"Numele meu este Lucy Barton" de Elizabeth Strout🪐🪐

Mi-era puțin rușine pentru el, pentru faptul că gândea despre mine că nu aveam stil, deoa­rece hainele pe care le purtam mă reprezentau, și dacă proveneau din magazine de îmbrăcă­minte second-hand și nu erau niște ținute obiș­nuite, nu-mi trecuse niciodată prin minte că asta ar fi însemnat ceva, poate doar pentru cine­va mai degrabă superficial. Și-apoi, într-o zi, el a spus:

– Îți place cămașa asta? Mi-am cumpărat-o de la Bloomingdale’s, odată când eram la New York. Mă impresio­nează amănuntul ăsta de fiecare dată când mă îmbrac cu ea.

Și-atunci iar m-am simțit stânjenită. Pen­tru că părea să creadă că asta conta, și eu crezu­sem că era mai profund de-atât, mai deștept de-atât; doar era un artist! (Îl iubeam foarte mult.) El a fost probabil prima persoană care și-a pus problema originii mele sociale – deși pe vremea aceea eu nici măcar nu știam în ce cuvinte s-ar fi putut ea descrie –, pentru că mă plimba cu mașina prin diverse cartiere și spunea:

– Casa ta arată așa?

Și casele spre care arăta nu se asemănau nici­odată cu vreo casă cunoscută de mine, nu erau case mari, doar că nu erau ca garajul în care cres­cusem, despre care îi povestisem, și nu erau nici precum casa fratelui bunicului meu. Nu-mi părea rău de chestia cu garajul – nu în felul în care cred că ar fi vrut el să-mi pară rău –, dar el părea să creadă că mi-ar fi părut. Cu toate astea, îl iubeam. M-a întrebat ce mâncam acasă în copilărie. Nu i-am spus: „În majoritatea timpu­lui, melasă pe pâine“. I-am spus: „Mâncam multă mâncare de fasole“. Și el a zis:

– Și dup-aia ce făceați, vă adunați laolaltă și vă bășeați?

Atunci am înțeles că n-aveam să mă mărit niciodată cu el. E ciudat cum un singur lucru te poate face să-ți dai seama de așa ceva. Ești gata să renunți la copiii pe care ți i-ai dorit me­reu sau la hainele pe care le porți, dar apoi e suficientă o remarcă măruntă, și sufletul tău se dezumflă și spune: „O!“

De-atunci, am fost prietenă cu mulți bărbați și femei, și ei spun același lucru: întotdeauna un detaliu revelator e cel care contează. Ceea ce vreau să spun e că asta nu este doar povestea unei femei. E ceea ce se întâmplă multora dintre noi, dacă suntem suficient de norocoși încât să auzim acel detaliu și să-i acordăm atenție.

Privind în urmă, îmi imaginez că eram foarte ciudată pe atunci, că vorbeam prea tare sau că nu spuneam nimic atunci când erau pomenite lucruri legate de cultura pop; cred că răspun­deam ciudat la felurile obișnuite de umor care îmi erau necunoscute. Cred că nu înțelegeam deloc conceptul de ironie, și asta îi dezorienta pe oameni. Când l-am întâlnit pe soțul meu, pe William, am simțit – și asta a fost o surpri­ză – că înțelegea cu-adevărat ceva din mine. Era asis­tentul de laborator al profesorului meu de biologie din anul doi de facultate și avea propria viziune singuratică asupra lumii. Soțul meu era din Massachusetts, fiul unui prizonier de război german care fusese trimis la muncă pe câmpu­rile de cartofi din Maine. Pe jumătate mort de foa­me, așa cum erau adesea prizonierii de răz­boi, bărbatul ăsta câștigase inima nevestei unui fermier și, după ce se întorsese în Germania la sfârșitul războiului, se gândise la ea și-i scrisese spunându-i că era dezgustat de Germania și de tot ceea ce făcuseră ei. S-a întors în Maine și a fugit cu nevasta asta de fermier și s-au dus în Massachusetts, unde el s-a pregătit ca să devină inginer constructor. Căsătoria lor, firește, a cos­tat-o mult pe soția lui. Soțul meu avea înfăți­șarea blondă specifică germanilor, pe care am văzut-o în fotografiile tatălui său. Tatăl lui vor­bea mult germana când William era copil; însă când William avea paisprezece ani, tatăl lui a murit. N-a rămas nici o scrisoare din corespon­dența părinților lui William; dacă tatăl lui chiar s-a simțit dezgustat de Germania, nu știu. Wil­liam credea că da, așa că mulți ani am crezut și eu asta.

