Articolul era lung și era mai mult despre Annie Appleby decât despre tipul cu care era. Scria că ea crescuse la o fermă de cartofi din Valea St. John, în ținutul Aroostook din Maine, că nu terminase liceul, că plecase de acasă ca să intre într-o companie de teatru și că îi era dor de casă. „Bineînțeles că îmi e dor“, o citaseră ei pe Annie Appleby, „în fiecare zi îmi e dor de frumusețea de acolo.“ Când au întrebat-o dacă voia să facă filme în loc să rămână în teatru, a răspuns:

– Nicidecum. Îmi place că publicul e chiar acolo, deși nu mă gândesc la el în timp ce sunt pe scenă, știu doar de ce are publicul nevoie, ceea ce pentru mine înseamnă să-mi fac bine meseria de a juca pentru ei.

Am lăsat revista jos.

– E frumușică, am spus.

– Nu m-am gândit că e frumușică, a spus mama. A părut să treacă ceva vreme până când a adăugat: Cred că e mai mult decât frumușică. E frumoasă. Mă întreb cum o fi pentru ea să fie celebră. Părea că mama cântărea chestiunea asta.

Poate din cauză că era pentru prima dată de când se afla acolo că-l pomenise pe tata și nu doar camioneta lui sau poate pentru că spusese că fiica altcuiva era frumoasă, i-am răspuns pe un ton sarcastic:

– Nu știam că ți-a păsat vreodată de ce în­seamnă pentru cineva să fie celebru. Imediat, m-am simțit îngrozitor. Aceasta era mama mea, care cu doar o noapte în urmă găsise drumul către mine prin subsolul acestui spital mare și îngrozitor, în toiul nopții, se dusese să se asigure că fiica ei era în regulă, așa că i-am spus: Dar m-am întrebat uneori, pentru că o dată am vă­zut-o pe – și am rostit numele unei actrițe ce­lebre – în Central Park, și ea se plimba pe-acolo, și eu m-am gândit: cum o fi oare să fii ca ea?

Am spus asta pentru a fi amabilă cu mama din nou.

Mama a încuviințat ușor din cap, privind pe fereastră.

– Nu știu, a spus.

Câteva minute mai târziu, ochii ei erau iar închiși.

De-abia la mult timp după aceea m-am gân­dit că poate nu o cunoștea pe actrița pe care o pomenisem. Fratele meu mi-a zis, mulți ani mai târziu, că el nu știa ca mama să fi fost vreo­dată la un film. Nici fratele meu nu fusese nici­odată la film. Despre Vicky nu știu.

L-am revăzut pe artistul pe care îl cunos­cusem în facultate la câțiva ani după ce am ieșit din spital, la un vernisaj al altui artist. Treceam atunci printr-un moment dificil în căsnicia mea. Se întâmplaseră lucruri care mă umiliseră; soțul meu se apropiase foarte tare de femeia care le adusese pe fetele mele la spital și care nu avea copii. I-am cerut ca ea să nu mai vină la noi aca­să, și el a fost de acord. Dar sunt foarte sigură că ne certaserăm în seara în care ne-am dus la vernisaj. Și îmi aduc aminte că nu mi-am schim­bat bluza. Era o bluză tricotată de culoare mov, pe care am purtat-o cu o fustă peste care mi-am pus, în ultimul moment, haina lungă, albastră a soțului meu; probabil că soțul meu purta haina lui de piele. Îmi amintesc că am fost sur­prinsă să-l întâlnesc pe artist acolo. Părea agitat să mă vadă, și privirea lui a trecut peste bluza mea tricotată mov și peste haina bleumarin – amândouă îmi veneau prost, și cu­lorile nu se potriveau; nu am observat asta până ce nu am ajuns acasă și m-am uitat în oglindă, și am văzut ceea ce văzuse el. Nu a contat. Căs­nicia mea conta. Dar faptul că l-am întâlnit pe artist în seara aceea a contat suficient încât după atâția ani încă mă mai gândesc la haina lungă albastră și la bluza mov țipătoare. El încă mai era singura persoană care mă făcea conști­entă de hainele mele, și asta – pentru mine – era ceva curios.

