A trebuit să mă așez pe un scaun la postul asistentelor în timp ce încercam să nu plâng. Durere de Dinți m-a înconjurat cu brațul, și o iubesc și în momentul ăsta pentru gestul ei. M-am simțit uneori tristă pentru faptul că Tennessee Williams a scris replica asta pentru Blanche Dubois: „Eu am depins întotdeauna de amabilitatea străinilor“. Mulți dintre noi am fost salvați de multe ori de amabilitatea străini­lor, dar după un timp lucrul ăsta sună banal, la fel de banal ca un autocolant auto. Și asta e ceea ce mă întristează, că o replică frumoasă și adevă­rată ajunge să fie folosită atât de des, încât ca­pătă înțelesul superficial al unui autocolant auto.

Tocmai îmi ștergeam lacrimile de pe față cu brațul dezgolit, când mama a venit să mă caute, și noi toate – Durere de Dinți, eu și celelalte asistente – i-am făcut cu mâna.

– Credeam că moțăi, i-am spus în timp ce ne întorceam în rezerva mea. Mi-a spus că moțăise. Bona ar putea să sune în curând, i-am zis și i-am povestit despre întâlnirea de joacă a lui Chrissie.

– Ce este o întâlnire de joacă? m-a întrebat mama.

M-am bucurat că eram doar noi două.

– Înseamnă că se duce la cineva acasă după școală.

– Și cu cine are întâlnirea de joacă? m-a în­tre­bat mama, și am simțit că întrebarea era modul ei de a se purta frumos cu mine după ce obser­vase ceea ce se vedea pe chipul meu, tristețea.

În timp ce mergeam pe coridorul spitalului, i-am povestit despre prietena lui Chrissie, cum mama ei preda la clasa a cincea și despre tatăl ei care era muzician și mai era și-un ticălos, oarecum, și cum nu erau fericiți în căsnicie, dar fetele păreau să se placă mult, și mama a dat din cap, în timp ce-i povesteam toate astea. Când ne-am întors în rezervă, doctorul era acolo. Chipul lui avea o expresie plină de profesio­nalism în timp ce trăgea perdeaua în jurul pa­tului și mă apăsa pe cicatrice. A spus brusc:

– Despre sperietura de azi-noapte: apăruse o inflamație în sânge, și aveam nevoie de tomo­grafie. Să-ți scadă febra, să poți mânca mâncare solidă, și putem să te trimitem acasă.

Vocea lui era atât de diferită, încât ar fi putut să mă plesnească peste față cu fiecare cuvânt.

Am spus:

– Da, domnule, și nu l-am privit.

Am învățat un lucru: omul obosește. Min­tea sau sufletul, sau oricare o fi cuvântul pe care-l avem pentru orice nu e doar corpul nostru, obosește, și ăsta, am decis eu, este – de regulă și mai ales – felul naturii de a ne ajuta. Obo­seam. Cred – dar nu știu – că și el începuse să obosească.

A sunat bona. Era și ea doar o fată tânără și m-a asigurat că fetițele erau bine. I-a ținut tele­fonul la ureche lui Becka și eu am spus:

– Mami o să vină acasă curând, am spus iar și iar, și iar, și Becka nu a plâns, așa că am fost fericită.

– Când? m-a întrebat ea, și eu îi tot spuneam curând și că o iubesc.

– Te iubesc, și tu știi asta, da?

– Ce? m-a întrebat ea.

– Vă iubesc și mi-e dor de voi și sunt aici departe de voi ca să mă fac bine și o să mă fac bine și-apoi o să ne vedem foarte curând, da, îngeraș?

– Da, mami, a spus ea.

În Muzeul Metropolitan de Artă, clădirea mare și cu multe trepte de pe Fifth Avenue, în New York, există o secțiune la primul etaj căreia i se spune „Grădina cu sculpturi“, și probabil că am trecut pe lângă o sculptură anume de multe ori împreună cu soțul și cu copiii mei, atunci când au mai crescut, eu gândindu-mă doar să le iau de mâncare copiilor și neștiind niciodată cu adevărat ce se face într-un muzeu de genul acesta unde sunt atâtea lucruri de văzut. În mijlocul acestor nevoi și griji se află o statuie. Și de-abia de curând – în ultimii câțiva ani –, când un val splendid de lumină se revărsa asu­pra ei, m-am oprit și m-am uitat la ea și am spus: O!

Este statuia de marmură a unui bărbat cu copiii lui alături, și e atâta disperare pe chipul bărbatului, și copiii de la picioarele lui par să se agațe de el și să-l implore, în timp ce el se uită la lume cu privirea chinuită, trăgând cu mâinile în jos de colțurile gurii, dar copiii lui se uită numai la el, și când am văzut asta în cele din urmă, mi-am spus în sinea mea: O!

