"Numele meu este Lucy Barton" de Elizabeth Strout🪐🪐

– Chestia cu Kathie, am spus eu, e că era o drăguță.

– Nu știu, a zis mama. Nu știu cât de dră­guță era.

Ne întrerupse asistenta Fursec care intră în salon cu mapa în mână, după care îmi luă pulsul la încheietură, cu privirea în aer și cu ochii albaștri fixați undeva departe. Îmi măsură temperatura, aruncă o privire termometrului, scrise ceva în foaia mea de observație și ieși din cameră. Mama, care o urmărise cu atenție, pri­vea acum pe fereastră.

– Kathie Nicely a vrut întotdeauna mai mult. Am crezut adesea că motivul pentru care era prietenă cu mine – o, nu știu dacă poți să spui că eram prietene într-adevăr, eu doar îi coseam lucruri, și ea mă plătea pentru asta –, dar am crezut adesea că motivul pentru care rămânea ca să stăm de vorbă – ei bine, m-a chemat în­tr-adevăr la ea acasă atunci când a dat de ne­caz –, dar ceea ce încerc să spun aici e că eu am crezut mereu că ei îi plăcea faptul că situația mea socială era mult mai modestă decât a ei. N-avea nici un motiv pentru care să mă invi­dieze. Kathie voia întotdeauna ceva ce nu putea să aibă. Avea fiicele acelea frumoase, dar ele nu erau de ajuns, ea voia un fiu. Avea casa aia frumoasă în Hanston, dar nu era suficient de frumoasă, voia ceva mai aproape de oraș. Ce oraș? Așa era ea. Și-apoi, culegând o scamă din poală și mijind ochii, mama a adău­gat pe un ton scăzut: Era singură la părinți, cred că asta era problema, cât de egocentrici pot fi copiii ăștia.

Am simțit șocul rece care vine atunci când ești lovit fără avertisment; soțul meu era singur la părinți, și mama îmi spusese cu mult timp înainte că o astfel de „afecțiune“, după cum se exprimase ea, nu putea duce, în cele din urmă, decât la egoism.

Mama a continuat:

– Ei bine, era invidioasă. Nu pe mine, evi­dent. Dar, de exemplu, Kathie voia să călă­torească. Și soțul ei nu era genul ăsta de om. El voia ca ea să fie mulțumită și să stea acasă, și să trăiască amândoi din salariul lui. El câștiga bine, avea grijă de o fermă de porumb furajer, știi și tu. Aveau o viață perfect aranjată, oricine ar fi vrut viața lor, zău așa. Adică mergeau și să danseze prin câte un club! Eu n-am mai fost la dans din liceu. Kathie venea la mine și-și făcea o rochie nouă numai ca să meargă la dans. Une­ori le aducea și pe fete, tare mai erau drăgălașe micuțele și bine-crescute. Îmi aduc mereu amin­te de prima dată când le-a adus cu ea. Kathie mi-a zis: „Dă-mi voie să ți le prezint pe drăgu­țele fetițe Nicely“. Și când eu am dat să spun: „O, dar chiar sunt minunate“, ea a zis: „Nu, așa li se spune la școala la care merg, în Hanston, Drăguțele Fetițe Nicely“. Ce să zic, mereu m-am întrebat cum trebuie să se fi simțit ele. Să te știe lumea de Drăguța Fetiță Nicely! Deși o dată, spuse mama, cu vocea ei insistentă, am sur­prins-o pe una dintre ele șoptindu-le surorilor ei ceva cum că la noi în casă mirosea ciudat…

– Așa sunt copiii, mamă, am spus eu. Copiii cred mereu că toate locurile miros ciudat.

Mama și-a scos ochelarii, a suflat brusc dea­supra fiecărei lentile și le-a șters de materialul fustei. M-am gândit atunci cât de gol îi părea chipul; nu mă puteam abține să nu mă uit fix la fața ei golașă.

– Și-apoi, într-o zi, vremurile s-au schimbat, știi. Oamenii cred că toată lumea și-a făcut de cap în anii ’60, dar asta nu s-a întâmplat până în anii ’70, serios. Și-a pus ochelarii la loc – chipul cunoscut i s-a recompus – și a continuat: Sau poate că a durat atât până ce schimbă­rile și-au găsit drumul către bucata noastră de pă­șune. Dar într-o zi, Kathie a venit în vizită și chicotea și se purta ciudat – ca o fetiță, știi. Tu plecaseși deja. La… mama și-a ridicat bra­țul și și-a fluturat degetele. Nu a spus „școală“. Nu a spus „facultate“. Așa că nici eu n-am spus cuvintele acelea. Mama a spus: Kathie tânjea după cineva pe care-l cunoscuse, îmi era clar asta, deși n-a spus-o direct. Am avut o viziune – o apariție, mai degrabă; mi-a apărut în timp ce stăteam acolo privind-o. Și am văzut asta și m-am gândit: Aha, Kathie a dat de belea.

– Și chiar dăduse, am spus eu.

– Și chiar dăduse.

Kathie Nicely se îndrăgostise de profesorul uneia dintre fiicele ei – care erau toate trei la liceu la vremea aceea – și a început să se vadă în secret cu bărbatul acesta. Apoi i-a spus soțului ei că ea trebuia să se realizeze pe deplin și nu putea să facă asta dacă era prinsă în lanțurile căsniciei. Așa că a plecat de acasă, și-a părăsit soțul, fiicele, casa. Numai după ce a sunat-o pe mama, plângând, a aflat ea detaliile poveștii. Mama a luat mașina și s-a dus s-o întâlnească. Kathie închiriase un mic apartament și stătea pe un fotoliu-pară, mult mai slabă decât fusese, și îi mărturisi mamei că se îndrăgostise, dar odată ce plecase de acasă, tipul ăla o părăsise. Îi spusese că nu mai putea să continue ceea ce făcuseră până atunci. În punctul ăsta al poveștii, mama a ridicat din sprâncene ca și cum mirarea ei față de cele spuse era mare, dar nu și neplă­cută pentru ea.

Oricum, soțul ei era furios, s-a simțit umilit și nu a vrut s-o primească înapoi.

Soțul ei n-a mai primit-o niciodată înapoi. Mai bine de zece ani nici măcar nu i-a vorbit. Când fata lor cea mare, Linda, s-a căsătorit imediat după terminarea liceului, Kathie i-a invitat pe părinții mei la nuntă, pentru că – bănuia mama – Kathie nu avea pe nimeni la nuntă care să vrea să stea de vorbă cu ea.

– Fata aia s-a măritat așa de repede, a spus mama, vorbind iute acum, încât oamenii au crezut că era însărcinată, dar eu n-am auzit de vreun copil care să fi apărut imediat după aceea, și ea a divorțat un an mai târziu și a plecat la Beloit, cred, să-și caute un soț bogat, și cred c-am auzit că l-a și găsit. Mama a spus că la nuntă Kathie se tot mișca încolo și-ncoace, teribil de nervoasă. Era trist s-o vezi. Sigur că noi nu știam pe nimeni, și era evident că aproape ne închiriase ca să fim acolo. Am stat pe scaune – îmi amintesc că pe un perete, era la The Club, știi, locul ăla caraghios și cu preten­ții din Hanston, și-aveau toate vârfurile alea de săgeți indiene expuse în vitrine, oare de ce, m-am întrebat, cui îi păsa de toate vârfurile alea de săgeți –, și Kathie încerca să vorbească cu câte cineva și-apoi venea glonț înapoi la noi. Chiar și Linda, gătită toată în alb – iar Kathie nu-mi ceruse să-i fac rochia de mireasă, fata se dusese și și-o cumpărase singură – , până și fata ei mireasă de-abia dacă îi acorda atenție mamei ei. Kathie a trăit într-o căsuță la câteva mile depărtare de soțul ei, fostul soț acum, timp de aproape cincisprezece ani. Singu­ră-sin­gurică. Fetele i-au rămas loiale tatălui lor. Mă și mir, acum, că mă gândesc la asta, că i-au dat voie lui Kathie să vină la nuntă. Oricum, el n-a avut niciodată pe nimeni altcineva.

– Trebuia s-o fi primit înapoi, am spus eu, cu lacrimi în ochi.

– Bănuiesc că îi rănise orgoliul.

Mama a ridicat din umeri.

– Ei bine, acum e singur, și ea e singură, și într-o bună zi o să moară amândoi.

– Adevărat, a spus mama.

În restul acelei zilei m-am simțit tulburată de soarta lui Kathie Nicely, în timp ce mama stătea la picioarele patului meu. Cel puțin așa îmi aduc eu aminte. Știu că i-am spus mamei – cu un nod în gât și usturime în ochi – că soțul lui Kathie ar fi trebuit s-o primească înapoi. Sunt foarte sigură că am spus:

– Lui o să-i pară rău, îți spun eu, o să-i pară rău.

Și mama a spus:

– Bănuiesc că ea e cea căreia îi pare rău.

Dar poate că nu asta e ceea ce a spus mama.

Până la vârsta de unsprezece ani, eu și familia mea am trăit într-un garaj. Garajul aparținea fratelui bunicului, care locuia în casa de ală­turi, și în garaj exista doar un firicel de apă rece de la o chiuvetă improvizată. Izolația bătută în cuie în perete avea o umplutură ca vata de zahăr de culoare roz, dar era fibră de sticlă și puteam să ne tăiem în ea, așa ni s-a spus. Chestia asta mă uimea, așa că mă uitam adesea lung la ea, un lucru așa de frumos pe care nu-l puteam atinge; și mă uimea să mă gândesc la faptul că se numea „sticlă“; e ciudat când mă gândesc acum cât de mult timp părea să-mi ocupe gân­durile misterul acelei fibre de sticlă roz, fru­moasă și periculoasă, lângă care trăiam clipă de clipă. Eu și sora mea dormeam pe paturi plian­te din pânză, suprapuse, stâlpi de metal susți­nându-le unul deasupra celuilalt. Părinții mei dormeau sub unica fereastră, care dădea înspre întinderea lanurilor de porumb, iar fra­tele meu avea un pat pliant așezat în colțul în­de­părtat. Noaptea, ascultam bâzâitul micului frigider; tot pornea și se oprea. În unele nopți, lumina lunii intra pe fereastră, în alte nopți era foarte întu­neric. În timpul iernii era atât de frig, încât adesea nu puteam să dorm, și une­ori mama în­călzea apă pe arzător, o turna în buiota de cau­ciuc roșu și mă lăsa să dorm cu ea.

Când a murit fratele bunicului meu, ne-am mutat în casa lui și am avut apă caldă și o toa­letă la care se trăgea apa, deși iarna casa era foarte rece. Întotdeauna am urât să-mi fie frig. Există elemente care determină drumurile pe care le alegi și rareori putem să le găsim sau să le indicăm cu exactitate, dar uneori m-am gân­dit la cum rămâneam la școală până mai târziu, unde era cald, doar ca să-mi fie cald.

Îngrijitorul, încuviințând tăcut din cap cu chipul plin de bunătate, îmi dădea voie întot­deauna să stau în clasa unde caloriferele încă sâsâiau, așa că eu îmi făceam temele acolo. Adesea, auzeam ecoul slab care venea dinspre sala de sport unde majoretele exersau sau unde se auzea izbitura unei mingi de baschet ori poate zgomotul venea din camera de muzică unde formația exersa de asemenea, dar eu ră­mâneam singură în clasă, la cald, și-atunci a fost momentul în care am învățat că treaba se face dacă te pui pur și simplu pe treabă. Înțe­legeam logica temelor pentru acasă într-un fel în care nu aș fi putut-o înțelege dacă aș fi lucrat acasă. Și când îmi terminam temele, citeam – până când trebuia să plec, în cele din urmă.

Școala noastră primară nu era suficient de mare încât să aibă o bibliotecă, dar în clase existau cărți pe care le puteam lua acasă și citi. În clasa a treia am citit o carte care m-a făcut să-mi doresc să scriu o carte. Cartea asta era de­spre două fete care aveau o mamă cumse­cade, și ele se duceau să-și petreacă vara într-un alt oraș și erau niște fetițe fericite. În acest nou oraș exista o fată pe nume Tilly – Tilly! – care era ciudată și neatrăgătoare pentru că era mur­dară și săracă, și fetele nu se purtau frumos cu Tilly, dar mama lor cea cumsecade le-a făcut să se poarte frumos cu ea. Asta e ceea ce-mi amin­tesc din cartea aceea: Tilly.

