– Homosexual? M-am ridicat în capul oase­lor și am văzut-o la picioarele patului. I-a zis că era gay?

– Bănuiesc că așa se spune în ziua de azi. Pe-atunci, noi spuneam homo. El a zis homo. Sau Kathie a zis așa. Nu știu cine a zis homo. Dar el era.

– Mama, o, mama, mă faci să râd, și-am auzit-o cum începuse și ea să râdă, deși a spus:

– Zgâtie, chiar nu știu ce-i așa de amuzant.

– Tu ești. Lacrimi de râs îmi picurau din ochi. Povestea e. Ce poveste teribilă!

Continuând să râdă – în același fel reți­nut, dar insistent în care vorbise toată ziua –, mi-a spus:

– Nu prea știu ce-i așa de amuzant să-ți părăsești soțul pentru o persoană homo și-apoi să afli asta, atunci când ai crezut că o să ai parte de un bărbat normal.

– Mă omori, mama.

M-am întins pe spate.

Mama a zis gânditoare:

– Uneori m-am gândit că poate nu era homo. Că l-a speriat Kathie. Pentru că a renunțat la viața ei pentru el. Că poate el a inventat ches­tia asta.

M-am gândit la cele spuse de ea.

– Pe vremea aia, nu știu dacă ăsta era genul de lucru pe care un bărbat l-ar fi inventat despre el însuși.

– O, a zis mama. O, bănuiesc că așa e. Zău că nu știu cum au stat lucrurile cu tipul ăsta al lui Kathie. Nu știu dacă mai trăiește prin zonă, nu mai știu nimic despre el.

– Dar au făcut-o?

– Nu știu, a răspuns mama. De unde să știu eu? Ce să facă? Să întrețină relații sexuale? De unde naiba să știu eu asta?

– Probabil că au avut relații sexuale, am spus eu, pentru că mi s-a părut că era amuzant să spun asta, dar și deoarece credeam ce spuneam. Nu-ți părăsești trei fete și soțul pentru o pasiune trecătoare.

– Poate că da.

– Bine. Poate că da. Apoi am întrebat-o: Și soțul lui Kathie – domnul Nicely – chiar n-a mai avut pe nimeni după aceea?

– Fostul soț. A divorțat de ea mai repede decât ai zice pește. Oricum, nu cred. Nu există nici un indiciu pentru așa ceva. Dar presupun că nu poți să știi niciodată.

Poate că datorită întunericului străpuns doar de dâra palidă de lumină care venea prin ușă sau poate datorită constelației magnificei clădiri Chrysler de dincolo de noi, puteam vorbi cum nu vorbiserăm niciodată.

– Ce oameni! am zis.

– Ce oameni! a spus mama.

Eram așa de fericită. O, ce fericită eram că vorbeam cu mama în felul ăsta!

În vremea aceea – și asta se întâmpla la mijlocul anilor ’80, după cum am spus –, eu și William locuiam în West Village, într-un apartament mic de lângă fluviu. Un aparta­ment într-un bloc înalt fără lift, și tot era ceva, cu cei doi copii mici și fără spălătorie în clădire, și mai aveam și un câine. O așezam pe fetița cea mică într-un port-bebe pe care mi-l puneam în spate – până ce s-a făcut prea mare – și plimbam câinele, aplecându-mă cu o mișcare instabilă ca să adun mizeria lui într-o pungă de plastic, după cum spuneau tăblițele că trebuie să faci: „CURĂȚĂ DUPĂ CÂINELE TĂU“. Întotdeauna strigam după fiica mea cea mare să mă aștepte și să nu coboare de pe trotuar. Așteaptă, așteaptă!

Aveam doi prieteni și eram pe jumătate în­drăgostită de unul dintre ei, Jeremy. Locuia la ultimul etaj al clădirii noastre și era aproape, deși nu chiar, de vârsta tatălui meu. Era originar din Franța, fiu de aristocrați, și renunțase la toate astea ca să trăiască în America, de tânăr. „Pe atunci, toți cei care erau altfel voiau să vină la New York“, mi-a spus el. „Era destinația fa­vorită. Bănuiesc că încă mai e.“ Jeremy hotărâse la mijlocul vieții lui să devină psihanalist, și când l-am cunoscut eu, încă mai avea câțiva pacienți, dar nu voia să-mi vorbească despre ce însemna asta. Avea un cabinet peste drum de New School3 și se ducea acolo de trei ori pe săp­tămână. Îl întâlneam pe stradă, și imaginea lui – înalt, subțire, brunet, purtând un cos­tum de culoare închisă, și cu chipul plin de viață – îmi făcea întotdeauna inima să tresalte. „Jeremy!“, spuneam eu, și el zâmbea și își ridica pălăria într-un fel care era curtenitor și demo­dat, și european – așa îl vedeam eu.

