În afară de Jeremy, singurul prieten pe care l-am avut în Village în această perioadă a vieții mele a fost o suedeză înaltă pe nume Molla; avea cu cel puțin zece ani mai mult decât mine, dar avea și copii mici. A trecut într-o zi prin fața ușii noastre în drum spre parc împreună cu copiii ei și a început pe dată să-mi vorbească despre lucruri foarte personale. Mama ei nu se purtase bine cu ea, mi-a spus, așa că atunci când a avut primul copil a fost foarte tristă, și psihiatrul ei i-a spus că simțea durere din cauza tuturor lucrurilor pe care nu le primise de la mama ei și așa mai departe. Nu e vorba că n-am cre­zut-o, dar nu povestea ei era cea care pre­zenta interes pentru mine, ci stilul ei, mărturi­sirea directă a unor lucruri despre care nu știam că oamenii vorbesc. Și pe ea n-o interesam eu cu adevărat, ceea ce era o ușurare. Mă plă­cea, era amabilă cu mine, era autoritară și-mi spunea cum să-mi țin copilașii și cum să-i duc în parc, așa că și mie îmi plăcea de ea. În majo­ritatea timpului, era ca și cum aș fi privit un film sau un lucru străin, ceea ce bineînțeles că și ea era. Făcea referiri la filme, și nu știam nici­odată despre ce vorbește. Probabil că observase asta și era politicoasă cu mine sau poate că nu credea că puteam să-mi păstrez un chip imobil atunci când vorbea despre filmele lui Bergman sau despre seriale de televiziune din anii ’60, sau despre muzică. Eu nu știam nimic despre cul­tura pop, după cum am spus. La vremea aceea, de-abia dacă înțelegeam lucrul ăsta despre mine. Soțul meu știa asta și încerca să mă ajute dacă era de față, poate spunând:

– O, soția mea nu a văzut prea multe filme în copilărie, nu-ți face griji. Sau: Părinții soției mele erau stricți și n-au lăsat-o niciodată să se uite la televizor.

Fără să dea în vileag copilăria mea petrecută în sărăcie, pentru că până și oamenii săraci aveau televizoare. Cine ar fi crezut așa ceva?

– Mămico, am spus încet în următoarea noapte.

– Da?

– De ce ai venit aici?

A urmat o pauză, ca și cum și-ar fi schimbat poziția pe scaun, dar eu eram cu capul întors spre fereastră.

– Pentru că soțul tău m-a sunat și m-a rugat să vin. Avea nevoie de cineva care să aibă grijă de tine, cred.

Mult timp am rămas în tăcere, poate zece minute, poate aproape o oră, chiar nu știu, dar în cele din urmă am spus:

– Păi, oricum, îți mulțumesc, și ea nu a răspuns.

La miezul nopții, m-am trezit dintr-un coș­mar pe care nu mi-l puteam aminti. Vocea ei s-a auzit lină:

– Dormi, Zgâtie. Sau dacă nu poți dormi, mă­car odihnește-te. Te rog, odihnește-te, iubito!

– Tu nu dormi niciodată, am spus eu, încer­când să mă ridic în capul oaselor. Cum poți să reziști noapte de noapte dacă nu dormi nici­odată? Mama, au trecut două nopți!

– Nu-ți face griji pentru mine, a spus ea. Apoi a adăugat: Îmi place doctorul tău. E foarte atent cu tine. Rezidenții nu știu nimic, de unde să știe ei? Dar el e bun, o să aibă grijă să te faci bine.

– Și mie îmi place de el, am spus. Îl iubesc.

Câteva minute mai târziu a zis:

– Îmi pare rău că aveam atât de puțini bani atunci când voi, copiii, creșteați. Știu că a fost umilitor.

În întuneric, am simțit cum chipul mi se încinsese foarte tare.

– Nu cred că a contat prea mult, am spus.

– Bineînțeles că a contat.

– Dar acum suntem cu toții bine.

– Nu sunt așa de sigură. A spus asta pe un ton gânditor. Fratele tău e aproape un bărbat de vârstă mijlocie care doarme cu porcii și citește cărți pentru copii. Și Vicky – ea încă e foarte furioasă din cauza asta. Ceilalți copii au râs de voi la școală. Eu și tatăl tău n-am știut lucrul ăsta, bănuiesc că ar fi trebuit să știm. Vicky e încă destul de supărată.

– Pe tine?

– Da, așa cred.

– Asta e o prostie, am spus.

– Nu. Mamele ar trebui să-și protejeze copiii.

După un timp, am zis:

– Mama, există copii ale căror mame îi vând pentru droguri. Există copii ale căror mame dispar cu zilele și-i abandonează pur și simplu. Există… M-am oprit. Obosisem să spun lucruri care sunau neadevărate.

Mama a spus:

– Tu ai fost un alt fel de copil decât Vicky. Și decât fratele tău. Ție nu-ți păsa așa de mult de ce credeau oamenii.

– Ce te face să spui asta? am întrebat.

– Păi, uită-te la viața ta de-acum. Ai mers pur și simplu înainte și... ai reușit.

– Înțeleg. De fapt, nu înțelegeam. Cum reu­șim vreodată să înțelegem ceva despre noi în­șine? Când eram mică și mergeam la școală, am spus, întinsă pe spate pe patul de spital, cu luminile clădirilor vizibile prin fereastră, îmi era dor de tine toată ziua. Nu puteam să vorbesc atunci când un profesor îmi striga numele, pen­tru că mi se punea un nod în gât. Nu știu cât a durat lucrul ăsta. Dar îmi era așa de dor de tine încât uneori mă duceam la baie ca să plâng.

