– Mama, cum ai ajuns aici? am întrebat-o.

– O, m-am urcat într-un avion. Și-a fluturat degetele și am știut că emoția era prea mare pen­tru noi. Așa că i-am făcut și eu cu mâna și m-am întins pe spate. Cred că o să te faci bine, a adăugat ea, cu aceeași voce timidă, dar insis­tentă. N-am mai avut nici un vis.

Faptul că era acolo, că-mi folosea numele de alint, pe care nu-l mai auzisem de nu știu când, mă făcea să mă simt caldă și plină de lichid, ca și cum toată încordarea mea fusese un lucru solid și acum nu mai era. De obicei, mă trezeam la miezul nopții și moțăiam în reprize sau mă ui­tam îndelung pe fereastră, complet trează, la luminile orașului. Dar în noaptea aceea, am dor­mit fără să mă trezesc și dimineața mama se afla în scaunul unde fusese și cu o zi înainte.

– Nu con­tează, a zis ea când am întrebat-o. Știi că eu nu dorm mult.

Asistentele s-au oferit să-i aducă un pat pliant, dar ea a scuturat din cap. De fiecare dată când o asistentă se oferea să-i aducă un pat pli­ant, scutura din cap. După un timp, asis­tentele au încetat s-o mai întrebe. Mama a ră­mas lângă mine timp de cinci nopți și nu a dormit în altă parte decât în scaunul pe care stătea.

În timpul primei noastre zile pline împreună, eu și mama am vorbit intermitent; cred că nici una dintre noi nu știa prea bine ce să facă. Mi-a pus câteva întrebări despre fetele mele și eu i-am răspuns aprinzându-mă la față.

– Sunt extra­ordinare, i-am spus. O, sunt pur și simplu extraor­di­nare!

Despre soțul meu, mama nu m-a întrebat ni­mic, deși – el mi-a spus lucrul ăsta, la tele­fon – el fusese cel care o sunase și o rugase să vină să stea cu mine, el fusese cel care îi plătise biletul de avion și care se oferise s-o aștepte la aeroport – pe mama, care nu se urcase într-un avion în viața ei. În ciuda faptului că ea zisese că avea să ia un taxi, în ciuda refuzului ei de a-l întâlni față în față, soțul meu tot îi oferise îndrumări și bani ca să ajungă la mine. Acum, așezată pe un scaun de la picioarele patului meu, mama n-a spus nimic nici despre tata, așa că nu l-am pomenit nici eu. Tot speram că va spune: „Tatăl tău speră că o să te faci bine“, dar n-a spus.

– Ți-a fost frică să mergi cu taxiul, mama?

A ezitat și am simțit că înțelegeam teroarea care probabil că o cuprinsese atunci când se dă­duse jos din avion. Dar ea a spus:

– Am o limbă în gură și am folosit-o.

După o clipă, i-am zis:

– Mă bucur tare că ești aici.

A zâmbit fugar și s-a uitat înspre fereastră.

Toate astea se întâmplau la mijlocul anilor ’80, înainte de existența telefoanelor mobile, și atunci când telefonul de culoare bej de lângă patul meu a sunat și la capătul firului era soțul meu – mama și-a dat seama, sunt sigură, din fe­lul jalnic în care am spus „Bună“, ca și cum aș fi fost gata să plâng –, ea s-a ridicat fără un zgomot de pe scaun și a ieșit din cameră. Bănu­iesc că în toate zilele acelea găsea ceva de mân­care la cafe­neaua spitalului sau îl suna pe tata de la un tele­fon cu cartelă din josul holului, din moment ce n-am văzut-o niciodată mâncând și din moment ce am presupus că tata se gân­dea dacă ea era în siguranță – nu era nici o pro­blemă între ei doi, din câte am înțeles eu – și după ce vorbeam cu fiecare dintre copiii mei, pupând receptorul tele­fonului de douăsprezece ori și-apoi mă lăsam din nou pe spate pe pernă și-nchideam ochii, mama se strecura înapoi în încăpere, deoarece atunci când deschideam ochii, ea era acolo.