Fugind de nevoia de atenție și de afecțiune a mamei sale rămase văduvă, a mers la facultate în Vestul Mijlociu, dar când l-am cunoscut eu era deja dornic să se întoarcă în Est cât mai re­pede. Cu toate astea, voia să-mi cunoască părinții. Asta era ideea lui, că aveam să mergem împreună la Amgash, și că el avea să le explice cum urma să ne căsătorim și să ne mutăm la New York, unde la universitate îl aștepta un post de studii postdoctorale. Adevărul e că nu mi-a dat prin cap să-mi fac griji; nu concepeam să întorc spatele la nimic. Eram îndrăgostită, viața mergea înainte, și asta părea ceva firesc. Am trecut cu mașina pe lângă pogoanele cu soia și porumb; era început de iunie, și soia creș­tea pe o parte a drumului, un verde crud, lu­minând câmpurile în pantă, neîngrijite, cu fru­musețea ei, și de partea cealaltă era porum­bul, care nu-mi trecea încă de genunchi, un verde strălucitor care avea să se închidă la culoare în săptămânile următoare, cu frunzele suple acum, dar care aveau să devină mai puternice. (O, po­rumb al tinereții mele, ai fost prietenul meu! – alergând și alergând printre rânduri, alergând cum numai un copil singur poate alerga în miezul verii, alergând către acel copac viguros care se afla în mijlocul lanului de porumb…). În amintirea mea, cerul era cenușiu pe măsură ce ne apropiam și părea să se ridice – nu să se limpezească, ci să se ridice –, și era foarte fru­mos, sentimentul pe care ți-l dădea că se ridică și se deschide la culoare, culoarea gri atinsă de un bleu pal și copacii plini de frunzele lor verzi.

Îmi amintesc că soțul meu a spus că nu se aștepta ca locuința mea să fie atât de mică.

N-am petrecut o zi întreagă cu părinții mei. Tata era îmbrăcat cu salopeta lui de mecanic și s-a uitat la William, iar când au dat mâna am văzut pe chipul tatălui meu grimase adânci, precum cele care în copilăria mea precedau ceea ce atunci numisem – doar în mintea mea – Ches­tia, adică acele episoade în care tata devenea foarte nervos și nu se mai putea stăpâni. După aceea, cred că tata nu i-a mai aruncat nici o privire lui William, dar nu pot fi sigură. William s-a oferit să-i scoată pe părinții mei, pe sora și pe fratele meu în oraș la masă, într-un loc la alegerea lor. Fața îmi ardea ca soarele când a spus asta; nu mâncasem niciodată în familie la restaurant. Tata i-a spus:

– Banii tăi n-au nici o valoare aici.

William m-a privit confuz, și eu am scuturat ușor din cap; i-am șoptit că trebuia să plecăm. Mama a venit până la mașină, unde stăteam singură, și mi-a spus:

– Tatălui tău nu-i plac deloc nemții. Ar fi trebuit să ne spui.

– Să vă spun?

– Știi că tatăl tău a luptat în război, și niște nemți au încercat să-l omoare. S-a simțit îngrozi­tor din momentul în care l-a văzut pe William.

