– Mămico, știi ce le-am făcut noi indienilor?

Am spus asta rar și cu respect.

Mama și-a dat la o parte părul de pe față cu dosul mâinii.

– Nu-mi pasă câtuși de puțin de ce le-am făcut noi indienilor, a spus ea.

Domnul Haley a plecat la sfârșitul anului. În amintirea mea, urma să se înroleze, și asta nu putea fi decât în Războiul din Vietnam, din moment ce lucrurile se petreceau în perioada aceea. De-atunci, i-am căutat numele pe monu­mentul în amintirea vete­ra­nilor din Războ­iul din Vietnam, de la Washington, D.C., și nu l-am găsit acolo. Nu mai știu nimic altceva despre el, dar în amintirea mea Carol Darr s-a purtat cum trebuie cu mine – la orele lui – după aceea. Cu toții îl plăceam, asta vreau să spun. Cu toții îl respectam. Asta nu e puțin lu­cru pentru un bărbat care trebuia să scoată ceva bun dintr-o clasă cu copii de doisprezece ani, dar el a reușit.

De-a lungul anilor, m-am gândit la cărțile despre care mama mi-a spus că le citea fratele meu. Le citisem și eu; nu mă impresionaseră prea tare. După cum am spus, inima mea era alături de Șoim Negru și nu cu albii ăștia care trăiau în prerie. Așa că m-am gândit la cărțile astea: ce aveau ele ce îi plăcea fratelui meu? Familia din seria asta de cărți era una cum­se­cade. Traversau preria, uneori aveau ne­cazuri, dar mama lor era întotdeauna bună, și tatăl îi iubea foarte mult.

Fiicei mele Chrissie i-au plăcut și ei foarte mult cărțile astea.

Când Chrissie a împlinit opt ani, i-am cum­părat cartea despre Tilly care însemnase atât de mult pentru mine. Lui Chrissie îi plăcea să citească; m-am bucurat când a scos cartea din ambalaj. A desfăcut cadoul în timpul unei petreceri pe care o organizasem de ziua ei și prietena ei, al cărei tată era muzician, era și ea acolo. Când a venit să-și ia fata acasă după pe­trecere, tatăl ei a mai rămas puțin să stăm de vorbă și mi-a vorbit de artistul pe care îl cunos­cusem în facultate. Artistul se mutase la New York la scurt timp după mine. I-am spus că îl cunoscusem. Muzicianul a spus:

– Ești mai drăguță decât soția lui. Nu, a spus, atunci când l-am întrebat. Artistul nu avea copii.

Câteva zile mai târziu, Chrissie mi-a spus despre cartea cu Tilly:

– Mama, e o carte cam stupidă.

Dar cărțile care îi plăceau fratelui meu, de­spre fetița din prerie, Chrissie încă le mai iu­bește și ea la fel de mult.

În a treia zi de când mama mea stătea așezată la picioarele patului meu, am văzut oboseala de pe chipul ei. Nu voiam să plece, dar părea incapabilă să accepte oferta asistentelor de a-i aduce un pat pliant și am simțit că va pleca în curând. Așa cum mi s-a întâmplat adesea, am început să mă tem de lucrul ăsta dinainte. Îmi amintesc că prima dată când m-am temut de ceva înainte să se întâmple a fost în legătură cu stomatologul din copilăria mea. Pentru că nu prea am avut parte de îngrijiri ale dinților în copilăria noastră și pentru că se considera, ge­netic, că aveam „dinții moi“, orice vizită la sto­matolog era în mod firesc însoțită de teamă. Stomatologul ne oferea îngrijiri gratuite într-un fel care nu era deloc generos, atât ca timp, cât și ca procedură, ca și cum ne ura pentru că eram cei care eram, și eu îmi făceam griji tot timpul odată ce aflam că trebuia să merg la el. Nu mă duceam des la el. Dar am înțeles de timpuriu următorul lucru: dacă suferi de două ori, îți iro­sești timpul. Pomenesc asta numai ca să arăt câte lucruri există pe care mintea omenească nu se poate forța să le facă, deși își dorește asta.

Copil Serios a fost cea care a venit după mine în miezul nopții noaptea următoare, spunând că testele de sânge se întorseseră de la laborator și că trebuia să mi se facă imediat o tomografie computerizată.

– Dar e miezul nopții, a spus mama.

Copil Serios a zis că trebuia să mă duc. Așa că am spus:

– Atunci, să mergem.

Curând, niște infir­mieri au venit și m-au urcat pe un pat cu rotile, și eu i-am făcut ma­mei cu mâna, și m-au dus cu un lift mare și-apoi cu alte lifturi mari. Era întuneric pe coridoare și în lifturi; totul părea să fie foarte tulbure. Nu mai ieșisem din rezer­va mea pe timp de noapte, nu observasem că noap­tea arată altfel decât ziua până și într-un spital. După un drum foarte lung și după multe cotituri, am fost împinsă într-o cameră, și cine­va mi-a introdus un tub mic în braț și un alt tub mic pe gât. Stai nemiș­cată, mi-au spus. Nu puteam nici măcar să încuviințez din cap.

După mult timp – dar ceea ce vreau să spun cu asta e că nu știu cât a durat sau să precizez în termeni reali –, am fost împinsă în tunelul to­mografului și s-au auzit niște clicuri, și-apoi s-a întrerupt curentul.

– Căcat, a zis o voce din spatele meu. Am stat acolo întinsă încă mult timp. S-a stricat apa­ratul, a spus vocea, dar avem nevoie de tomo­grafia asta, sau doctorul o să ne omoare.

Am stat acolo întinsă o vreme îndelungată, și îmi era foarte frig. Am învățat că e adesea frig în spitale. Tremuram, dar nimeni nu a observat; sunt sigură că mi-ar fi adus o pătură. Voiau doar ca aparatul să funcționeze, și eu am înțeles asta.

În cele din urmă, m-au scos de acolo, și s-au auzit clicurile care sunau cum trebuie, și am văzut luminițe roșii care clipeau, și apoi mi-au scos tubul din gât și m-au împins cu patul afară pe hol. Aceasta este amintirea pe care cred că nu o voi uita niciodată: mama era așezată în zona de așteptare întunecată, în subsolul adânc al spitalului aceluia, adusă puțin de spate din cauza oboselii, dar șezând și părând să aibă toată răbdarea din lume.

– Mămico, am spus, și ea a fluturat din de­gete. Cum ai reușit să mă găsești?

– N-a fost ușor, a spus ea. Dar am o limbă în gură și am folosit-o.

În dimineața următoare, Durere de Dinți a venit cu vestea că testele ieșiseră bine și că, în ciuda a ceea ce apăruse la analiza sângelui meu, tomografia era în regulă; doctorul avea să-mi explice totul mai târziu. Durere de Dinți adu­sese și o revistă de scandal și a întrebat-o pe mama dacă voia s-o citească. Mama a scuturat repede din cap, ca și cum fusese întrebată dacă voia să pună mâna pe părțile intime ale cuiva.

– Aș vrea s-o citesc eu, i-am spus lui Durere de Dinți, întinzând mâna, și ea mi-a dat-o, iar eu i-am mulțumit. Revista a rămas în dimineața aceea pe patul meu. Apoi am pus-o în serta­rul măsuței mele pe care stătea telefonul și am făcut asta – am ascuns-o – în caz că doctorul ar fi intrat în rezervă.

Așadar, eram ca mama, nu voiam să fim judecate în funcție de ceea ce citeam, dar dacă ea nici n-ar fi citit o astfel de revistă, eu voiam doar să nu fiu văzută citind-o. Asta mi se pare ciudat, după atâția ani. Eram în spital, de fapt, și ea era; ce alt moment ar fi fost mai potrivit pentru a citi orice îți putea distrage atenția? Aveam lângă pat câteva cărți aduse de acasă, deși nu le citisem cu mama acolo, și nici ea nu le aruncase nici o privire. Dar această revistă sunt sigură că nu ar fi produs nici o fisură în inima doctorului meu. Atât de sensibile eram, eu și mama. Există judecata asta constantă în lumea în care trăim: Cum o să ne asigurăm că nu ne simțim inferiori celorlalți?

Era pur și simplu o revistă despre starurile de cinema, una pe care eu și fetele mele, atunci când ele aveau să mai crească, am fi citit-o pentru amuzament dacă aveam nevoie de ceva ca să ne treacă timpul mai repede, și revista asta anume avea adesea o rubrică cu o poveste de­s­pre o persoană obișnuită căreia i se întâmplase ceva îngrozitor. Când am scos revista din ser­tar în după-amiaza aceea, am găsit un articol despre o femeie care intrase într-o seară într-un hambar din Wisconsin căutându-și soțul și căreia îi fusese tăiată o mână – la propriu, tăiată cu un topor – de către un bărbat care fugise de la casa de nebuni din statul respectiv. Asta s-a întâmplat în timp ce soțul ei, legat de un stâlp lângă boxele cailor, privea toată scena. El a ți­pat, ceea ce i-a făcut pe cai să necheze, și bănuiesc că și femeia a țipat ca naiba – nu spunea că ar fi leșinat –, și zgomotele l-au făcut pe cel scăpat de la casa de nebuni să fugă. Femeia, care ar fi putut cu ușurință să sângereze până murea, deoarece din arterele ei țâșnea sângele, a reușit să sune după ajutor și un vecin a venit imediat și i-a legat mâna cu un garou și acum soțul, soția și vecinul fac în așa fel încât să își înceapă fiecare zi prin a spune o rugăciune îm­pre­ună. Era o fotografie a lor, făcută în lumina soare­lui de dimineață, lângă ușa hambarului din Wisconsin, în care ei se rugau. Femeia se ruga cu singura mână și singurul braț care îi mai ră­măseseră; sperau să-i facă în curând rost de o proteză, dar se punea problema banilor. I-am spus mamei că mi se părea de prost gust să foto­grafiezi oameni în timp ce se rugau, și ea mi-a răspuns că toată povestea era de prost gust.

