"Numele meu este Lucy Barton" de Elizabeth Strout🪐🪐

– Dar vreau să aud, am spus.

Voiam să aud vocea ei din nou, vocea ei diferită, grăbită.

Durere de Dinți, asistenta, a intrat în cameră; mi-a luat temperatura, dar nu s-a uitat în gol cum făcuse Fursec. În schimb, Durere de Dinți m-a privit cu atenție, apoi s-a uitat la termo­metru și mi-a zis că febra era la fel ca în ziua de dinainte. A întrebat-o pe mama dacă voia ceva, și mama a dat repede din cap că nu. O clipă, Durere de Dinți a rămas așa, chipul ei trist părând pierdut. Apoi mi-a luat tensiunea, care fusese întotdeauna bună și așa era și în dimi­neața aceea.

– În regulă, atunci, a spus Durere de Dinți și atât eu, cât și mama i-am mulțumit.

A scris câteva lucruri în fișa mea și, când a ajuns în dreptul ușii, s-a întors și ne-a spus că doctorul urma să vină în curând.

– Doctorul părea un om amabil, a spus ma­ma, adresându-se ferestrei. Atunci când a venit seara trecută.

Durere de Dinți mi-a mai aruncat o privire înainte să plece.

După o clipă, am spus:

– Mama, mai povestește-mi despre Harriet.

– Păi, știi doar ce s-a întâmplat cu Harriet.

Mama s-a întors în cameră, la mine.

Am spus:

– Dar întotdeauna ți-a plăcut de ea, nu-i așa?

– Ei, sigur că da – ce putea să nu-ți placă la Harriet? A avut ghinionul ăla teribil în căsnicie. S-a măritat cu un bărbat de la câteva orașe depărtare pe care l-a cunoscut la un dans, un cadril într-un hambar, cred, și oamenii au fost încântați pentru ea, știi, nu era vreo frumusețe nici măcar atunci, în floarea tinereții.

– Ce era în neregulă cu ea? am întrebat.

– Nu era nimic în neregulă cu ea. Doar că se agita întruna, chiar și când era mică și-avea dinții ăia de cal. Și fuma, ceea ce îi făcea respirația urât mirositoare. Dar era drăgălașă, asta chiar era, nu voia niciodată răul nimănui și a avut doi copii, pe Abel și pe Dottie…

– O, îmi plăcea de Abel când eram mică, am spus.

– Da, Abel a fost întotdeauna un om mi­nunat. Ciudat cum se poate întâmpla așa ceva, de nicăieri apare un copac care crește puternic și așa era și el. Oricum, într-o zi, soțul lui Har­riet a ieșit să-i cumpere țigări și…

– Nu s-a mai întors niciodată, am terminat eu fraza.

– Ar trebui să spun că nu s-a mai întors nici­odată. Ar trebui să spun că, într-adevăr, nu s-a mai întors niciodată. A căzut mort pe stradă, și Harriet s-a luptat mult cu statul ca să-l îm­pie­dice să-i ia copiii. Nu i-a lăsat nimic, săraca femeie, sunt sigură că nu se aștepta ca el să moară așa, dintr-odată. Pe atunci trăiau în Rockford – știi, la o oră distanță –, și ea a rămas acolo, n-am știut niciodată din ce motiv. Dar ne trimitea nouă copiii câteva săptămâni în fiecare vară, odată ce ne-am mutat în casă. O, ce copii triști! Încercam întotdeauna să-i fac lui Dottie o ro­chie nouă cu care s-o trimit înapoi acasă.

Abel Blaine. Pantalonii lui erau prea scurți, deasupra gleznelor, îmi amintesc, și copiii râ­deau de el când mergeam în oraș, iar el zâmbea întotdeauna ca și cum nimic din toate astea nu conta. Avea dinții strâmbi și stricați, dar altfel era un băiat frumos; poate că știa că era frumos. Chiar cred că avea un suflet bun. El e cel care m-a învățat să caut mâncare în tomberonul din spatele cofetăriei Chatwin. Ceea ce era izbitor era dezinvoltura pe care o afișa în timp ce era în tomberon și arunca afară cutiile până ce găsea ceea ce căuta – prăjiturile vechi, cornurile și pro­dusele de patiserie din zilele trecute. Nici Dottie, nici sora sau fratele meu nu erau vreo­dată cu noi, nu știu unde erau. După câteva vi­zite la Amgash, Abel nu s-a mai întors; a făcut rost de o slujbă ca ușier la un teatru în orașul în care trăia. Mi-a trimis o scrisoare în care a pus și o broșură în care se vedea foaierul teatru­lui; era foarte frumos, îmi amintesc, cu multe și felurite bucăți de faianță, colorate, decorate și minunate.

