"Numele meu este Lucy Barton" de Elizabeth Strout🪐🪐

Dintru început, povestea a fost una simplă: mă internasem în spital ca să-mi scot apen­di­cele. După două zile, mi-au dat să mănânc, dar am vo­mitat tot ce mâncasem. Și-apoi s-a pornit febra. Nimeni nu putea să identifice vreo bac­terie sau să-și dea seama de ce nu mersese cum trebuie. Nici nu și-au dat seama vreodată. Mi se admi­nistrau fluide printr-o perfuzie și antibiotice prin alta. Erau atașate la un stâlp de metal pe roți instabile pe care-l împingeam pe unde mergeam, dar oboseam repede. Spre începutul lui iulie, problema care pusese stăpâ­nire pe mine, oricare ar fi fost ea, a dispărut. Dar până atunci am fost într-o stare foarte ciu­dată – literalmente o aștep­tare febrilă – și chiar am agonizat. Acasă mă așteptau soțul și două fetițe; îmi era un dor te­ri­bil de fetele mele și îmi făceam atâtea griji pentru ele, încât mi-era frică să nu mă îmbolnăvesc mai rău. Când doctorului meu, de care mă sim­țeam foarte atașată – un evreu cu obrajii lăsați care purta pe umeri o tristețe atât de blândă, ai cărui bunici și trei mătuși, l-am auzit odată spunându-i unei asistente, fuseseră omo­râți în lagărele de exterminare și care avea ne­vastă și patru copii mari aici la New York –, când acestui bărbat încântător, cred, i-a părut rău pentru mine, a făcut în așa fel încât fetele mele – care aveau cinci și șase ani – să mă poată vizita, cu condiția ca ele să nu fi fost bolnave de nimic. Au fost aduse în rezerva mea de către o prietenă de fa­milie și le-am văzut fețișoarele și părul mur­dare, și-atunci mi-am împins dispo­zitivul cu perfuzii în duș împreună cu ele, dar ele au strigat:

– Mami, ești așa de slabă!

Erau foarte speriate. S-au așezat pe pat lângă mine în timp ce le uscam părul cu prosopul și-apoi au desenat, deși temătoare, ceea ce în­seamnă că nu s-au oprit la fiecare minut din ceea ce făceau ca să spună:

– Mami, mami, îți place? Mami, uită-te la ro­chia prințesei mele din poveste!

N-au spus multe lucruri, cea mică mai ales părea incapabilă să vorbească, și, când am luat-o în brațe, am observat că și-a țuguiat buza de jos și îi tremura bărbia; era o făptură micuță care încerca din răsputeri să fie curajoasă. Când au plecat, nu m-am uitat pe fereastră ca să le privesc îndepărtându-se împre­ună cu prietena mea care le adusese și care nu avea copii.

Firește, soțul meu era ocupat cu gospodăria și cu serviciul lui și nu prea avea adesea răgazul să vină să mă viziteze. Când ne cunoscuserăm, îmi spu­sese că ura spitalele – tatăl lui murise într-unul când el avea paisprezece ani –, și am înțeles acum că tot ce spusese era adevărat. În pri­ma rezervă în care mă puseseră se afla o femeie bătrână care era pe moarte; tot striga după ajutor – eram șocată de cât de indiferente erau asistentele, în timp ce ea striga că moare. Soțul meu n-ar fi putut su­porta asta – n-ar fi putut să suporte să mă vizi­teze acolo, asta vreau să spun –, așa că mă mutase într-o rezervă unde stăteam singură. Asigurarea noastră de sănătate nu putea acoperi luxul ăsta, și fiecare zi care trecea ne împuțina economiile. Eram recunos­cătoare că nu trebuia s-o aud pe femeia aceea țipând, dar dacă cineva ar fi știut cât de singură mă simțeam, mi-ar fi fost rușine. De câte ori o asistentă venea să-mi ia tempe­ratura, încercam s-o determin să mai stea câteva minute, dar asis­tentele erau ocupate, nu puteau să-și piardă vremea stând de vorbă.

Cam la trei săptămâni după ce am fost inter­nată, mi-am întors privirea de la fereastră într-o după-amiază târzie și am văzut-o pe mama așe­zată pe un scaun la picioarele patului meu.

– Mama? am spus.

– Bună, Lucy, a spus ea. Vocea îi era timidă, dar insistentă. S-a aplecat și m-a strâns de talpă prin cearșaf. Bună, Zgâtie, mi-a zis.

N-o văzusem pe mama de ani în șir și mă uitam la ea încontinuu; nu reușeam să-mi dau seama de ce arăta atât de diferit.

– Mama, cum ai ajuns aici? am întrebat-o.

– O, m-am urcat într-un avion. Și-a fluturat degetele și am știut că emoția era prea mare pen­tru noi. Așa că i-am făcut și eu cu mâna și m-am întins pe spate. Cred că o să te faci bine, a adăugat ea, cu aceeași voce timidă, dar insis­tentă. N-am mai avut nici un vis.

Faptul că era acolo, că-mi folosea numele de alint, pe care nu-l mai auzisem de nu știu când, mă făcea să mă simt caldă și plină de lichid, ca și cum toată încordarea mea fusese un lucru solid și acum nu mai era. De obicei, mă trezeam la miezul nopții și moțăiam în reprize sau mă ui­tam îndelung pe fereastră, complet trează, la luminile orașului. Dar în noaptea aceea, am dor­mit fără să mă trezesc și dimineața mama se afla în scaunul unde fusese și cu o zi înainte.

– Nu con­tează, a zis ea când am întrebat-o. Știi că eu nu dorm mult.

Asistentele s-au oferit să-i aducă un pat pliant, dar ea a scuturat din cap. De fiecare dată când o asistentă se oferea să-i aducă un pat pli­ant, scutura din cap. După un timp, asis­tentele au încetat s-o mai întrebe. Mama a ră­mas lângă mine timp de cinci nopți și nu a dormit în altă parte decât în scaunul pe care stătea.

În timpul primei noastre zile pline împreună, eu și mama am vorbit intermitent; cred că nici una dintre noi nu știa prea bine ce să facă. Mi-a pus câteva întrebări despre fetele mele și eu i-am răspuns aprinzându-mă la față.

– Sunt extra­ordinare, i-am spus. O, sunt pur și simplu extraor­di­nare!

Despre soțul meu, mama nu m-a întrebat ni­mic, deși – el mi-a spus lucrul ăsta, la tele­fon – el fusese cel care o sunase și o rugase să vină să stea cu mine, el fusese cel care îi plătise biletul de avion și care se oferise s-o aștepte la aeroport – pe mama, care nu se urcase într-un avion în viața ei. În ciuda faptului că ea zisese că avea să ia un taxi, în ciuda refuzului ei de a-l întâlni față în față, soțul meu tot îi oferise îndrumări și bani ca să ajungă la mine. Acum, așezată pe un scaun de la picioarele patului meu, mama n-a spus nimic nici despre tata, așa că nu l-am pomenit nici eu. Tot speram că va spune: „Tatăl tău speră că o să te faci bine“, dar n-a spus.

– Ți-a fost frică să mergi cu taxiul, mama?

A ezitat și am simțit că înțelegeam teroarea care probabil că o cuprinsese atunci când se dă­duse jos din avion. Dar ea a spus:

– Am o limbă în gură și am folosit-o.

După o clipă, i-am zis:

– Mă bucur tare că ești aici.

A zâmbit fugar și s-a uitat înspre fereastră.

Toate astea se întâmplau la mijlocul anilor ’80, înainte de existența telefoanelor mobile, și atunci când telefonul de culoare bej de lângă patul meu a sunat și la capătul firului era soțul meu – mama și-a dat seama, sunt sigură, din fe­lul jalnic în care am spus „Bună“, ca și cum aș fi fost gata să plâng –, ea s-a ridicat fără un zgomot de pe scaun și a ieșit din cameră. Bănu­iesc că în toate zilele acelea găsea ceva de mân­care la cafe­neaua spitalului sau îl suna pe tata de la un tele­fon cu cartelă din josul holului, din moment ce n-am văzut-o niciodată mâncând și din moment ce am presupus că tata se gân­dea dacă ea era în siguranță – nu era nici o pro­blemă între ei doi, din câte am înțeles eu – și după ce vorbeam cu fiecare dintre copiii mei, pupând receptorul tele­fonului de douăsprezece ori și-apoi mă lăsam din nou pe spate pe pernă și-nchideam ochii, mama se strecura înapoi în încăpere, deoarece atunci când deschideam ochii, ea era acolo.