Am mai spus-o: mă interesează cum ne gă­sim feluri în care să ne simțim superiori altei persoane sau altui grup de oameni. Se întâmplă pretutindeni, tot timpul. Oricum i-am spune, cred că e partea cea mai josnică din noi, nevoia asta de a găsi pe altcineva pe care să-l umilești.

Scriitoarea Sarah Payne, pe care o întâlnisem în magazinul de haine, urma să țină o conferin­ță în cadrul unei mese rotunde la Biblioteca Publică din New York. Am citit anunțul în ziar la câteva luni după ce o cunoscusem. Am fost surprinsă să aflu asta; apărea rar în public, și eu am presupus că era o persoană foarte retrasă. Când am pomenit lucrul ăsta de față cu cineva despre care se spunea că o cunoaște tangențial, acea persoană a spus:

– Nu-i chiar așa de retrasă, pur și simplu New Yorkul nu o place.

Și asta mi-a amintit de bărbatul care vorbise despre ea ca despre o bună scriitoare, cu excep­ția tendinței ei de a fi plină de compasiune. M-am dus s-o văd la conferința asta; William nu a venit cu mine, a spus că prefera să stea acasă cu copiii. Era vară și nu erau nici pe departe atâția oameni pe cât îmi imaginasem eu că vor fi. Bărbatul care spusese lucrurile acelea despre ea – chestia cu compasiunea – se așezase sin­gur pe ultimul rând. Conferința era despre ideea de ficțiune: ce înseamnă ficțiunea, lucruri din astea. Un personaj despre care scrisese Sarah Payne într-una dintre cărțile ei se referise la un fost președinte al Statelor Unite ca la un „bătrân senil a cărui nevastă conducea țara cu hărțile ei astrologice“. Se pare că Sarah Payne primise e-mailuri răuvoitoare din partea unor oameni care spuneau că le plăcuse cartea ei până ajun­seseră la partea în care personajul respectiv se referise în felul acesta la unul dintre președinții noștri. Moderatorul a părut surprins să audă asta.

– Chiar așa?

Era un bibliotecar de la bibliotecă. Ea a spus:

– Chiar așa.

– Și răspundeți la scrisorile astea?

Bibliotecarul a pus întrebarea în timp ce degetele lui au atins, cu o anumită precizie, partea de jos a microfonului pe care îl ținea în mână. Ea a spus că nu le răspunsese. A spus, și chipul ei nu mai era la fel de strălucitor ca atunci când o întâlnisem în magazinul de haine:

– Nu e treaba mea să-i fac pe cititori să în­țeleagă ce este o voce narativă și nu opinia per­sonală a autorului, și doar și pentru chestia asta și mi-a părut bine că venisem.

Bibliotecarul a părut incapabil să înțeleagă.

– Ce vreți să spuneți, tot zicea el, și ea s-a mul­țumit să repete răspunsul de mai înainte. El a întrebat: Care este misiunea dumneavoastră ca scriitoare de ficțiune? Ea i-a răspuns că misiunea ei ca scriitoare de ficțiune era să comunice lu­cruri despre condiția umană, să ne spună cine suntem, ceea ce gândim și ceea ce facem.

O femeie din public a ridicat mâna și a spus:

– Dar dumneavoastră chiar credeți lucrul acela despre fostul președinte?

Sarah Payne a așteptat un moment, după care a spus:

– Bine, uitați ce vreau să vă spun. Dacă fe­meia aceea despre care am scris într-un mod fictiv îl numește pe omul acela senil și bătrân și spune că el are o nevastă care conduce prin intermediul hărților ei astrologice, atunci aș spune că – și a dat ferm din cap, după care a așteptat – eu, adică eu, Sarah Payne, cetățean al acestei țări, aș spune că femeia pe care am inventat-o a fost destul de blândă cu el.

Publicul newyorkez poate fi dur în general, dar ei au înțeles ceea ce a vrut ea să spună, și oamenii au încuviințat din cap și au început să vorbească în șoaptă unii cu alții. M-am uitat în spate la bărbatul din ultimul rând, și el părea să nu aibă nici o emoție. La sfârșitul serii l-am auzit spunându-i unei femei care venise să stea de vorbă cu el:

– Întotdeauna a știut cum să vorbească pe o scenă.