– El e un soț norocos, totuși, a spus ea după câteva clipe. Văd la știri emisiunile alea în care un bărbat e uneori forțat să se uite la soția lui în timp ce e violată.

Am lăsat revista jos. M-am uitat la mama care stătea la picioarele patului meu, la femeia aceasta pe care nu o văzusem de ani întregi.

– Serios? am întrebat.

– Serios ce?

– Un bărbat a privit cum soția lui era violată? La ce emisiune te uitai, mama? N-am adăugat ceea ce voiam cel mai mult s-o întreb: Și de când v-ați luat voi televizor?

– Am văzut la televizor, tocmai ți-am spus.

– Dar la știri sau într-unul dintre serialele alea cu polițiști?

Am văzut – mi s-a părut că am văzut – cum se gândea la asta și mi-a zis:

– La știri, într-o seară, acasă la Vicky. Undeva într-una din țările alea îngrozitoare.

A închis repede ochii și i-a ținut strâns închiși.

Am ridicat iarăși revista și am răsfoit-o. Am spus:

– Ei, ia uite – femeia asta are o rochie fru­moasă. Mama, uită-te la rochia asta frumoasă.

Dar ea nu a răspuns și nici nu a deschis ochii.

Așa ne-a găsit doctorul în ziua aceea.

– Fetelor, a spus el, după care s-a oprit atunci când a văzut-o pe mama cu ochii închiși.

A rămas în cadrul ușii și amândoi, eu și el, am privit-o pe mama pentru o clipă ca să vedem dacă dormea cu adevărat sau dacă avea să des­chidă ochii. Momentul acela, în care am rămas amândoi urmărind-o, m-a făcut să-mi aduc amin­te cum în copilăria mea au fost situații în care am dorit cu disperare să alerg în calea unui stră­in, atunci când ne duceam în oraș, și să-i spun:

– Trebuie să mă ajutați, vă rog, vă rog, puteți să mă luați de acolo, se întâmplă lucruri rele…

Și totuși, n-am făcut niciodată asta, evident; instinctiv, știam că nici un străin nu m-ar fi ajutat și că, în final, o astfel de trădare ar fi în­răutățit mult lucrurile. Așa că acum mi-am întors privirea de la mama către doctorul meu, deoarece în esență acesta era străinul la care spe­rasem, și el s-a întors și probabil că a văzut ceva pe chipul meu, și eu – pentru o clipită – am avut impresia că am văzut ceva pe chipul lui, și el a ridicat o mână ca să-mi dea de înțeles că urma să revină și, când a ieșit din rezervă, am simțit cum mă cufund în ceva familiar și întu­necat de mult timp. Ochii mamei mele au rămas închiși încă multe minute. Nici până în ziua de azi nu știu dacă dormea sau doar se ferea de mine. Am simțit atunci o nevoie teribilă să vorbesc cu copilașii mei, dar dacă mama dormea, nu o puteam trezi vorbind la telefonul de lângă pat și, în plus, fetele ar fi fost la școală.

Toată ziua îmi dorisem să vorbesc cu fetele mele, de-abia mai puteam suporta situația, așa că mi-am împins dispozitivul cu perfuzii pe coridor și le-am întrebat pe asistente dacă puteam să dau un telefon de la biroul lor, și ele au împins un telefon înspre mine, și eu l-am sunat pe soțul meu. Eram disperată să nu-mi curgă vreo lacrimă. El era la serviciu și i-a părut rău pentru mine, auzindu-mă cât de dor îmi era de el și de copii.

– O să-i telefonez bonei și o să-i spun să te sune imediat ce ajung acasă. Chrissie are o în­tâl­nire de joacă astăzi.

Deci viața merge înainte, m-am gândit.

(Iar acum mă gândesc: Merge înainte, până nu mai merge.)