În acea primă zi, am vorbit despre fratele meu, cel mai mare dintre noi, cei trei frați, care era necăsătorit și trăia în orașul nostru împreună cu părinții mei, deși avea treizeci și șase de ani, și despre sora mea mai mare, care avea treizeci și patru de ani și locuia la zece mile distanță de părinții mei, împreună cu cei cinci copii și cu soțul ei. Am întrebat-o dacă fratele meu avea o slujbă.

– Nu are nici o slujbă, mi-a spus mama. Își petrece noaptea alături de orice animal care urmează să fie omorât a doua zi. Am întrebat-o ce voise să spună. A adăugat: Se duce în grajdul familiei Pederson și doar­me lângă porcii care vor fi duși la abator.

Am fost surprinsă să aflu asta și i-am spus-o, iar mama a ridicat din umeri.

Apoi eu și mama am vorbit despre asistente; mama le-a găsit nume cât ai clipi: „Fursec“, pen­tru slăbănoaga care voia să pară dezinvoltă și se purta afectat, „Durere de Dinți“, pentru cea abă­tută, mai în vârstă; „Copil Serios“, pen­tru indianca pe care o plăceam amândouă.

Dar eram obosită, așa că mama a început să-mi spună povești despre oameni pe care-i cunoscuse cu mulți ani înainte. Vorbea într-un fel pe care nu mi-l aminteam, ca și cum o povară de simțire și cuvinte, și observații fusese reprimată înăuntrul ei ani în șir, iar vocea îi era guturală și relaxată. Uneori ațipeam și, când mă trezeam, o imploram să vorbească iar. Dar ea spunea:

– O, Zgâtie mică, ai nevoie de odihnă.

– Dar mă odihnesc! Te rog, mama! Spune-mi ceva. Spune-mi orice. Povestește-mi despre Kathie Nicely. Întotdeauna mi-a plăcut numele ei.

– A, da. Kathie Nicely1. Dumnezeule, a sfâr­șit-o rău.

Eram niște ciudați, cei din familia noastră, chiar și în Amgash, Illinois, orășelul acela rural unde mai erau și alte case dărăpănate cărora le lipseau un strat de vopsea proaspătă, obloane sau grădini și care n-aveau nimic frumos asupra căruia să-ți odihnești privirea. Casele acestea alcătuiau orașul, dar casa noastră nu se afla în vecinătatea lor. Deși se spune că, în general, co­piii își acceptă situația ca fiind normală, eu și Vicky înțelegeam că suntem diferite. Ceilalți copii ne spuneau la locul de joacă: „Familia voas­tră pute“, după care o luau la fugă ținându-se cu degetele de nas; pe când era în clasa a doua, învățătorul i-a spus surorii mele – în fața între­gii clase – că să fii sărac nu era o scuză pentru murdăria de după urechi, că nimeni nu era atât de sărac încât să nu-și poată cumpăra un săpun. Tatăl meu lucra pe utilajele de la fermă, deși era concediat adesea pentru că nu se înțelegea cu șeful lui, după care era reangajat, pentru că își fă­cea bine meseria, cred, și era nevoie din nou de el. Mama cosea acasă: o firmă pictată de mână, pusă acolo unde aleea lungă din fața casei noastre dădea în stradă, anunța „CROITORIE ȘI AJUS­TĂRI“. Și deși tata, atunci când își spunea ru­găciunile împreună cu noi înainte de culcare, ne punea să-i mulțumim lui Dumnezeu pentru că aveam suficientă mâncare, adevărul e că eram adesea flămândă și ceea ce mâncam în multe seri la cină era melasă pe pâine. Să minți și să irosești mâncarea erau întotdeauna lucruri pen­tru care erai pedepsit. Altfel, din când în când și fără vreun avertisment, părinții mei – de obi­cei mama și întotdeauna în prezența tatălui nostru – ne loveau impulsiv și cu putere, după cum cred că bănuiau și unii oameni care ne vedeau pielea pătată și firile posace.