Nu a spus-o într-un mod amabil, asta am simțit atunci. Și am luat metroul înspre casă singură; nu era o noapte în care să-mi placă orașul în care trăiam de atâta timp. Dar nu pu­team spune exact de ce. Eram aproape de a spune de ce. Dar nu cu exactitate.

Așa că în seara aceea am început să pun pe hârtie povestea asta. Părți din ea.

Am început să încerc.

În acea noapte din spital când am simțit că fusesem rea cu mama pentru că îi spusesem că nu credeam ca ei să-i fi păsat vreodată de cum era să fii celebru, n-am putut să adorm. Eram agitată; voiam să plâng. Când copiii mei plân­geau, eu eram distrusă, îi sărutam și îi în­trebam ce se întâmplase. Poate că făceam asta prea mult. Și după ce aveam câte o ceartă cu William, plângeam uneori, și am învățat repe­de că el nu era genul de bărbat care să deteste să vadă o femeie plângând, asemenea multor bărbați, ci asta topea orice răceală ar fi avut și aproape întotdeauna mă lua în brațe dacă plân­geam foarte tare și-mi spunea: „E totul în re­gulă, Năsturel, o s-o scoatem noi la capăt“. Dar cu mama n-am îndrăznit să plâng. Amândoi părinții mei disprețuiau plânsul, și e greu pen­tru un copil care plânge să trebuiască să se oprească, știind că, dacă nu se oprește, lucrurile se vor înrăutăți. Nu e o situație ușoară pentru nici un copil. Și mama – în noaptea aceea, în rezerva spitalului – era mama pe care o avu­sesem toată viața, oricât de schimbată ar fi pă­rut cu vocea ei insistentă și liniștită, și cu chipul ei cu trăsături moi. Ceea ce vreau să spun este că am încercat să nu plâng. În întuneric, am simțit că ea era trează.

Apoi am simțit cum mă strânge de picior prin cearșaf.

– Mămico, am spus, ridicându-mă iute în capul oaselor. Mămico, te rog, nu pleca!

– Nu plec nicăieri, Zgâtie, a spus ea. Sunt aici. O să te faci bine. O să ai multe lucruri de înfruntat în viață, dar asta li se întâmplă tutu­ror. Am văzut câteva dintre ele în cazul tău, vreau să spun că am avut niște viziuni, dar cu tine…

Am închis ochii și i-am ținut strâns închiși – „Să nu cumva să plângi, idioată mică“ – și m-am ciupit de picior atât de tare, încât aproape că nu mi-a venit să cred cât de tare m-a durut. Apoi a trecut. M-am întors pe o parte.

– Dar cu mine ce? am spus.

Acum puteam s-o spun calm.

– Cu tine, nu sunt niciodată sigură de cât de exacte sunt lucrurile astea. Altădată erau exacte în privința ta.

– Ca atunci când ai știut că am născut-o pe Chrissie, am spus.

– Da. Dar nu am…

– Știut numele ei.

Am rostit vorbele împre­ună, și în întuneric mi s-a părut că am și zâmbit împreună. Mama a spus:

– Dormi, Zgâtie, ai nevoie de somn. Și dacă nu poți dormi, măcar odihnește-te.

Dimineața, doctorul a venit și a tras per­deaua în jurul meu și, când a văzut vânătaia roșie de pe coapsa mea, nu a atins-o, doar s-a uitat lung la ea, după care s-a uitat la mine. A ridicat din sprâncene, și, spre groaza mea, mi-au curs lacrimi pe la colțurile ochilor. A dat din cap cu blândețe, deși asta a durat doar o clipă. Mi-a pus mâna pe frunte, ca și cum ar fi verificat dacă aveam febră și a ținut-o acolo în timp ce lacrimile continuau să-mi alunece pe obraji. Și-a mișcat degetul mare o dată, ca și cum ar fi vrut să șteargă o lacrimă. Doamne, cât de blând a fost! Era un om bun, foarte bun. Am schițat un zâmbet timid în semn de mulțu­mire, un zâmbet timid ca o grimasă prin care îi spuneam că îmi părea rău.

El a încuviințat din cap și a spus:

– O să-i vezi pe copii curând. O să-ți dăm drumul ca să mergi acasă la soțul tău. N-o să mori în tura mea, îți promit. Apoi și-a strâns pumnul, l-a sărutat și l-a întins spre mine.