În acea primă zi, am vorbit despre fratele meu, cel mai mare dintre noi, cei trei frați, care era necăsătorit și trăia în orașul nostru împreună cu părinții mei, deși avea treizeci și șase de ani, și despre sora mea mai mare, care avea treizeci și patru de ani și locuia la zece mile distanță de părinții mei, împreună cu cei cinci copii și cu soțul ei. Am întrebat-o dacă fratele meu avea o slujbă.

– Nu are nici o slujbă, mi-a spus mama. Își petrece noaptea alături de orice animal care urmează să fie omorât a doua zi. Am întrebat-o ce voise să spună. A adăugat: Se duce în grajdul familiei Pederson și doar­me lângă porcii care vor fi duși la abator.

Am fost surprinsă să aflu asta și i-am spus-o, iar mama a ridicat din umeri.

Apoi eu și mama am vorbit despre asistente; mama le-a găsit nume cât ai clipi: „Fursec“, pen­tru slăbănoaga care voia să pară dezinvoltă și se purta afectat, „Durere de Dinți“, pentru cea abă­tută, mai în vârstă; „Copil Serios“, pen­tru indianca pe care o plăceam amândouă.

Dar eram obosită, așa că mama a început să-mi spună povești despre oameni pe care-i cunoscuse cu mulți ani înainte. Vorbea într-un fel pe care nu mi-l aminteam, ca și cum o povară de simțire și cuvinte, și observații fusese reprimată înăuntrul ei ani în șir, iar vocea îi era guturală și relaxată. Uneori ațipeam și, când mă trezeam, o imploram să vorbească iar. Dar ea spunea:

– O, Zgâtie mică, ai nevoie de odihnă.

– Dar mă odihnesc! Te rog, mama! Spune-mi ceva. Spune-mi orice. Povestește-mi despre Kathie Nicely. Întotdeauna mi-a plăcut numele ei.

– A, da. Kathie Nicely1. Dumnezeule, a sfâr­șit-o rău.

Eram niște ciudați, cei din familia noastră, chiar și în Amgash, Illinois, orășelul acela rural unde mai erau și alte case dărăpănate cărora le lipseau un strat de vopsea proaspătă, obloane sau grădini și care n-aveau nimic frumos asupra căruia să-ți odihnești privirea. Casele acestea alcătuiau orașul, dar casa noastră nu se afla în vecinătatea lor. Deși se spune că, în general, co­piii își acceptă situația ca fiind normală, eu și Vicky înțelegeam că suntem diferite. Ceilalți copii ne spuneau la locul de joacă: „Familia voas­tră pute“, după care o luau la fugă ținându-se cu degetele de nas; pe când era în clasa a doua, învățătorul i-a spus surorii mele – în fața între­gii clase – că să fii sărac nu era o scuză pentru murdăria de după urechi, că nimeni nu era atât de sărac încât să nu-și poată cumpăra un săpun. Tatăl meu lucra pe utilajele de la fermă, deși era concediat adesea pentru că nu se înțelegea cu șeful lui, după care era reangajat, pentru că își fă­cea bine meseria, cred, și era nevoie din nou de el. Mama cosea acasă: o firmă pictată de mână, pusă acolo unde aleea lungă din fața casei noastre dădea în stradă, anunța „CROITORIE ȘI AJUS­TĂRI“. Și deși tata, atunci când își spunea ru­găciunile împreună cu noi înainte de culcare, ne punea să-i mulțumim lui Dumnezeu pentru că aveam suficientă mâncare, adevărul e că eram adesea flămândă și ceea ce mâncam în multe seri la cină era melasă pe pâine. Să minți și să irosești mâncarea erau întotdeauna lucruri pen­tru care erai pedepsit. Altfel, din când în când și fără vreun avertisment, părinții mei – de obi­cei mama și întotdeauna în prezența tatălui nostru – ne loveau impulsiv și cu putere, după cum cred că bănuiau și unii oameni care ne vedeau pielea pătată și firile posace.

Și-apoi mai era și izolarea.

