"Numele meu este Lucy Barton" de Elizabeth Strout🪐🪐

Tata a clătinat din cap.

– Nici o slujbă, a spus.

Și nu s-a făcut nici o slujbă pentru ea.

Sau pentru el, anul următor, când a murit de pneumonie; nu l-a lăsat pe fratele meu să-l ducă la doctor. Am luat avionul și m-am dus să-l văd cu doar câteva zile înainte să moară și-am stat în casa pe care nu o mai văzusem de atâția ani. M-a îngrozit casa, cu mirosurile și micimea ei, și faptul că tata era așa de bolnav, și mama nu mai era. Nu mai era!

– Tăticule, am spus, așezându-mă pe pat, lângă el. Tăticule, o, tăticule, îmi pare rău! Am spus asta iar și iar: Tăticule, tăticule, îmi pare atât de rău! Îmi pare rău, tăticule!

Și el m-a strâns de mână; ochii îi erau atât de umezi, pielea îi era atât de subțire, și el a spus:

– Lucy, tu mereu ai fost o fată bună. Ce fată bună ai fost tu întotdeauna!

Sunt destul de sigură că mi-a spus vorbele astea. Cred, deși nu sunt sigură, că sora mea a ieșit atunci din cameră. Tata a murit în noap­tea aceea sau mai degrabă foarte devreme în dimineața următoare, la ora trei dimineața. Eram doar eu cu el, și, când am auzit tăce­rea bruscă, m-am ridicat și m-am uitat la el și am spus:

– Tăticule, încetează! Încetează, tăticule!

Când m-am întors la New York după ce l-am văzut pe tata – și pe mama, cu un an înainte –, după ce i-am văzut pentru ultima dată, lumea a început să arate altfel în ochii mei. Soțul meu îmi părea un străin, copiii mei aflați la vârsta adolescenței păreau indiferenți față de mare par­te din lumea mea. Eram cu-adevărat pier­dută. Nu-mi puteam înăbuși panica, ca și cum familia Barton, noi, toți cinci – așa de dezechi­librați pe cât fuseserăm –, ar fi fost o structură deasupra mea, despre care nici măcar nu fusesem conștientă până ce încetase să existe. Mă tot gândeam la fratele și la sora mea, și la nedume­rirea de pe chipurile lor atunci când tatăl meu a murit. Mă tot gândeam cum noi, toți cinci, avu­seserăm o familie cu adevărat nesănătoasă, dar am înțeles atunci și cum rădăcinile noastre erau răsucite atât de tenace fiecare în jurul ini­milor celorlalți. Soțul meu a spus:

– Dar nici măcar nu-ți plăcea de ei.

Și după aceea m-am simțit și mai îngrozită.

Cartea mea s-a bucurat de recenzii bune și, dintr-odată, a trebuit să călătoresc. Lumea a spus:

– Ce nebunie – așa un succes peste noapte!

Am fost invitată la o emisiune matinală de știri de pe un post național. Agenta mea de PR mi-a spus:

– Poartă-te ca și cum ai fi fericită. Tu ești ceea ce-și doresc să fie femeile astea care se îm­bracă în clipa asta ca să plece la serviciu, așa că du-te la emisiunea aia și poartă-te ca și cum ai fi fericită.

Întotdeauna mi-a plăcut de agenta aceea de PR. Avea autoritate. Emisiunea de știri era la New York și eu nu eram atât de speriată pe cât și-au imaginat ceilalți că voi fi. Frica e o ches­tie ciudată. Stăteam pe scaun, cu microfonul prins de rever, m-am uitat pe fereastră și am văzut un taxi galben, iar atunci m-am gândit: Sunt la New York, iubesc New Yorkul, sunt acasă. Dar când am călătorit în alte orașe, așa cum a trebuit să fac, am fost aproape tot timpul în­grozită. O ca­meră de hotel e un loc singuratic. Doamne, cât de singuratic!

*

Asta era chiar înainte ca e-mailul să devină mijlocul obișnuit al oamenilor de a-și scrie unii altora. Și când a apărut cartea mea, am primit multe scrisori de la oameni care îmi spuneau ce însemnase cartea pentru ei. Am primit o scri­soa­re de la artistul din tinerețea mea care-mi spu­nea cât de mult îi plăcuse cartea. Am răspuns la toate scrisorile pe care le-am primit, dar n-am răspuns niciodată la scrisoarea lui.

Când Chrissie a plecat la facultate, și-apoi și Becka în anul următor, am crezut – și nu e doar un fel de a spune, spun adevărul – am crezut într-adevăr că am să mor. Nimic nu mă pre­gătise pentru așa ceva. Și am aflat că următorul lucru e adevărat: unele femei se simt așa, ca și cum inima le-a fost smulsă din piept, și alte femei găsesc că e o ușurare să le plece copiii de acasă. Doctorița care mă face să nu arăt ca mama m-a întrebat ce am făcut atunci când fe­tele mele au mers la facultate, și eu i-am spus:

– Căsnicia mea s-a terminat. Am adăugat repede: Dar a ta nu o să se termine.

Ea a spus:

– Ar putea. Ar putea.