– Știu că tata a luptat în război, am spus. Dar n-a vorbit niciodată despre asta.

– Sunt două feluri de bărbați când vine vorba despre experiența lor din război, mi-a zis mama. Unii vorbesc despre asta, alții nu. Tatăl tău face parte din grupul celor care nu vorbesc.

– Și de ce, mă rog?

– Pentru că nu s-ar cădea, a spus mama. Și a adăugat:

– Cine Dumnezeu te-a crescut pe tine?

De-abia la mulți ani după aceea, mult după, am aflat de la fratele meu cum tata dăduse într-un oraș german peste doi tineri care îl spe­riaseră, și tata îi împușcase în spate; nu credea că fuseseră soldați, nu purtau uniforme, dar el îi împușcase, și când l-a întors cu piciorul cu fața în sus pe unul dintre ei, a văzut cât de tânăr era. Fratele meu mi-a spus că William îi păruse ta­tă­lui meu o versiune mai matură a acelei per­soane, un tânăr care se întorsese să-l bântuie și să-i ia fata. Tata ucisese doi băieți germani și atunci când trăgea să moară i-a spus fratelui meu că nu trecuse o singură zi din viața lui după aceea în care să nu se gândească la ei și să nu creadă că ar fi trebuit să-și ia propria via­ță în schimb. Ce altceva s-a mai întâmplat cu tata în război nu știu, dar a luptat în ofensiva din Ardeni și în bătălia din pădurea Hürtgen, și acestea au fost două dintre cele mai rele locuri în care te puteai afla în război.

Familia mea nu a venit la nunta mea și nici nu a acceptat-o, dar când s-a născut fiica mea cea mare, i-am sunat pe părinții mei de la New York, și mama mi-a spus că visase că așa avea să se întâmple, așa că știa deja că aveam o fetiță, dar nu știa și numele ei, și a părut încântată de el, Christina. După aceea, i-am sunat de zilele lor de naștere, de sărbători și când s-a născut cealaltă fiică a mea, Becka. Ne vorbeam poli­ticos, dar întotdeauna, simțeam eu, cu un fel de greutate, și nu am mai văzut pe nimeni din familia noastră până în ziua în care mama a apărut la picioarele patului meu în spitalul de la a cărui fereastră se vedea clădirea Chrysler strălucind afară.

În întuneric, am întrebat-o pe mama înce­tișor dacă era trează.

– O, da, a răspuns ea.

Încetișor. Deși eram doar noi două în această rezervă din spital și clădirea Chrysler strălucea la fereastră, tot ne vorbeam în șoaptă, ca și cum am fi putut deranja pe cineva.

– De ce crezi că tipul de care s-a îndrăgostit Kathie a spus că nu mai putea continua relația odată ce ea și-a părăsit soțul? S-a speriat?

După o clipă, mama a spus:

– Nu știu. Dar Kathie mi-a spus că îi mărtu­risise că era homo.

– Homosexual? M-am ridicat în capul oase­lor și am văzut-o la picioarele patului. I-a zis că era gay?

– Bănuiesc că așa se spune în ziua de azi. Pe-atunci, noi spuneam homo. El a zis homo. Sau Kathie a zis așa. Nu știu cine a zis homo. Dar el era.

– Mama, o, mama, mă faci să râd, și-am auzit-o cum începuse și ea să râdă, deși a spus:

– Zgâtie, chiar nu știu ce-i așa de amuzant.

– Tu ești. Lacrimi de râs îmi picurau din ochi. Povestea e. Ce poveste teribilă!

Continuând să râdă – în același fel reți­nut, dar insistent în care vorbise toată ziua –, mi-a spus:

– Nu prea știu ce-i așa de amuzant să-ți părăsești soțul pentru o persoană homo și-apoi să afli asta, atunci când ai crezut că o să ai parte de un bărbat normal.

– Mă omori, mama.

M-am întins pe spate.

Mama a zis gânditoare: