Pentru prietena mea, Kathy Chamberlain

Mulțumiri

Elizabeth Strout este o romancieră americană născută în 1956, în Portland, Maine. După un an de studiu la Oxford și studii de drept la Syracuse University College of Law, autoa­rea își publică primul text literar în 1982, în revista New Letters. Apoi se mută la New York și continuă să publi­ce în diverse reviste literare, în timp ce lu­crează (vreme de șapte ani) la primul său roman, Amy and Isabelle. Publicat în 1998, romanul se bucură de mare succes în Statele Unite și intră în selecțiile mai multor premii literare, prin­tre care Premiul PEN/Faulkner pentru ficțiune și Premiul Orange. Abide with Me (2006) este al doilea roman devenit best­seller național.

În 2007, Elizabeth Strout predă cursuri de creative writing la Colgate University din Hamilton, Madison County, New York. Lucrările ei sunt incluse în programa Facultății de Litere din cadrul Queens University din orașul Charlotte, Carolina de Nord.

Olive Kitteridge (2008), a treia carte a autoarei, câștigă Pre­miul Pulitzer pentru ficțiune în 2009, iar următoarele ro­mane, Frații Burgess (The Burgess Boys, 2013) și Numele meu este Lucy Barton (My Name Is Lucy Barton, 2016), se bucu­ră de același succes, ultimul dintre ele fiind nominalizat la Premiul Man Booker. În 2017 îi apare volumul Anything Is Possible.

În prezent, Elizabeth Strout locuiește în New York.

My Name Is Lucy Barton

Elizabeth Strout

Copyright © 2016 Elizabeth Strout

Ediție publicată prin înțelegere cu Random House, o divizie a Penguin Random House LLC

Editura Litera

O.P. 53; C.P. 212, sector 4, Bucureşti, România

tel.: 021 319 6390; 031 425 1619; 0752 548 372

e-mail: comenzi@litera.ro

Ne puteţi vizita pe

www.litera.ro

Numele meu este Lucy Barton

Elizabeth Strout

Copyright © 2017 Grup Media Litera

pentru versiunea în limba română

Toate drepturile rezervate

Editor: Vidraşcu şi fiii Redactor: Ovidiu Șerban

Corector: Emilia Achim

Copertă: Flori Zahiu

Tehnoredactare şi prepress: Ofelia Coşman

Seria de ficțiune a Editurii Litera este coordonată de Cristina Vidracu Sturza.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

STROUT, ELIZABETH

Numele meu este Lucy Barton / Elizabeth Strout; trad.: Nadine Vlădescu. – Bucureşti: Litera, 2017

ISBN 978-606-33-1499-5

ISBN EPUB 978-606-33-4399-5

I. Vlădescu, Nadine (trad.)

821.111-31=135.1

Pentru prietena mea

Kathy Chamberlain

A fost o vreme, sunt mulți ani de-atunci, când a trebuit să stau în spital timp de aproape nouă săptămâni. Asta se întâmpla la New York, și noaptea, imaginea clădirii Chrysler, cu strălu­cirea geometrică a luminilor ei, se vedea direct din patul meu. În timpul zilei, frumusețea clă­dirii pălea, și ea devenea treptat doar încă una dintre structurile mari profilate pe fundalul unui cer albastru, iar toate clădirile orașului păreau izolate, tăcute, îndepărtate. Era în mai, apoi a ve­nit și iunie, și-mi amintesc cum stăteam în picioare în fața ferestrei și mă uitam la tro­tuarul de dedesubt, privind femeile tinere – de vârsta mea – în hainele lor primăvăratice, care ieșiseră în pauza de prânz; le puteam vedea capetele miș­cându-se în timp ce stăteau de vorbă și bluzele care făceau ape-ape în bătaia vântului. M-am gândit că, atunci când urma să ies din spital, n-aveam să mai merg niciodată pe un trotuar fără să aduc mulțumiri faptului că sunt și eu unul dintre acei oameni, și mulți ani am făcut asta – îmi aduceam aminte de prive­liștea de la fereastra spitalului și eram bucuroasă pentru trotuarul pe care pășeam.