Trăiam în zona Văii Sauk, unde poți să mergi cale lungă și să vezi doar una sau două case înconjurate de câmpuri și, după cum am spus, nu erau case în vecinătatea noastră. Trăiam lân­gă lanurile de porumb și de soia care se întin­deau cât vedeai cu ochii; cu toate astea, dincolo de linia orizontului se găsea crescătoria de porci a familiei Pederson. În mijlocul lanurilor de po­rumb se înălța un singur copac, uimitor de viguros. Mulți ani am crezut că acel copac era prietenul meu; chiar era prietenul meu. Casa noastră se afla pe un drum de țară foarte lung, nu departe de Rock River, lângă niște copaci care pentru lanurile de porumb erau ca un pa­ravan împotriva vântului. Așa că nu aveam vecini în apropiere. Și nu aveam televizor și nici ziare sau reviste ori cărți în casă. În primul an de căsnicie, mama lucrase la biblioteca locală și – după cum mi-a spus fratele meu mai târ­ziu – se pare că iubea cărțile. Dar apoi cei de la bibliotecă au anunțat-o pe mama că regulile se schimbaseră și nu mai puteau angaja decât oameni cu o educație ca lumea. Mama nu i-a crezut niciodată. A încetat să citească și au tre­cut mulți ani până ce s-a dus la o altă bibliotecă, într-un alt oraș, și a venit din nou cu cărți acasă. Pomenesc de asta pentru că ține de felul în care copiii devin conștienți de ceea ce este lumea și de modul în care trebuie să se comporte.

Cum, de exemplu, înveți că e nepoliticos să întrebi un cuplu de ce nu are copii? Cum aran­jezi masa? De unde știi că mănânci cu gura deschisă dacă nu ți-a atras nimeni atenția vreo­dată? De unde știi până și cum arăți dacă sin­gura oglindă din casă e una micuță, sus deasupra chiuvetei din bucătărie, sau dacă n-ai auzit pe nimeni niciodată spunându-ți că ești drăguță, ci mai degrabă, atunci când încep să-ți crească sânii, mama ta îți spune că începi să arăți ca una din vacile din grajdul familiei Pederson?

Cum de s-a descurcat Vicky, nici până în ziua de azi nu știu. Nu eram atât de apropiate pe cât te-ai fi așteptat; eram la fel de lipsite de prieteni și la fel de disprețuite și ne uitam una la alta cu aceeași suspiciune cu care ne uitam la restul lumii. Sunt momente acum – și viața mea s-a schimbat complet – când privesc înapoi la primii mei ani din viață și mă trezesc gân­dind: N-a fost chiar așa de rău. Poate că n-a fost. Dar sunt și momente – neașteptate – când, trecând pe un trotuar însorit sau privind vârful unui copac îndoindu-se în bătaia vântului, sau văzând cerul de noiembrie întunecându-se asu­pra East River2, mă cuprinde dintr-odată o cu­noaștere atât de profundă a abisului, încât mi-e teamă că aș putea să scot un geamăt și-atunci trec pragul primului magazin de îmbră­căminte și intru în vorbă cu o necunoscută despre croiala puloverelor nou-sosite. Ăsta tre­buie să fie mo­dul în care majoritatea dintre noi ne mișcăm prin lume, jumătate știind, jumătate nu, vizitați de amintiri care nu pot fi adevărate. Dar când îi văd pe alții mergând încrezători pe trotuar, ca și cum ar fi complet scăpați de teroare, îmi dau seama că nu știu cum sunt alții. Atât de mult în viață totul pare să fie speculație.

– Chestia cu Kathie, a spus mama, chestia cu Kathie a fost că...

Mama s-a aplecat înainte în scaun și și-a înclinat capul într-o parte, sprijinindu-și bărbia în palmă. Treptat, am observat cum în anii care trecuseră de când o știam eu bine, se îngrășase suficient încât trăsăturile să i se înmoaie; nu mai purta ochelari negri, ci bej, și părul din jurul feței i se deschisese la culoare, fără să al­bească, așa că părea o versiune mai mare și mai pufoasă a ei de când era mai tânără.

– Chestia cu Kathie, am spus eu, e că era o drăguță.

– Nu știu, a zis mama. Nu știu cât de dră­guță era.