Și-apoi mai era și izolarea.

Trăiam în zona Văii Sauk, unde poți să mergi cale lungă și să vezi doar una sau două case înconjurate de câmpuri și, după cum am spus, nu erau case în vecinătatea noastră. Trăiam lân­gă lanurile de porumb și de soia care se întin­deau cât vedeai cu ochii; cu toate astea, dincolo de linia orizontului se găsea crescătoria de porci a familiei Pederson. În mijlocul lanurilor de po­rumb se înălța un singur copac, uimitor de viguros. Mulți ani am crezut că acel copac era prietenul meu; chiar era prietenul meu. Casa noastră se afla pe un drum de țară foarte lung, nu departe de Rock River, lângă niște copaci care pentru lanurile de porumb erau ca un pa­ravan împotriva vântului. Așa că nu aveam vecini în apropiere. Și nu aveam televizor și nici ziare sau reviste ori cărți în casă. În primul an de căsnicie, mama lucrase la biblioteca locală și – după cum mi-a spus fratele meu mai târ­ziu – se pare că iubea cărțile. Dar apoi cei de la bibliotecă au anunțat-o pe mama că regulile se schimbaseră și nu mai puteau angaja decât oameni cu o educație ca lumea. Mama nu i-a crezut niciodată. A încetat să citească și au tre­cut mulți ani până ce s-a dus la o altă bibliotecă, într-un alt oraș, și a venit din nou cu cărți acasă. Pomenesc de asta pentru că ține de felul în care copiii devin conștienți de ceea ce este lumea și de modul în care trebuie să se comporte.

Cum, de exemplu, înveți că e nepoliticos să întrebi un cuplu de ce nu are copii? Cum aran­jezi masa? De unde știi că mănânci cu gura deschisă dacă nu ți-a atras nimeni atenția vreo­dată? De unde știi până și cum arăți dacă sin­gura oglindă din casă e una micuță, sus deasupra chiuvetei din bucătărie, sau dacă n-ai auzit pe nimeni niciodată spunându-ți că ești drăguță, ci mai degrabă, atunci când încep să-ți crească sânii, mama ta îți spune că începi să arăți ca una din vacile din grajdul familiei Pederson?

Cum de s-a descurcat Vicky, nici până în ziua de azi nu știu. Nu eram atât de apropiate pe cât te-ai fi așteptat; eram la fel de lipsite de prieteni și la fel de disprețuite și ne uitam una la alta cu aceeași suspiciune cu care ne uitam la restul lumii. Sunt momente acum – și viața mea s-a schimbat complet – când privesc înapoi la primii mei ani din viață și mă trezesc gân­dind: N-a fost chiar așa de rău. Poate că n-a fost. Dar sunt și momente – neașteptate – când, trecând pe un trotuar însorit sau privind vârful unui copac îndoindu-se în bătaia vântului, sau văzând cerul de noiembrie întunecându-se asu­pra East River2, mă cuprinde dintr-odată o cu­noaștere atât de profundă a abisului, încât mi-e teamă că aș putea să scot un geamăt și-atunci trec pragul primului magazin de îmbră­căminte și intru în vorbă cu o necunoscută despre croiala puloverelor nou-sosite. Ăsta tre­buie să fie mo­dul în care majoritatea dintre noi ne mișcăm prin lume, jumătate știind, jumătate nu, vizitați de amintiri care nu pot fi adevărate. Dar când îi văd pe alții mergând încrezători pe trotuar, ca și cum ar fi complet scăpați de teroare, îmi dau seama că nu știu cum sunt alții. Atât de mult în viață totul pare să fie speculație.

– Chestia cu Kathie, a spus mama, chestia cu Kathie a fost că...

Mama s-a aplecat înainte în scaun și și-a înclinat capul într-o parte, sprijinindu-și bărbia în palmă. Treptat, am observat cum în anii care trecuseră de când o știam eu bine, se îngrășase suficient încât trăsăturile să i se înmoaie; nu mai purta ochelari negri, ci bej, și părul din jurul feței i se deschisese la culoare, fără să al­bească, așa că părea o versiune mai mare și mai pufoasă a ei de când era mai tânără.