– Fratele tău vomita.

Am așteptat o clipă. Au trecut multe clipe.

În cele din urmă, a spus:

– În fiecare dimineață înainte de școală, pe când era în clasa a cincea, fratele tău a vomitat. N-am aflat niciodată de ce.

– Mama, am spus, ce cărți pentru copii citește?

– Cele despre fetița din prerie, există o serie. Îi plac foarte tare. Șă știi că nu e încet la minte.

Mi-am întors privirea către fereastră. Lumina care venea dinspre clădirea Chrysler strălucea ca un far, ca farul care era, al celor mai mari și mai bune speranțe pentru omenire și pentru aspirațiile ei și dorința ei de frumusețe. Asta este ceea ce voiam să-i spun mamei mele despre clădirea asta pe care o vedeam amândouă.

Am spus:

– Uneori îmi aduc aminte de camionetă.

– De camionetă? Vocea mamei a părut sur­prinsă. Nu știu nimic despre vreo camionetă, a spus ea. Ce vrei să spui, camioneta aia veche Chevrolet a tatălui tău?

Am vrut să spun… o, cât de mult am vrut să spun: „Nici măcar atunci când a fost șarpele ăla maroniu și foarte, foarte lung acolo înăun­tru cu mine o dată?“ Am vrut s-o întreb asta, dar n-am putut suporta să spun cuvântul, chiar și-acum de-abia dacă sunt în stare să-l pro­nunț și să-i spun cuiva cât de îngrozită am fost atunci când am văzut că fusesem încuiată într-o ca­mionetă cu un atât de lung și maroniu… Și se mișca atât de repede. Atât de repede.

Când eram în clasa a șasea, ne-a sosit un profesor din Est. Numele lui era domnul Haley și era un bărbat tânăr; ne preda științele sociale. Două lucruri îmi amintesc despre el: primul este că într-o zi a trebuit să mă duc la toaletă, ceea ce uram să fac deoarece atrăgeam atenția asupra mea. Mi-a dat permisul ca să pot ieși, încuviințând din cap o dată, zâmbind. Când m-am întors în clasă și m-am apropiat de el ca să-i înapoiez permisul – era o bucată mare de lemn pe care trebuia s-o ținem în mână când treceam pe culoar, ca să dovedim că aveam voie să ne aflăm afară din clasă –, când i-am înmânat permisul, am văzut-o pe Carol Darr, o fată popu­lară, făcând ceva – un fel de gest cu mâna sau ceva ce știam din experiență că însemna o bătaie de joc la adresa mea, și făcea gestul ăsta înspre prietenii ei, astfel încât și ei să-și poată bate joc de mine. Și îmi aduc aminte că domnul Haley s-a înroșit la față și a spus:

– Să nu credeți vreo clipă că sunteți mai buni decât ceilalți, nu voi tolera așa ceva în clasa mea, nu e nimeni aici care să fie mai bun decât ceilalți, tocmai am văzut expresiile de pe fețele câtorva dintre voi care arată că vă credeți mai buni decât ceilalți, și eu nu voi tolera așa ceva în clasa mea, nu și nu.

I-am aruncat o privire lui Carol Darr. În amin­tirea mea, ea a fost pedepsită și s-a sim­țit prost.

M-am îndrăgostit atunci, în tăcere, imediat și abso­lut, de acest om. N-am idee unde se află acum, dacă mai trăiește, dar încă îl iubesc pe bărbatul acesta.

Celălalt lucru despre domnul Haley a fost că ne-a învățat despre pieile-roșii. Până atunci, nu știusem că le luaserăm pământul printr-o în­șelăciune care l-a făcut pe Șoim Negru să se revolte. N-am știut că albii le-au dat whisky, că albii le-au ucis femeile chiar în lanurile lor de porumb. Simțeam că îl iubesc pe Șoim Ne­gru așa cum îl iubeam pe domnul Haley, că aceștia erau bărbați curajoși și minunați, și nu puteam să cred că, după ce-l capturaseră, îl plim­baseră pe Șoim Negru prin toate orașele. I-am citit autobiografia cât de repede am putut. Și îmi amintesc de replica lui: „Cât de abilă trebuie să fie limba albilor atunci când fac ca binele să semene cu răul și răul cu binele“. La rândul meu, mi-am făcut griji că autobiografia lui, care fusese transcrisă de un interpret, putea să nu fie exactă, așa că m-am întrebat: Cine era cu adevărat Șoim Negru? Și l-am văzut ca pe un om puternic și confuz, și când a vorbit despre „marele nostru părinte, președintele“, a folosit cuvinte frumoase, și asta m-a întristat.

Toate astea, vreau să spun, au lăsat o impresie puternică asupra mea, umilințele la care i-am supus pe acești oameni. Și când am venit acasă de la școală într-o zi după ce am învățat cum femeile indiene plantau un lan cu porumb și bărbații albi au venit și l-au arat, mama era în fața casei noastre garaj, din care ne mutase­răm de curând, poate că încerca să repare ceva, nu-mi aduc aminte, dar era așezată pe vine în fața ușii de la intrare, și eu i-am spus: