Mama s-a întors în cameră, la mine.

Am spus:

– Dar întotdeauna ți-a plăcut de ea, nu-i așa?

– Ei, sigur că da – ce putea să nu-ți placă la Harriet? A avut ghinionul ăla teribil în căsnicie. S-a măritat cu un bărbat de la câteva orașe depărtare pe care l-a cunoscut la un dans, un cadril într-un hambar, cred, și oamenii au fost încântați pentru ea, știi, nu era vreo frumusețe nici măcar atunci, în floarea tinereții.

– Ce era în neregulă cu ea? am întrebat.

– Nu era nimic în neregulă cu ea. Doar că se agita întruna, chiar și când era mică și-avea dinții ăia de cal. Și fuma, ceea ce îi făcea respirația urât mirositoare. Dar era drăgălașă, asta chiar era, nu voia niciodată răul nimănui și a avut doi copii, pe Abel și pe Dottie…

– O, îmi plăcea de Abel când eram mică, am spus.

– Da, Abel a fost întotdeauna un om mi­nunat. Ciudat cum se poate întâmpla așa ceva, de nicăieri apare un copac care crește puternic și așa era și el. Oricum, într-o zi, soțul lui Har­riet a ieșit să-i cumpere țigări și…

– Nu s-a mai întors niciodată, am terminat eu fraza.

– Ar trebui să spun că nu s-a mai întors nici­odată. Ar trebui să spun că, într-adevăr, nu s-a mai întors niciodată. A căzut mort pe stradă, și Harriet s-a luptat mult cu statul ca să-l îm­pie­dice să-i ia copiii. Nu i-a lăsat nimic, săraca femeie, sunt sigură că nu se aștepta ca el să moară așa, dintr-odată. Pe atunci trăiau în Rockford – știi, la o oră distanță –, și ea a rămas acolo, n-am știut niciodată din ce motiv. Dar ne trimitea nouă copiii câteva săptămâni în fiecare vară, odată ce ne-am mutat în casă. O, ce copii triști! Încercam întotdeauna să-i fac lui Dottie o ro­chie nouă cu care s-o trimit înapoi acasă.

Abel Blaine. Pantalonii lui erau prea scurți, deasupra gleznelor, îmi amintesc, și copiii râ­deau de el când mergeam în oraș, iar el zâmbea întotdeauna ca și cum nimic din toate astea nu conta. Avea dinții strâmbi și stricați, dar altfel era un băiat frumos; poate că știa că era frumos. Chiar cred că avea un suflet bun. El e cel care m-a învățat să caut mâncare în tomberonul din spatele cofetăriei Chatwin. Ceea ce era izbitor era dezinvoltura pe care o afișa în timp ce era în tomberon și arunca afară cutiile până ce găsea ceea ce căuta – prăjiturile vechi, cornurile și pro­dusele de patiserie din zilele trecute. Nici Dottie, nici sora sau fratele meu nu erau vreo­dată cu noi, nu știu unde erau. După câteva vi­zite la Amgash, Abel nu s-a mai întors; a făcut rost de o slujbă ca ușier la un teatru în orașul în care trăia. Mi-a trimis o scrisoare în care a pus și o broșură în care se vedea foaierul teatru­lui; era foarte frumos, îmi amintesc, cu multe și felurite bucăți de faianță, colorate, decorate și minunate.

– Abel a căzut în picioare, mi-a spus mama.

– Mai spune-mi o dată, i-am zis.

– A reușit să se căsătorească cu fata cuiva pen­tru care lucra; povestea lui e genul de poveste în care te însori cu fata șefului, așa cred. Trăiește la Chicago, de mulți ani, a spus mama. Nevas­tă-sa e cam cu nasul pe sus și nu vrea să aibă nimic de-a face cu săraca Dottie, al cărei soț a fugit cu altcineva acum câțiva ani. Era din Est soțul lui Dottie. Mă-nțelegi.

– Nu.

– Păi… Mama a oftat. Era. Venise de undeva de pe-aici, dintr-un loc de pe Coasta de Est. Mama a făcut un gest scurt cu capul către fereastră, ca și cum ar fi indicat locul de unde provenea soțul lui Dottie. Credea că era o idee mai bun decât ea, probabil. Zgâtie, cum poți să trăiești fără cer?

– Există cer. Dar am adăugat: Doar că știu ce vrei să spui.

– Dar cum poți să trăiești fără cer?

– Sunt oameni în locul lui, am spus. Deci spune-mi de ce.

– De ce ce?

– De ce a fugit soțul lui Dottie?