Îi vizitasem apartamentul o singură dată, și asta s-a întâmplat când am rămas încuiată pe dinafară și a trebuit să-l aștept pe administrator să vină. Jeremy m-a găsit pe treptele de la in­trare cu cățelul și ambii copii, și eram ca scoasă din minți, așa că el ne-a lăsat să intrăm la el. Copiii au tăcut imediat și s-au purtat foarte frumos odată ce am intrat în locuința lui, ca și cum ar fi știut că nici un copil nu venea vreodată acolo, și de fapt nici nu văzusem copii intrând în apartamentul lui Jeremy.

Doar unul sau doi bărbați și uneori o femeie. Apartamentul era curat și sărăcăcios mobilat: un fir de iris violet se afla într-o vază de sticlă în fața unui perete alb, și pe pereți erau atârnate opere de artă care m-au făcut să înțeleg cât de departe eram unul de celălalt. Spun asta pentru că n-am înțeles arta; erau niște bucăți întunecate și prelungi, dreptunghiulare, niște compoziții aproape abstracte, deși nu tocmai, și am înțeles doar că erau simptome ale unei lumi sofisticate pe care nu o puteam înțelege. Jeremy se simțea stingher pentru că familia mea se afla în aparta­mentul lui, puteam să-mi dau seama de asta, dar era un gentleman desăvârșit, și de-asta îl iubeam așa de mult.

Trei lucruri despre Jeremy:

Stăteam într-o zi în picioare pe treptele din fața casei și, când a ieșit din clădire, am spus:

– Jeremy, uneori când stau aici, nu-mi vine să cred că sunt într-adevăr la New York. Stau aici și mă gândesc: Cine-ar fi ghicit? Eu! Trăiesc la New York!

Și-atunci chipul i-a fost străbătut de o ex­presie – atât de rapidă, involuntară – care era aceea a unui dezgust profund. Nu învățasem încă profunzimea dezgustului pe care oamenii de la oraș îl au pentru cei cu-adevărat provinciali.

Al doilea lucru despre Jeremy: prima po­vestire mi-a fost publicată după ce m-am mutat la New York și-apoi a mai durat ceva și mi-a apărut și a doua. Pe trepte, într-o zi, Chrissie i-a spus asta lui Jeremy:

– Lui mami i-a apărut o poveste într-o re­vistă!

El s-a întors spre mine, m-a privit cu mare atenție, iar eu a trebuit să-mi feresc privirea.

– Nu, nu, am zis. E doar o revistă literară mică și prea puțin importantă.

El a spus:

– Așa deci – ești scriitoare. Ești artistă. Eu lucrez cu artiști, știu. Cred că întotdeauna am știut asta despre tine.

Am scuturat din cap. M-am gândit la artistul din timpul facultății, la ce știa el despre sine, la capacitatea lui de a renunța la copii.

Jeremy s-a așezat lângă mine pe trepte.

– Artiștii sunt diferiți de ceilalți oameni.

– Nu. Nu sunt.

M-am înroșit toată. Întotdeauna fusesem diferită; nu mai voiam să fiu deloc diferită!

– Ba da, sunt. M-a bătut ușor pe genunchi. Trebuie să fii necruțătoare, Lucy!

Chrissie tot sărea în sus și-n jos.

– E o poveste tristă, a spus ea. Eu nu pot încă s-o citesc – pot să citesc unele cuvinte –, dar e o poveste tristă.

– Pot s-o citesc eu? m-a întrebat Jeremy.

I-am spus că nu.

I-am spus că n-aș fi suportat dacă nu i-ar fi plăcut. El a încuviințat din cap și a spus:

– Bine, n-o să te mai întreb. Dar, Lucy, a spus el, tu vorbești mult cu mine și nu pot să-mi imaginez că aș putea citi ceva scris de tine care să nu-mi placă.