– Adevărat, a spus mama.

În restul acelei zilei m-am simțit tulburată de soarta lui Kathie Nicely, în timp ce mama stătea la picioarele patului meu. Cel puțin așa îmi aduc eu aminte. Știu că i-am spus mamei – cu un nod în gât și usturime în ochi – că soțul lui Kathie ar fi trebuit s-o primească înapoi. Sunt foarte sigură că am spus:

– Lui o să-i pară rău, îți spun eu, o să-i pară rău.

Și mama a spus:

– Bănuiesc că ea e cea căreia îi pare rău.

Dar poate că nu asta e ceea ce a spus mama.

Până la vârsta de unsprezece ani, eu și familia mea am trăit într-un garaj. Garajul aparținea fratelui bunicului, care locuia în casa de ală­turi, și în garaj exista doar un firicel de apă rece de la o chiuvetă improvizată. Izolația bătută în cuie în perete avea o umplutură ca vata de zahăr de culoare roz, dar era fibră de sticlă și puteam să ne tăiem în ea, așa ni s-a spus. Chestia asta mă uimea, așa că mă uitam adesea lung la ea, un lucru așa de frumos pe care nu-l puteam atinge; și mă uimea să mă gândesc la faptul că se numea „sticlă“; e ciudat când mă gândesc acum cât de mult timp părea să-mi ocupe gân­durile misterul acelei fibre de sticlă roz, fru­moasă și periculoasă, lângă care trăiam clipă de clipă. Eu și sora mea dormeam pe paturi plian­te din pânză, suprapuse, stâlpi de metal susți­nându-le unul deasupra celuilalt. Părinții mei dormeau sub unica fereastră, care dădea înspre întinderea lanurilor de porumb, iar fra­tele meu avea un pat pliant așezat în colțul în­de­părtat. Noaptea, ascultam bâzâitul micului frigider; tot pornea și se oprea. În unele nopți, lumina lunii intra pe fereastră, în alte nopți era foarte întu­neric. În timpul iernii era atât de frig, încât adesea nu puteam să dorm, și une­ori mama în­călzea apă pe arzător, o turna în buiota de cau­ciuc roșu și mă lăsa să dorm cu ea.

Când a murit fratele bunicului meu, ne-am mutat în casa lui și am avut apă caldă și o toa­letă la care se trăgea apa, deși iarna casa era foarte rece. Întotdeauna am urât să-mi fie frig. Există elemente care determină drumurile pe care le alegi și rareori putem să le găsim sau să le indicăm cu exactitate, dar uneori m-am gân­dit la cum rămâneam la școală până mai târziu, unde era cald, doar ca să-mi fie cald.

Îngrijitorul, încuviințând tăcut din cap cu chipul plin de bunătate, îmi dădea voie întot­deauna să stau în clasa unde caloriferele încă sâsâiau, așa că eu îmi făceam temele acolo. Adesea, auzeam ecoul slab care venea dinspre sala de sport unde majoretele exersau sau unde se auzea izbitura unei mingi de baschet ori poate zgomotul venea din camera de muzică unde formația exersa de asemenea, dar eu ră­mâneam singură în clasă, la cald, și-atunci a fost momentul în care am învățat că treaba se face dacă te pui pur și simplu pe treabă. Înțe­legeam logica temelor pentru acasă într-un fel în care nu aș fi putut-o înțelege dacă aș fi lucrat acasă. Și când îmi terminam temele, citeam – până când trebuia să plec, în cele din urmă.

Școala noastră primară nu era suficient de mare încât să aibă o bibliotecă, dar în clase existau cărți pe care le puteam lua acasă și citi. În clasa a treia am citit o carte care m-a făcut să-mi doresc să scriu o carte. Cartea asta era de­spre două fete care aveau o mamă cumse­cade, și ele se duceau să-și petreacă vara într-un alt oraș și erau niște fetițe fericite. În acest nou oraș exista o fată pe nume Tilly – Tilly! – care era ciudată și neatrăgătoare pentru că era mur­dară și săracă, și fetele nu se purtau frumos cu Tilly, dar mama lor cea cumsecade le-a făcut să se poarte frumos cu ea. Asta e ceea ce-mi amin­tesc din cartea aceea: Tilly.

Învățătoarea mea a observat că-mi plăcea să citesc și mi-a dat cărți, chiar și cărți pentru adulți, pe care le-am citit. Și-apoi mai târziu, în liceu, am continuat să citesc cărți, atunci când îmi terminam temele, la școală unde era cald. Și cărțile mi-au adus satisfacții. Asta e ceea ce vreau să spun. M-au făcut să mă simt mai puțin singură. Asta e ceea ce vreau să spun. Și m-am gândit: o să scriu și eu, și oamenii nu se vor simți atât de singuri! (Dar ăsta era secretul meu. Chiar și atunci când l-am întâlnit pe soțul meu, nu i-am spus asta imediat. Nu puteam să mă iau în serios. Doar că până la urmă am putut. M-am luat – în secret, în mare secret – foarte în serios! Știam că sunt scriitoare. Nu știam cât de greu va fi. Dar nimeni nu știe asta; și asta nici nu contează.)

Datorită orelor pe care le-am petrecut în clasa încălzită, datorită tuturor lecturilor mele și datorită faptului că am înțeles că, dacă nu scăpai din vedere vreun detaliu, atunci tema avea noimă – datorită lucrurilor acestora, no­tele meu au devenit perfecte. În ultimul an de liceu, consiliera vocațională a liceului m-a chemat în biroul ei și mi-a spus că primisem de la o facultate de lângă Chicago invitația să-i urmez cursurile, cu toate taxele plătite. Părinții mei n-au comentat prea mult, probabil pentru a-i menaja pe fratele și pe sora mea, care nu avuseseră note perfecte, nici măcar bune; nici unul dintre ei nu și-a continuat studiile.

Consiliera a fost cea care m-a condus cu mașina la facultate, într-o zi extrem de caldă. O, am îndrăgit locul acela imediat, în tăcere, cu respirația tăiată! Îmi părea uriaș, erau clă­diri pretutindeni – lacul mi se părea absolut enorm –, oamenii se plimbau, intrau și ieșeau din clase. Eram îngrozită, dar nu atât de mult pe cât eram de entuziasmată. Am învățat repede să imit oamenii, să mă port în așa fel încât golu­rile din cunoștințele mele despre cultura pop să treacă neobservate, deși asta nu era deloc ușor.

Dar îmi amintesc un lucru: când am venit acasă de Ziua Recunoștinței, n-am putut să dorm în noaptea aceea, și asta pentru că mă temeam că doar visasem viața mea la facultate. Mi-era teamă că mă voi trezi și mă voi afla din nou în casa asta pentru totdeauna, și asta mi se părea insuportabil. M-am gândit: Nu. Mi-am spus asta în minte un timp îndelungat până ce am adormit.

Mi-am găsit o slujbă în apropierea facultă­ții și mi-am cumpărat haine dintr-un magazin de îmbrăcăminte second-hand; era la mijlocul anilor ’70 și haine ca acelea erau considerate acceptabile, chiar dacă nu erai sărac. Din câte știu eu, nimeni nu vorbea despre cum eram eu îmbrăcată, dar o dată, înainte să-l cunosc pe soțul meu, m-am îndrăgostit foarte tare de un profesor cu care am avut o aventură. Era artist și îmi plăcea munca lui, deși am înțeles că nu o înțelegeam, dar eu îl iubeam pe el și asprimea lui, inteligența lui, faptul că era conștient că trebuia să renunțe la anumite lucruri dacă voia să ducă viața pe care o ducea – precum copiii, la ei renunțase. Dar îmi amintesc acum de lu­crul ăsta dintr-un singur motiv: el a fost singura persoană pe care mi-o amintesc din tinerețea mea care mi-a vorbit despre hainele mele, pe care le-a pomenit comparându-mă cu o pro­fe­soară de la catedra lui, care purta haine scumpe și era corpolentă – ceea ce eu nu eram. Mi-a spus:

– Tu ai mai multă substanță, dar Irene are mai mult stil.

I-am zis:

– Dar stilul e substanță.

Nu știam încă pe atunci că ceea ce spuse­sem era adevărat; pur și simplu îmi notasem asta într-o zi la ora despre Shakespeare, pentru că profesorul care ni-l preda pe Shakespeare spu­sese lucrul ăsta, și eu mă gândisem că suna ade­vărat. Artistul mi-a răspuns:

– În cazul ăsta, Irene are mai multă substanță.

Mi-era puțin rușine pentru el, pentru faptul că gândea despre mine că nu aveam stil, deoa­rece hainele pe care le purtam mă reprezentau, și dacă proveneau din magazine de îmbrăcă­minte second-hand și nu erau niște ținute obiș­nuite, nu-mi trecuse niciodată prin minte că asta ar fi însemnat ceva, poate doar pentru cine­va mai degrabă superficial. Și-apoi, într-o zi, el a spus:

– Îți place cămașa asta? Mi-am cumpărat-o de la Bloomingdale’s, odată când eram la New York. Mă impresio­nează amănuntul ăsta de fiecare dată când mă îmbrac cu ea.

Și-atunci iar m-am simțit stânjenită. Pen­tru că părea să creadă că asta conta, și eu crezu­sem că era mai profund de-atât, mai deștept de-atât; doar era un artist! (Îl iubeam foarte mult.) El a fost probabil prima persoană care și-a pus problema originii mele sociale – deși pe vremea aceea eu nici măcar nu știam în ce cuvinte s-ar fi putut ea descrie –, pentru că mă plimba cu mașina prin diverse cartiere și spunea:

– Casa ta arată așa?