– De unde să știu eu? O, bănuiesc că știu. A întâlnit o femeie la spitalul local atunci când și-a scos vezica biliară. Ca să vezi, aproape ca tine!

– Ca mine? Crezi că eu o să fug cu Fursec sau cu Copil Serios?

– Nu știi niciodată ce-i atrage pe oameni unii către alții, a răspuns mama. Dar nu cred că a fugit cu vreo Durere de Dinți. Mama și-a în­clinat capul în direcția ușii. Deși ar fi putut să fugă cu un copil, sunt sigură că ea nu e un copil serios, știi, vreau să spun… Mama s-a aplecat înainte ca să-mi șoptească: Smeadă sau oricum o fi a noastră, știi tu, indianca. Mama și-a în­dreptat spatele. Dar sunt convinsă că e mai tâ­nără decât Dottie și mai atrăgătoare. I-a lăsat lui Dottie casa în care locuiseră, și ea a transfor­mat-o într-o pensiune. O duce bine, din câte știu eu. Și Abel e la Chicago și-o duce mai mult decât bine, așa că toate s-au aranjat bine până la urmă pentru sărmana Harriet. Bine, bănuiesc că și-a făcut griji pentru Dottie. Pe legea mea, Harriet își făcea griji pentru oricine. Acum nu-și mai face, cred. A murit de mulți ani. Uite-așa, în somn, într-o noapte. Nu e un mod rău de a pleca pe lumea cealaltă.

Ațipeam și mă trezeam, și iar ațipeam ascul­tând vocea mamei.

M-am gândit: Asta e tot ce-mi doresc.

Dar s-a dovedit că-mi doream altceva. Voiam ca mama să mă întrebe despre viața mea. Voiam să-i povestesc despre viața pe care o duceam acum. Prostește – din pură prostie –, m-am trezit vorbind:

– Mama, mi-au apărut două povestiri.

Mi-a aruncat o privire iute și întrebătoare, ca și cum i-aș fi spus că-mi mai crescuseră niște degete la picioare, apoi s-a uitat pe fereastră și n-a mai spus nimic.

– Doar niște prostioare, am spus, în niște reviste mici. Tot n-a zis nimic. Apoi am spus: Becka nu poate să doarmă neîntrerupt o noapte întreagă. Poate că moștenește asta de la tine. Poate că și ea trage câte un pui de somn. Mama continua să se uite pe fereastră. Dar nu vreau ca ea să nu se simtă în siguranță, am adăugat eu. Mama, tu de ce nu te simțeai în siguranță?

Mama a închis ochii, ca și cum simpla între­bare ar fi putut să-i provoace somnul, dar n-am crezut nici o secundă că adormise.

După mai multe clipe, a deschis ochii și i-am spus:

– Am un prieten, Jeremy. Altădată trăia în Franța, și familia lui făcea parte din aristocrație.

Mama s-a uitat la mine, apoi pe fereastră și a trecut mult timp până a spus:

– Așa zice el.

– Da, așa zice el, am spus eu pe un ton de scuză și într-un fel care i-a dat de înțeles că nu trebuia să mai vorbim despre el – sau despre viața mea – în continuare.

Chiar atunci, pe ușa rezervei mele a intrat doctorul.

– Fetelor, a spus el și a înclinat din cap. A ve­nit și i-a strâns mâna mamei, așa cum făcuse și cu o zi înainte. Cum ne simțim astăzi? Imediat după aceea, a tras perdeaua foșnind-o în jurul patului meu, separându-mă de mama.

Îl iubeam pentru multe motive, și unul dintre ele era ăsta: felul în care făcea ca vizitele lui să devină private, doar între noi doi. Am auzit scaunul mamei mișcându-se și am știut că ieșise din cameră. Doctorul m-a prins de încheietură ca să-mi ia pulsul, și atunci când mi-a ridicat ușor cămașa de noapte pe care mi-o dăduseră în spital ca să verifice cicatricea, așa cum făcea în fiecare zi, i-am privit mâinile – cu degetele groa­se și minunate, cu verigheta lui simplă care sclipea –, apăsând ușor zona din jurul cica­tricii și el mi-a privit chipul ca să vadă dacă mă duruse. M-a întrebat ridicând din sprân­cene, și eu am scuturat din cap. Cicatricea se vin­deca frumos.

– Se vindecă frumos, a spus el.

– Da, știu, am spus eu.

Și am zâmbit amândoi pentru că asta părea să însemne ceva – anume că nu cicatricea era cea care încerca să mă țină bolnavă. Zâmbetul era recunoașterea noastră a ceva, asta vreau să spun. Mi-am amintit întotdeauna de bărba­tul acesta și ani în șir am donat bani spita­lului aceluia în numele lui. Și m-am gândit atunci, și încă mă mai gândesc, la expresia „pu­nerea mâinilor“5.