– Abel a căzut în picioare, mi-a spus mama.

– Mai spune-mi o dată, i-am zis.

– A reușit să se căsătorească cu fata cuiva pen­tru care lucra; povestea lui e genul de poveste în care te însori cu fata șefului, așa cred. Trăiește la Chicago, de mulți ani, a spus mama. Nevas­tă-sa e cam cu nasul pe sus și nu vrea să aibă nimic de-a face cu săraca Dottie, al cărei soț a fugit cu altcineva acum câțiva ani. Era din Est soțul lui Dottie. Mă-nțelegi.

– Nu.

– Păi… Mama a oftat. Era. Venise de undeva de pe-aici, dintr-un loc de pe Coasta de Est. Mama a făcut un gest scurt cu capul către fereastră, ca și cum ar fi indicat locul de unde provenea soțul lui Dottie. Credea că era o idee mai bun decât ea, probabil. Zgâtie, cum poți să trăiești fără cer?

– Există cer. Dar am adăugat: Doar că știu ce vrei să spui.

– Dar cum poți să trăiești fără cer?

– Sunt oameni în locul lui, am spus. Deci spune-mi de ce.

– De ce ce?

– De ce a fugit soțul lui Dottie?

– De unde să știu eu? O, bănuiesc că știu. A întâlnit o femeie la spitalul local atunci când și-a scos vezica biliară. Ca să vezi, aproape ca tine!

– Ca mine? Crezi că eu o să fug cu Fursec sau cu Copil Serios?

– Nu știi niciodată ce-i atrage pe oameni unii către alții, a răspuns mama. Dar nu cred că a fugit cu vreo Durere de Dinți. Mama și-a în­clinat capul în direcția ușii. Deși ar fi putut să fugă cu un copil, sunt sigură că ea nu e un copil serios, știi, vreau să spun… Mama s-a aplecat înainte ca să-mi șoptească: Smeadă sau oricum o fi a noastră, știi tu, indianca. Mama și-a în­dreptat spatele. Dar sunt convinsă că e mai tâ­nără decât Dottie și mai atrăgătoare. I-a lăsat lui Dottie casa în care locuiseră, și ea a transfor­mat-o într-o pensiune. O duce bine, din câte știu eu. Și Abel e la Chicago și-o duce mai mult decât bine, așa că toate s-au aranjat bine până la urmă pentru sărmana Harriet. Bine, bănuiesc că și-a făcut griji pentru Dottie. Pe legea mea, Harriet își făcea griji pentru oricine. Acum nu-și mai face, cred. A murit de mulți ani. Uite-așa, în somn, într-o noapte. Nu e un mod rău de a pleca pe lumea cealaltă.

Ațipeam și mă trezeam, și iar ațipeam ascul­tând vocea mamei.

M-am gândit: Asta e tot ce-mi doresc.

Dar s-a dovedit că-mi doream altceva. Voiam ca mama să mă întrebe despre viața mea. Voiam să-i povestesc despre viața pe care o duceam acum. Prostește – din pură prostie –, m-am trezit vorbind:

– Mama, mi-au apărut două povestiri.

Mi-a aruncat o privire iute și întrebătoare, ca și cum i-aș fi spus că-mi mai crescuseră niște degete la picioare, apoi s-a uitat pe fereastră și n-a mai spus nimic.

– Doar niște prostioare, am spus, în niște reviste mici. Tot n-a zis nimic. Apoi am spus: Becka nu poate să doarmă neîntrerupt o noapte întreagă. Poate că moștenește asta de la tine. Poate că și ea trage câte un pui de somn. Mama continua să se uite pe fereastră. Dar nu vreau ca ea să nu se simtă în siguranță, am adăugat eu. Mama, tu de ce nu te simțeai în siguranță?