Ne întrerupse asistenta Fursec care intră în salon cu mapa în mână, după care îmi luă pulsul la încheietură, cu privirea în aer și cu ochii albaștri fixați undeva departe. Îmi măsură temperatura, aruncă o privire termometrului, scrise ceva în foaia mea de observație și ieși din cameră. Mama, care o urmărise cu atenție, pri­vea acum pe fereastră.

– Kathie Nicely a vrut întotdeauna mai mult. Am crezut adesea că motivul pentru care era prietenă cu mine – o, nu știu dacă poți să spui că eram prietene într-adevăr, eu doar îi coseam lucruri, și ea mă plătea pentru asta –, dar am crezut adesea că motivul pentru care rămânea ca să stăm de vorbă – ei bine, m-a chemat în­tr-adevăr la ea acasă atunci când a dat de ne­caz –, dar ceea ce încerc să spun aici e că eu am crezut mereu că ei îi plăcea faptul că situația mea socială era mult mai modestă decât a ei. N-avea nici un motiv pentru care să mă invi­dieze. Kathie voia întotdeauna ceva ce nu putea să aibă. Avea fiicele acelea frumoase, dar ele nu erau de ajuns, ea voia un fiu. Avea casa aia frumoasă în Hanston, dar nu era suficient de frumoasă, voia ceva mai aproape de oraș. Ce oraș? Așa era ea. Și-apoi, culegând o scamă din poală și mijind ochii, mama a adău­gat pe un ton scăzut: Era singură la părinți, cred că asta era problema, cât de egocentrici pot fi copiii ăștia.

Am simțit șocul rece care vine atunci când ești lovit fără avertisment; soțul meu era singur la părinți, și mama îmi spusese cu mult timp înainte că o astfel de „afecțiune“, după cum se exprimase ea, nu putea duce, în cele din urmă, decât la egoism.

Mama a continuat:

– Ei bine, era invidioasă. Nu pe mine, evi­dent. Dar, de exemplu, Kathie voia să călă­torească. Și soțul ei nu era genul ăsta de om. El voia ca ea să fie mulțumită și să stea acasă, și să trăiască amândoi din salariul lui. El câștiga bine, avea grijă de o fermă de porumb furajer, știi și tu. Aveau o viață perfect aranjată, oricine ar fi vrut viața lor, zău așa. Adică mergeau și să danseze prin câte un club! Eu n-am mai fost la dans din liceu. Kathie venea la mine și-și făcea o rochie nouă numai ca să meargă la dans. Une­ori le aducea și pe fete, tare mai erau drăgălașe micuțele și bine-crescute. Îmi aduc mereu amin­te de prima dată când le-a adus cu ea. Kathie mi-a zis: „Dă-mi voie să ți le prezint pe drăgu­țele fetițe Nicely“. Și când eu am dat să spun: „O, dar chiar sunt minunate“, ea a zis: „Nu, așa li se spune la școala la care merg, în Hanston, Drăguțele Fetițe Nicely“. Ce să zic, mereu m-am întrebat cum trebuie să se fi simțit ele. Să te știe lumea de Drăguța Fetiță Nicely! Deși o dată, spuse mama, cu vocea ei insistentă, am sur­prins-o pe una dintre ele șoptindu-le surorilor ei ceva cum că la noi în casă mirosea ciudat…

– Așa sunt copiii, mamă, am spus eu. Copiii cred mereu că toate locurile miros ciudat.

Mama și-a scos ochelarii, a suflat brusc dea­supra fiecărei lentile și le-a șters de materialul fustei. M-am gândit atunci cât de gol îi părea chipul; nu mă puteam abține să nu mă uit fix la fața ei golașă.