Camioneta. Uneori îmi revine în minte cu o claritate care mă surprinde. Geamurile mânjite de mizerie, unghiul înclinat al parbrizului, murdăria de pe bord, mirosul de motorină și de mere putrezite, și de câine. Nu știu cu exactitate de câte ori am fost încuiată înăuntrul camio­netei. Nu știu când a fost prima dată, nu știu când a fost ultima. Dar eram foarte mică, pro­babil că ultima dată nu aveam mai mult de cinci ani, altfel aș fi fost la școală toată ziua. Mă puneau acolo pentru că sora și fratele meu erau la școală – așa mă gândesc acum – și părinții mei lucrau amândoi. Alteori, mă închideau înăuntru drept pedeapsă. Îmi aduc aminte de biscuiții sărați unși cu unt de arahide, pe care nu-i puteam mânca pentru că eram atât de speriată. Îmi amintesc cum băteam cu pumnii în sticla geamurilor, țipând. Nu mă gândeam că voi muri, nu cred că mă gândeam la ceva anume, era doar groaza, conștientizarea faptu­lui că nimeni nu avea să vină și felul în care pri­veam cum se întuneca ușor cerul și faptul că sim­țeam cum frigul pătrundea înăuntru. Și mereu țipam și țipam. Plângeam până ce de-abia mai puteam să respir. În orașul ăsta, New York, văd copii plângând de oboseală, ceea ce e ceva real, și uneori din simplă iritare, ceea ce e ceva real. Dar din când în când, văd câte un copil plângând din cea mai adâncă disperare și cred că este unul dintre cele mai adevărate sunete pe care le poate scoate un copil. Atunci, aproape că simt înăuntrul meu sunetul propriei mele inimi frângându-se, așa cum puteai auzi afară, în aer liber – când condițiile erau exact cele bune – porumbul crescând pe câmpurile copilăriei mele. Am cu­noscut mulți oameni, chiar și din Vestul Mijlo­ciu, care îmi spun că nu poți să auzi porumbul crescând, dar ei se înșală. Nu poți să auzi inima mea frângându-se și știu că partea asta e adevă­rată, dar pentru mine cele două sunt insepa­rabile, sunetul porumbului care crește și sunetul inimii mele care se frânge. Am coborât din va­gonul de metrou în care călătoream ca să nu mai aud un copil plângând în felul acela.

Mintea mea călătorea în locuri foarte ciudate în timpul acelor episoade în care mă aflam în camionetă. Am crezut că am văzut un bărbat venind spre mine, am crezut că am văzut un monstru, am crezut o dată că am văzut-o pe sora mea. Apoi mă linișteam și-mi spuneam cu voce tare:

– E în regulă, drăguțo. O doamnă cumsecade o să vină curând. Și tu ești o fetiță foarte cu­minte, ești o fetiță atât de cuminte, și doamna este o rudă a lui mami și ea va dori ca tu să mergi să locuiești cu ea pentru că e singură și vrea să aibă o fetiță drăguță care să locuiască împre­ună cu ea.

Aveam fantezia asta, care era foarte reală pen­tru mine și care mă făcea să rămân calmă. Visam că nu-mi era frig, că aveam așternuturi curate, prosoape curate, o toaletă care funcționa și o bucătărie însorită. În felul ăsta, îmi îngă­duiam să intru într-un paradis. Și-apoi frigul se strecura înăuntru, și soarele apunea, și plân­sul meu reîncepea, ca un scâncet și-apoi mai puter­nic. Și-apoi tata apărea, descuia ușa și une­ori mă ducea în brațe.

– Nu-i nici un motiv să plângi, spunea une­ori, și-mi amintesc atingerea mâinii sale calde, cu degetele răsfirate, pe ceafa mea.

Doctorul, care-și purta tristețea cu atâta farmec, venise cu o noapte înainte să vadă cum mă simt.

– Am avut un pacient la alt etaj, a spus el. Hai să vedem cum te mai simți! Și a tras per­deaua cu un foșnet în jurul meu, așa cum făcea întotdeauna. Nu mi-a luat temperatura cu termometrul, ci și-a pus mâna pe fruntea mea și-apoi mi-a luat pulsul cu degetele la încheie­tura mâinii. Bine, atunci, a spus el. Somn ușor!

Și-a strâns pumnul și l-a sărutat, apoi l-a ridicat în aer, în timp ce trăgea la loc per­deaua, după care a ieșit din încăpere. Mulți ani l-am iubit pe acest bărbat. Dar am mai spus asta.