Am citit plăcuța, de unde am aflat că acești copii i se oferă tatălui lor drept hrană, el a fost lăsat să moară de foame în temniță, și copiii nu vor decât un lucru – ca suferința tatălui lor să dispară. Ei îi vor permite – o, cu bucurie, cu câtă bucurie – ca el să-i mănânce.

Și m-am gândit, deci tipul ăla a știut. Adică sculptorul. A știut.

Și la fel și poetul care a scris ceea ce arată sculptura. Și el a știut.6

De câteva ori, m-am dus special la muzeu ca să-l văd pe tatăl înfometat de moarte împreună cu copiii lui, unul dintre ei apucându-l de picioare, și când am ajuns acolo nu am știut ce să fac. El era așa cum mi-l aminteam, așa că am rămas acolo descumpănită. Mai târziu mi-am dat seama că am obținut lucrul de care aveam nevoie atunci când m-am ferit de lume ca să-l văd, ca și cum m-aș fi grăbit să mă întâlnesc cu cineva în altă parte sau ca și cum aș fi fost cu cineva în muzeu și i-aș fi spus că trebuie să mă duc la toaletă, doar ca să mă îndepărtez și să văd statuia de una singură. Dar nu de una singură în același fel ca atunci când am făcut drumul până acolo complet singură ca să-l văd pe acest tată îngrozit și înfometat de moarte. Și el e mereu acolo, mai puțin o dată când nu era. Paznicul mi-a spus că era sus la etaj, mutat pen­tru o expoziție specială, și eu m-am simțit in­sultată de toată chestia, de faptul că și alții voiau să-l vadă la fel de mult ca mine!

Vai de noi!

M-am gândit la cuvintele astea mai târziu, ca și la reacția mea atunci când paznicul mi-a spus că statuia se afla la etaj. M-am gândit: Vai de noi! Noi nu vrem să fim atât de mici și de neîn­semnați. Vai de noi! – îmi trece asta des prin minte – Vai de noi toți!

– Cine sunt oamenii ăștia? m-a întrebat mama.

Eram întinsă pe spate cu fața spre fereastră, era seară, și luminile orașului începeau să se aprindă. Am întrebat-o pe mama ce voia să spună. Mi-a răspuns:

– Caraghioșii ăștia din revista asta pros­tească; nu cunosc numele nici unuia dintre ei. Tutu­ror pare să le placă să fie pozați în timp ce-și cumpără cafea sau merg la cumpărături sau…

Am încetat s-o mai ascult. Era sunetul vocii mamei mele cel după care tânjeam; ceea ce spunea nu conta. Așa că am ascultat sunetul vocii ei; până la aceste trei zile, trecuse multă vreme de când nu îl mai auzisem, și se schim­base. Poate că memoria mea era schimbată, deoarece sunetul vocii ei obișnuia să mă zgârie pe creier.

Sunetul acesta era opusul celui de-atunci – se simțea întotdeauna presiunea, insistența.

– Ia uită-te la asta, a spus mama. Zgâtie, uită-te la asta! Doamne, Dumnezeule, a zis ea.

Așa că m-am ridicat în capul oaselor.

Mi-a întins revista de scandal.

– Ai văzut asta?

Am luat-o din mâna ei.

– Nu, am spus. Adică, da, am văzut, dar nu mi-a păsat.

– Nu, dar Dumnezeule, îmi pasă mie. Tatăl ei a fost un prieten al tatălui tău acum mult, mult timp. Elgin Appleby. Scrie chiar aici, uită-te! Părinții ei, Nora și Elgin Appleby. O, ce om haios era! Putea să-l facă și pe dracu’ să râdă.

– Ei, bine, dracul râde ușor, am spus, și ma­ma s-a uitat la mine. De unde îl cunoștea tati?

A fost singura dată cât a stat cu mine în spi­tal când îmi amintesc că m-am supărat pe ea, și asta pentru că l-a pomenit pe tata așa de firesc, după ce nu vorbise deloc despre el, mai puțin atunci când pomenise de camioneta lui.

A spus:

– De când erau tineri. Cine știe, dar Elgin s-a mutat în Maine și a lucrat acolo la o fermă, nu știu de ce s-a mutat. Dar uită-te la ea, la copila lui, Annie Appleby. Uită-te la ea, Zgâtie! Mama a arătat cu degetul înspre revista pe care mi-o dăduse. Cred că arată… nu știu. Mama s-a sprijinit de speteaza scaunului. Cum arată?

– Drăguță?

Nu credeam că era drăguță; arăta bine, dar n-aș fi spus că era drăguță.

– Nu, nu drăguță, a spus mama. Altfel. Bine. Arată bine.

M-am uitat din nou la fotografie. Era lângă noul ei iubit, un actor dintr-un serial de televi­ziune la care soțul meu se uita uneori seara.

– Arată de parcă a văzut multe în viață, am spus eu în cele din urmă.

– Așa e, a încuviințat din cap mama. Ai drep­tate, Zgâtie. Și eu am crezut același lucru.