– Și-apoi, într-o zi, vremurile s-au schimbat, știi. Oamenii cred că toată lumea și-a făcut de cap în anii ’60, dar asta nu s-a întâmplat până în anii ’70, serios. Și-a pus ochelarii la loc – chipul cunoscut i s-a recompus – și a continuat: Sau poate că a durat atât până ce schimbă­rile și-au găsit drumul către bucata noastră de pă­șune. Dar într-o zi, Kathie a venit în vizită și chicotea și se purta ciudat – ca o fetiță, știi. Tu plecaseși deja. La… mama și-a ridicat bra­țul și și-a fluturat degetele. Nu a spus „școală“. Nu a spus „facultate“. Așa că nici eu n-am spus cuvintele acelea. Mama a spus: Kathie tânjea după cineva pe care-l cunoscuse, îmi era clar asta, deși n-a spus-o direct. Am avut o viziune – o apariție, mai degrabă; mi-a apărut în timp ce stăteam acolo privind-o. Și am văzut asta și m-am gândit: Aha, Kathie a dat de belea.

– Și chiar dăduse, am spus eu.

– Și chiar dăduse.

Kathie Nicely se îndrăgostise de profesorul uneia dintre fiicele ei – care erau toate trei la liceu la vremea aceea – și a început să se vadă în secret cu bărbatul acesta. Apoi i-a spus soțului ei că ea trebuia să se realizeze pe deplin și nu putea să facă asta dacă era prinsă în lanțurile căsniciei. Așa că a plecat de acasă, și-a părăsit soțul, fiicele, casa. Numai după ce a sunat-o pe mama, plângând, a aflat ea detaliile poveștii. Mama a luat mașina și s-a dus s-o întâlnească. Kathie închiriase un mic apartament și stătea pe un fotoliu-pară, mult mai slabă decât fusese, și îi mărturisi mamei că se îndrăgostise, dar odată ce plecase de acasă, tipul ăla o părăsise. Îi spusese că nu mai putea să continue ceea ce făcuseră până atunci. În punctul ăsta al poveștii, mama a ridicat din sprâncene ca și cum mirarea ei față de cele spuse era mare, dar nu și neplă­cută pentru ea.

Oricum, soțul ei era furios, s-a simțit umilit și nu a vrut s-o primească înapoi.

Soțul ei n-a mai primit-o niciodată înapoi. Mai bine de zece ani nici măcar nu i-a vorbit. Când fata lor cea mare, Linda, s-a căsătorit imediat după terminarea liceului, Kathie i-a invitat pe părinții mei la nuntă, pentru că – bănuia mama – Kathie nu avea pe nimeni la nuntă care să vrea să stea de vorbă cu ea.

– Fata aia s-a măritat așa de repede, a spus mama, vorbind iute acum, încât oamenii au crezut că era însărcinată, dar eu n-am auzit de vreun copil care să fi apărut imediat după aceea, și ea a divorțat un an mai târziu și a plecat la Beloit, cred, să-și caute un soț bogat, și cred c-am auzit că l-a și găsit. Mama a spus că la nuntă Kathie se tot mișca încolo și-ncoace, teribil de nervoasă. Era trist s-o vezi. Sigur că noi nu știam pe nimeni, și era evident că aproape ne închiriase ca să fim acolo. Am stat pe scaune – îmi amintesc că pe un perete, era la The Club, știi, locul ăla caraghios și cu preten­ții din Hanston, și-aveau toate vârfurile alea de săgeți indiene expuse în vitrine, oare de ce, m-am întrebat, cui îi păsa de toate vârfurile alea de săgeți –, și Kathie încerca să vorbească cu câte cineva și-apoi venea glonț înapoi la noi. Chiar și Linda, gătită toată în alb – iar Kathie nu-mi ceruse să-i fac rochia de mireasă, fata se dusese și și-o cumpărase singură – , până și fata ei mireasă de-abia dacă îi acorda atenție mamei ei. Kathie a trăit într-o căsuță la câteva mile depărtare de soțul ei, fostul soț acum, timp de aproape cincisprezece ani. Singu­ră-sin­gurică. Fetele i-au rămas loiale tatălui lor. Mă și mir, acum, că mă gândesc la asta, că i-au dat voie lui Kathie să vină la nuntă. Oricum, el n-a avut niciodată pe nimeni altcineva.

– Trebuia s-o fi primit înapoi, am spus eu, cu lacrimi în ochi.

– Bănuiesc că îi rănise orgoliul.

Mama a ridicat din umeri.

– Ei bine, acum e singur, și ea e singură, și într-o bună zi o să moară amândoi.