Dintru început, povestea a fost una simplă: mă internasem în spital ca să-mi scot apen­di­cele. După două zile, mi-au dat să mănânc, dar am vo­mitat tot ce mâncasem. Și-apoi s-a pornit febra. Nimeni nu putea să identifice vreo bac­terie sau să-și dea seama de ce nu mersese cum trebuie. Nici nu și-au dat seama vreodată. Mi se admi­nistrau fluide printr-o perfuzie și antibiotice prin alta. Erau atașate la un stâlp de metal pe roți instabile pe care-l împingeam pe unde mergeam, dar oboseam repede. Spre începutul lui iulie, problema care pusese stăpâ­nire pe mine, oricare ar fi fost ea, a dispărut. Dar până atunci am fost într-o stare foarte ciu­dată – literalmente o aștep­tare febrilă – și chiar am agonizat. Acasă mă așteptau soțul și două fetițe; îmi era un dor te­ri­bil de fetele mele și îmi făceam atâtea griji pentru ele, încât mi-era frică să nu mă îmbolnăvesc mai rău. Când doctorului meu, de care mă sim­țeam foarte atașată – un evreu cu obrajii lăsați care purta pe umeri o tristețe atât de blândă, ai cărui bunici și trei mătuși, l-am auzit odată spunându-i unei asistente, fuseseră omo­râți în lagărele de exterminare și care avea ne­vastă și patru copii mari aici la New York –, când acestui bărbat încântător, cred, i-a părut rău pentru mine, a făcut în așa fel încât fetele mele – care aveau cinci și șase ani – să mă poată vizita, cu condiția ca ele să nu fi fost bolnave de nimic. Au fost aduse în rezerva mea de către o prietenă de fa­milie și le-am văzut fețișoarele și părul mur­dare, și-atunci mi-am împins dispo­zitivul cu perfuzii în duș împreună cu ele, dar ele au strigat:

– Mami, ești așa de slabă!

Erau foarte speriate. S-au așezat pe pat lângă mine în timp ce le uscam părul cu prosopul și-apoi au desenat, deși temătoare, ceea ce în­seamnă că nu s-au oprit la fiecare minut din ceea ce făceau ca să spună:

– Mami, mami, îți place? Mami, uită-te la ro­chia prințesei mele din poveste!

N-au spus multe lucruri, cea mică mai ales părea incapabilă să vorbească, și, când am luat-o în brațe, am observat că și-a țuguiat buza de jos și îi tremura bărbia; era o făptură micuță care încerca din răsputeri să fie curajoasă. Când au plecat, nu m-am uitat pe fereastră ca să le privesc îndepărtându-se împre­ună cu prietena mea care le adusese și care nu avea copii.

Firește, soțul meu era ocupat cu gospodăria și cu serviciul lui și nu prea avea adesea răgazul să vină să mă viziteze. Când ne cunoscuserăm, îmi spu­sese că ura spitalele – tatăl lui murise într-unul când el avea paisprezece ani –, și am înțeles acum că tot ce spusese era adevărat. În pri­ma rezervă în care mă puseseră se afla o femeie bătrână care era pe moarte; tot striga după ajutor – eram șocată de cât de indiferente erau asistentele, în timp ce ea striga că moare. Soțul meu n-ar fi putut su­porta asta – n-ar fi putut să suporte să mă vizi­teze acolo, asta vreau să spun –, așa că mă mutase într-o rezervă unde stăteam singură. Asigurarea noastră de sănătate nu putea acoperi luxul ăsta, și fiecare zi care trecea ne împuțina economiile. Eram recunos­cătoare că nu trebuia s-o aud pe femeia aceea țipând, dar dacă cineva ar fi știut cât de singură mă simțeam, mi-ar fi fost rușine. De câte ori o asistentă venea să-mi ia tempe­ratura, încercam s-o determin să mai stea câteva minute, dar asis­tentele erau ocupate, nu puteau să-și piardă vremea stând de vorbă.

Cam la trei săptămâni după ce am fost inter­nată, mi-am întors privirea de la fereastră într-o după-amiază târzie și am văzut-o pe mama așe­zată pe un scaun la picioarele patului meu.

– Mama? am spus.

– Bună, Lucy, a spus ea. Vocea îi era timidă, dar insistentă. S-a aplecat și m-a strâns de talpă prin cearșaf. Bună, Zgâtie, mi-a zis.

N-o văzusem pe mama de ani în șir și mă uitam la ea încontinuu; nu reușeam să-mi dau seama de ce arăta atât de diferit.