Învățătoarea mea a observat că-mi plăcea să citesc și mi-a dat cărți, chiar și cărți pentru adulți, pe care le-am citit. Și-apoi mai târziu, în liceu, am continuat să citesc cărți, atunci când îmi terminam temele, la școală unde era cald. Și cărțile mi-au adus satisfacții. Asta e ceea ce vreau să spun. M-au făcut să mă simt mai puțin singură. Asta e ceea ce vreau să spun. Și m-am gândit: o să scriu și eu, și oamenii nu se vor simți atât de singuri! (Dar ăsta era secretul meu. Chiar și atunci când l-am întâlnit pe soțul meu, nu i-am spus asta imediat. Nu puteam să mă iau în serios. Doar că până la urmă am putut. M-am luat – în secret, în mare secret – foarte în serios! Știam că sunt scriitoare. Nu știam cât de greu va fi. Dar nimeni nu știe asta; și asta nici nu contează.)

Datorită orelor pe care le-am petrecut în clasa încălzită, datorită tuturor lecturilor mele și datorită faptului că am înțeles că, dacă nu scăpai din vedere vreun detaliu, atunci tema avea noimă – datorită lucrurilor acestora, no­tele meu au devenit perfecte. În ultimul an de liceu, consiliera vocațională a liceului m-a chemat în biroul ei și mi-a spus că primisem de la o facultate de lângă Chicago invitația să-i urmez cursurile, cu toate taxele plătite. Părinții mei n-au comentat prea mult, probabil pentru a-i menaja pe fratele și pe sora mea, care nu avuseseră note perfecte, nici măcar bune; nici unul dintre ei nu și-a continuat studiile.

Consiliera a fost cea care m-a condus cu mașina la facultate, într-o zi extrem de caldă. O, am îndrăgit locul acela imediat, în tăcere, cu respirația tăiată! Îmi părea uriaș, erau clă­diri pretutindeni – lacul mi se părea absolut enorm –, oamenii se plimbau, intrau și ieșeau din clase. Eram îngrozită, dar nu atât de mult pe cât eram de entuziasmată. Am învățat repede să imit oamenii, să mă port în așa fel încât golu­rile din cunoștințele mele despre cultura pop să treacă neobservate, deși asta nu era deloc ușor.

Dar îmi amintesc un lucru: când am venit acasă de Ziua Recunoștinței, n-am putut să dorm în noaptea aceea, și asta pentru că mă temeam că doar visasem viața mea la facultate. Mi-era teamă că mă voi trezi și mă voi afla din nou în casa asta pentru totdeauna, și asta mi se părea insuportabil. M-am gândit: Nu. Mi-am spus asta în minte un timp îndelungat până ce am adormit.

Mi-am găsit o slujbă în apropierea facultă­ții și mi-am cumpărat haine dintr-un magazin de îmbrăcăminte second-hand; era la mijlocul anilor ’70 și haine ca acelea erau considerate acceptabile, chiar dacă nu erai sărac. Din câte știu eu, nimeni nu vorbea despre cum eram eu îmbrăcată, dar o dată, înainte să-l cunosc pe soțul meu, m-am îndrăgostit foarte tare de un profesor cu care am avut o aventură. Era artist și îmi plăcea munca lui, deși am înțeles că nu o înțelegeam, dar eu îl iubeam pe el și asprimea lui, inteligența lui, faptul că era conștient că trebuia să renunțe la anumite lucruri dacă voia să ducă viața pe care o ducea – precum copiii, la ei renunțase. Dar îmi amintesc acum de lu­crul ăsta dintr-un singur motiv: el a fost singura persoană pe care mi-o amintesc din tinerețea mea care mi-a vorbit despre hainele mele, pe care le-a pomenit comparându-mă cu o pro­fe­soară de la catedra lui, care purta haine scumpe și era corpolentă – ceea ce eu nu eram. Mi-a spus:

– Tu ai mai multă substanță, dar Irene are mai mult stil.

I-am zis:

– Dar stilul e substanță.

Nu știam încă pe atunci că ceea ce spuse­sem era adevărat; pur și simplu îmi notasem asta într-o zi la ora despre Shakespeare, pentru că profesorul care ni-l preda pe Shakespeare spu­sese lucrul ăsta, și eu mă gândisem că suna ade­vărat. Artistul mi-a răspuns:

– În cazul ăsta, Irene are mai multă substanță.