ei se înșală. Nu poți să auzi inima mea frângându-se și știu că partea asta e adevă­rată, dar pentru mine cele două sunt insepa­rabile, sunetul porumbului care crește și sunetul inimii mele care se frânge. Am coborât din va­gonul de metrou în care călătoream ca să nu mai aud un copil plângând în felul acela.

Mintea mea călătorea în locuri foarte ciudate în timpul acelor episoade în care mă aflam în camionetă. Am crezut că am văzut un bărbat venind spre mine, am crezut că am văzut un monstru, am crezut o dată că am văzut-o pe sora mea. Apoi mă linișteam și-mi spuneam cu voce tare:

– E în regulă, drăguțo. O doamnă cumsecade o să vină curând. Și tu ești o fetiță foarte cu­minte, ești o fetiță atât de cuminte, și doamna este o rudă a lui mami și ea va dori ca tu să mergi să locuiești cu ea pentru că e singură și vrea să aibă o fetiță drăguță care să locuiască împre­ună cu ea.

Aveam fantezia asta, care era foarte reală pen­tru mine și care mă făcea să rămân calmă. Visam că nu-mi era frig, că aveam așternuturi curate, prosoape curate, o toaletă care funcționa și o bucătărie însorită. În felul ăsta, îmi îngă­duiam să intru într-un paradis. Și-apoi frigul se strecura înăuntru, și soarele apunea, și plân­sul meu reîncepea, ca un scâncet și-apoi mai puter­nic. Și-apoi tata apărea, descuia ușa și une­ori mă ducea în brațe.

– Nu-i nici un motiv să plângi, spunea une­ori, și-mi amintesc atingerea mâinii sale calde, cu degetele răsfirate, pe ceafa mea.

Doctorul, care-și purta tristețea cu atâta farmec, venise cu o noapte înainte să vadă cum mă simt.

– Am avut un pacient la alt etaj, a spus el. Hai să vedem cum te mai simți! Și a tras per­deaua cu un foșnet în jurul meu, așa cum făcea întotdeauna. Nu mi-a luat temperatura cu termometrul, ci și-a pus mâna pe fruntea mea și-apoi mi-a luat pulsul cu degetele la încheie­tura mâinii. Bine, atunci, a spus el. Somn ușor!

Și-a strâns pumnul și l-a sărutat, apoi l-a ridicat în aer, în timp ce trăgea la loc per­deaua, după care a ieșit din încăpere. Mulți ani l-am iubit pe acest bărbat. Dar am mai spus asta.

În afară de Jeremy, singurul prieten pe care l-am avut în Village în această perioadă a vieții mele a fost o suedeză înaltă pe nume Molla; avea cu cel puțin zece ani mai mult decât mine, dar avea și copii mici. A trecut într-o zi prin fața ușii noastre în drum spre parc împreună cu copiii ei și a început pe dată să-mi vorbească despre lucruri foarte personale. Mama ei nu se purtase bine cu ea, mi-a spus, așa că atunci când a avut primul copil a fost foarte tristă, și psihiatrul ei i-a spus că simțea durere din cauza tuturor lucrurilor pe care nu le primise de la mama ei și așa mai departe. Nu e vorba că n-am cre­zut-o, dar nu povestea ei era cea care pre­zenta interes pentru mine, ci stilul ei, mărturi­sirea directă a unor lucruri despre care nu știam că oamenii vorbesc. Și pe ea n-o interesam eu cu adevărat, ceea ce era o ușurare. Mă plă­cea, era amabilă cu mine, era autoritară și-mi spunea cum să-mi țin copilașii și cum să-i duc în parc, așa că și mie îmi plăcea de ea. În majo­ritatea timpului, era ca și cum aș fi privit un film sau un lucru străin, ceea ce bineînțeles că și ea era. Făcea referiri la filme, și nu știam nici­odată despre ce vorbește. Probabil că observase asta și era politicoasă cu mine sau poate că nu credea că puteam să-mi păstrez un chip imobil atunci când vorbea despre filmele lui Bergman sau despre seriale de televiziune din anii ’60, sau despre muzică. Eu nu știam nimic despre cul­tura pop, după cum am spus. La vremea aceea, de-abia dacă înțelegeam lucrul ăsta despre mine. Soțul meu știa asta și încerca să mă ajute dacă era de față, poate spunând:

– O, soția mea nu a văzut prea multe filme în copilărie, nu-ți face griji. Sau: Părinții soției mele erau stricți și n-au lăsat-o niciodată să se uite la televizor.

Fără să dea în vileag copilăria mea petrecută în sărăcie, pentru că până și oamenii săraci aveau televizoare. Cine ar fi crezut așa ceva?

– Mămico, am spus încet în următoarea noapte.

– Da?

– De ce ai venit aici?

A urmat o pauză, ca și cum și-ar fi schimbat poziția pe scaun, dar eu eram cu capul întors spre fereastră.

– Pentru că soțul tău m-a sunat și m-a rugat să vin. Avea nevoie de cineva care să aibă grijă de tine, cred.

Mult timp am rămas în tăcere, poate zece minute, poate aproape o oră, chiar nu știu, dar în cele din urmă am spus:

– Păi, oricum, îți mulțumesc, și ea nu a răspuns.

La miezul nopții, m-am trezit dintr-un coș­mar pe care nu mi-l puteam aminti. Vocea ei s-a auzit lină:

– Dormi, Zgâtie. Sau dacă nu poți dormi, mă­car odihnește-te. Te rog, odihnește-te, iubito!

– Tu nu dormi niciodată, am spus eu, încer­când să mă ridic în capul oaselor. Cum poți să reziști noapte de noapte dacă nu dormi nici­odată? Mama, au trecut două nopți!

– Nu-ți face griji pentru mine, a spus ea. Apoi a adăugat: Îmi place doctorul tău. E foarte atent cu tine. Rezidenții nu știu nimic, de unde să știe ei? Dar el e bun, o să aibă grijă să te faci bine.

– Și mie îmi place de el, am spus. Îl iubesc.

Câteva minute mai târziu a zis:

– Îmi pare rău că aveam atât de puțini bani atunci când voi, copiii, creșteați. Știu că a fost umilitor.

În întuneric, am simțit cum chipul mi se încinsese foarte tare.

– Nu cred că a contat prea mult, am spus.

– Bineînțeles că a contat.