Și casele spre care arăta nu se asemănau nici­odată cu vreo casă cunoscută de mine, nu erau case mari, doar că nu erau ca garajul în care cres­cusem, despre care îi povestisem, și nu erau nici precum casa fratelui bunicului meu. Nu-mi părea rău de chestia cu garajul – nu în felul în care cred că ar fi vrut el să-mi pară rău –, dar el părea să creadă că mi-ar fi părut. Cu toate astea, îl iubeam. M-a întrebat ce mâncam acasă în copilărie. Nu i-am spus: „În majoritatea timpu­lui, melasă pe pâine“. I-am spus: „Mâncam multă mâncare de fasole“. Și el a zis:

– Și dup-aia ce făceați, vă adunați laolaltă și vă bășeați?

Atunci am înțeles că n-aveam să mă mărit niciodată cu el. E ciudat cum un singur lucru te poate face să-ți dai seama de așa ceva. Ești gata să renunți la copiii pe care ți i-ai dorit me­reu sau la hainele pe care le porți, dar apoi e suficientă o remarcă măruntă, și sufletul tău se dezumflă și spune: „O!“

De-atunci, am fost prietenă cu mulți bărbați și femei, și ei spun același lucru: întotdeauna un detaliu revelator e cel care contează. Ceea ce vreau să spun e că asta nu este doar povestea unei femei. E ceea ce se întâmplă multora dintre noi, dacă suntem suficient de norocoși încât să auzim acel detaliu și să-i acordăm atenție.

Privind în urmă, îmi imaginez că eram foarte ciudată pe atunci, că vorbeam prea tare sau că nu spuneam nimic atunci când erau pomenite lucruri legate de cultura pop; cred că răspun­deam ciudat la felurile obișnuite de umor care îmi erau necunoscute. Cred că nu înțelegeam deloc conceptul de ironie, și asta îi dezorienta pe oameni. Când l-am întâlnit pe soțul meu, pe William, am simțit – și asta a fost o surpri­ză – că înțelegea cu-adevărat ceva din mine. Era asis­tentul de laborator al profesorului meu de biologie din anul doi de facultate și avea propria viziune singuratică asupra lumii. Soțul meu era din Massachusetts, fiul unui prizonier de război german care fusese trimis la muncă pe câmpu­rile de cartofi din Maine. Pe jumătate mort de foa­me, așa cum erau adesea prizonierii de răz­boi, bărbatul ăsta câștigase inima nevestei unui fermier și, după ce se întorsese în Germania la sfârșitul războiului, se gândise la ea și-i scrisese spunându-i că era dezgustat de Germania și de tot ceea ce făcuseră ei. S-a întors în Maine și a fugit cu nevasta asta de fermier și s-au dus în Massachusetts, unde el s-a pregătit ca să devină inginer constructor. Căsătoria lor, firește, a cos­tat-o mult pe soția lui. Soțul meu avea înfăți­șarea blondă specifică germanilor, pe care am văzut-o în fotografiile tatălui său. Tatăl lui vor­bea mult germana când William era copil; însă când William avea paisprezece ani, tatăl lui a murit. N-a rămas nici o scrisoare din corespon­dența părinților lui William; dacă tatăl lui chiar s-a simțit dezgustat de Germania, nu știu. Wil­liam credea că da, așa că mulți ani am crezut și eu asta.

Fugind de nevoia de atenție și de afecțiune a mamei sale rămase văduvă, a mers la facultate în Vestul Mijlociu, dar când l-am cunoscut eu era deja dornic să se întoarcă în Est cât mai re­pede. Cu toate astea, voia să-mi cunoască părinții. Asta era ideea lui, că aveam să mergem împreună la Amgash, și că el avea să le explice cum urma să ne căsătorim și să ne mutăm la New York, unde la universitate îl aștepta un post de studii postdoctorale. Adevărul e că nu mi-a dat prin cap să-mi fac griji; nu concepeam să întorc spatele la nimic. Eram îndrăgostită, viața mergea înainte, și asta părea ceva firesc. Am trecut cu mașina pe lângă pogoanele cu soia și porumb; era început de iunie, și soia creș­tea pe o parte a drumului, un verde crud, lu­minând câmpurile în pantă, neîngrijite, cu fru­musețea ei, și de partea cealaltă era porum­bul, care nu-mi trecea încă de genunchi, un verde strălucitor care avea să se închidă la culoare în săptămânile următoare, cu frunzele suple acum, dar care aveau să devină mai puternice. (O, po­rumb al tinereții mele, ai fost prietenul meu! – alergând și alergând printre rânduri, alergând cum numai un copil singur poate alerga în miezul verii, alergând către acel copac viguros care se afla în mijlocul lanului de porumb…). În amintirea mea, cerul era cenușiu pe măsură ce ne apropiam și părea să se ridice – nu să se limpezească, ci să se ridice –, și era foarte fru­mos, sentimentul pe care ți-l dădea că se ridică și se deschide la culoare, culoarea gri atinsă de un bleu pal și copacii plini de frunzele lor verzi.

Îmi amintesc că soțul meu a spus că nu se aștepta ca locuința mea să fie atât de mică.

N-am petrecut o zi întreagă cu părinții mei. Tata era îmbrăcat cu salopeta lui de mecanic și s-a uitat la William, iar când au dat mâna am văzut pe chipul tatălui meu grimase adânci, precum cele care în copilăria mea precedau ceea ce atunci numisem – doar în mintea mea – Ches­tia, adică acele episoade în care tata devenea foarte nervos și nu se mai putea stăpâni. După aceea, cred că tata nu i-a mai aruncat nici o privire lui William, dar nu pot fi sigură. William s-a oferit să-i scoată pe părinții mei, pe sora și pe fratele meu în oraș la masă, într-un loc la alegerea lor. Fața îmi ardea ca soarele când a spus asta; nu mâncasem niciodată în familie la restaurant. Tata i-a spus:

– Banii tăi n-au nici o valoare aici.

William m-a privit confuz, și eu am scuturat ușor din cap; i-am șoptit că trebuia să plecăm. Mama a venit până la mașină, unde stăteam singură, și mi-a spus:

– Tatălui tău nu-i plac deloc nemții. Ar fi trebuit să ne spui.

– Să vă spun?

– Știi că tatăl tău a luptat în război, și niște nemți au încercat să-l omoare. S-a simțit îngrozi­tor din momentul în care l-a văzut pe William.

– Știu că tata a luptat în război, am spus. Dar n-a vorbit niciodată despre asta.

– Sunt două feluri de bărbați când vine vorba despre experiența lor din război, mi-a zis mama. Unii vorbesc despre asta, alții nu. Tatăl tău face parte din grupul celor care nu vorbesc.

– Și de ce, mă rog?

– Pentru că nu s-ar cădea, a spus mama. Și a adăugat:

– Cine Dumnezeu te-a crescut pe tine?

De-abia la mulți ani după aceea, mult după, am aflat de la fratele meu cum tata dăduse într-un oraș german peste doi tineri care îl spe­riaseră, și tata îi împușcase în spate; nu credea că fuseseră soldați, nu purtau uniforme, dar el îi împușcase, și când l-a întors cu piciorul cu fața în sus pe unul dintre ei, a văzut cât de tânăr era. Fratele meu mi-a spus că William îi păruse ta­tă­lui meu o versiune mai matură a acelei per­soane, un tânăr care se întorsese să-l bântuie și să-i ia fata. Tata ucisese doi băieți germani și atunci când trăgea să moară i-a spus fratelui meu că nu trecuse o singură zi din viața lui după aceea în care să nu se gândească la ei și să nu creadă că ar fi trebuit să-și ia propria via­ță în schimb. Ce altceva s-a mai întâmplat cu tata în război nu știu, dar a luptat în ofensiva din Ardeni și în bătălia din pădurea Hürtgen, și acestea au fost două dintre cele mai rele locuri în care te puteai afla în război.

Familia mea nu a venit la nunta mea și nici nu a acceptat-o, dar când s-a născut fiica mea cea mare, i-am sunat pe părinții mei de la New York, și mama mi-a spus că visase că așa avea să se întâmple, așa că știa deja că aveam o fetiță, dar nu știa și numele ei, și a părut încântată de el, Christina. După aceea, i-am sunat de zilele lor de naștere, de sărbători și când s-a născut cealaltă fiică a mea, Becka. Ne vorbeam poli­ticos, dar întotdeauna, simțeam eu, cu un fel de greutate, și nu am mai văzut pe nimeni din familia noastră până în ziua în care mama a apărut la picioarele patului meu în spitalul de la a cărui fereastră se vedea clădirea Chrysler strălucind afară.

În întuneric, am întrebat-o pe mama înce­tișor dacă era trează.

– O, da, a răspuns ea.

Încetișor. Deși eram doar noi două în această rezervă din spital și clădirea Chrysler strălucea la fereastră, tot ne vorbeam în șoaptă, ca și cum am fi putut deranja pe cineva.

– De ce crezi că tipul de care s-a îndrăgostit Kathie a spus că nu mai putea continua relația odată ce ea și-a părăsit soțul? S-a speriat?

După o clipă, mama a spus:

– Nu știu. Dar Kathie mi-a spus că îi mărtu­risise că era homo.