Când l-am părăsit pe William, nu am ac­ceptat banii pe care mi i-a oferit el sau banii despre care legea a spus că sunt ai mei. Adevărul e că nu am simțit că-i meritam. Am vrut doar ca fetele mele să aibă îndeajuns, și asta s-a sta­bilit imediat, că ele vor avea suficienți bani. Nu mă simțeam în largul meu nici în legătură cu proveniența banilor. Nu mă puteam împiedica să nu mă gândesc la un cuvânt: naziști. Iar mie nu-mi păsa dacă aveam bani pentru mine. În plus, câștigasem chiar eu bani – ce scriitor câș­tigă bani? Dar eu câștigasem și câștigam în conti­nuare, așa că nu m-am gândit că ar fi trebuit să primesc banii lui William. Dar când spun: Iar mie nu-mi păsa de bani pentru mine însămi, vreau să spun asta: că fiind crescută așa cum fusesem, cu atât de puțin – toată averea mea fiind ceea ce aveam în cap –, n-aveam nevoie de prea multe. Altcineva crescut în condițiile în care am crescut eu ar fi vrut mai mult, și mie nu-mi păsa – spun că nu-mi păsa –, și totuși mi s-a întâmplat să câștig bani datorită norocului pe care l-am avut cu scrisul meu. Mă gândesc la mama atunci în spital spunând că banii nu i-au ajutat pe Elvis sau pe Mary Mississippi. Dar știu că banii sunt un lucru mare; într-o căsnicie, în viață, banii însemnă putere, știu asta. Orice aș spune sau orice ar spune oricine, banii în­seam­nă putere.

Aceasta nu este povestea căsniciei mele; am spus că nu pot scrie povestea căsniciei mele. Dar uneori mă gândesc la lucrurile pe care le știu soții din primele căsătorii. M-am măritat cu William la vârsta de douăzeci de ani. Voiam să-i fac de mâncare. Am cumpărat o revistă cu rețete complicate și mi-am adunat ingredientele. William a trecut prin bucătărie într-o seară și s-a uitat în tigaia de pe aragaz, apoi a străbătut iar bucătăria.

– Năsturel, mi-a spus, ce e asta?

Am spus că era usturoi. Am spus că rețeta spunea să călești un cățel de usturoi în ulei de măsline. Cu blândețe, el mi-a explicat că aceea era o căpățână de usturoi și că trebuia să fie cu­rățată și desfăcută în căței. Pot să văd și acum – atât de limpede – căpățâna mare, necurățată de usturoi cum stătea în uleiul de măsline din tigaie.

Am încetat să mai încerc să gătesc atunci când au venit pe lume fetele. Puteam să gătesc un pui, să le prepar câte o legumă foarte sănă­toasă din când în când, dar adevărul e că mân­carea nu m-a atras niciodată prea mult, așa cum îi atrage pe atâția oameni din orașul ăsta. Soția soțului meu adoră să gătească. A fostului meu soț, vreau să spun. Soția lui adoră să gătească.

Actualul meu soț a crescut la periferia orașu­lui Chicago. A crescut în sărăcie mare; uneori în casa lor era atât de frig încât stăteau în casă cu paltoanele pe ei. Mama lui tot intra și ieșea din spitalele de psihiatrie.

– Era nebună, îmi spune soțul meu. Nu cred că ne-a iubit pe vreunul dintre noi. Nu cred că era capabilă.

Când era în clasa a patra, soțul meu a cântat la violoncelul unui prieten, și de-atunci a cântat mereu, sclipitor. De-a lungul întregii sale vieți de adult, soțul meu a cântat la violoncel în mod profesionist, și acum cântă cu filarmonica de aici din oraș. Are un râs uriaș, gigantic.

E mulțumit cu orice fac eu de mâncare.

Dar mai e ceva ce vreau să spun despre Wil­liam: în timpul primilor ani ai căsniciei mele, m-a dus la meciurile echipei Yankees; asta se întâmpla pe vechiul stadion, bineînțeles. M-a dus – și de câteva ori și pe copii – să-i văd pe Yankees jucând, și am fost surprinsă de ușu­rința cu care a cheltuit banii pe bilete, am fost surprinsă de cum mi-a spus să-i dau bătaie și să cumpăr un hotdog și bere, și n-ar fi trebuit să fiu surprinsă; William era generos cu banii; înțeleg că surpriza mea era din cauza a ceea ce s-a întâmplat atunci când tata mi-a cumpărat un măr pe băț. Dar am urmărit acele meciuri ale celor de la Yankees cu o admirație pe care încă mi-o amintesc. Nu știam nimic despre base­ball. White Sox nu însemnase mare lucru pentru mine, deși am simțit un fel de loialitate față de echipă. Dar după aceste meciuri cu Yan­kees, i-am iubit numai pe cei de la Yankees.

Diamantul!14 Îmi amintesc că m-a uluit și tot­odată că-i urmăream pe jucători lovind mingea și apoi fugind, îi urmăream pe bărbații care veneau cu compresorul ca să bătătorească și să refacă terenul și mai ales îmi amintesc cum priveam soarele în timp ce apunea atingând clă­dirile din apropiere, clădirile din Bronx, soarele atingea clădirile astea, și-apoi alte lumini ale ora­șului se aprindeau și era ceva frumos. Am sim­țit atunci că fusesem adusă pe lume, asta e ceea ce vreau să spun.

Mulți ani după aceea, după ce îl părăsisem pe soțul meu, mergeam către East River luând-o pe Seventy-second Street, acolo unde te poți duce până la fluviu, și mă uitam în susul flu­viului și mă gândeam la meciurile de baseball la care fusesem cu mult timp în urmă și simțeam un impuls de fericire, într-un fel pe care nu l-am simțit în legătură cu alte amintiri din căsnicia mea; amintirile fericite mă dureau, asta vreau să spun. Dar amintirile meciurilor cu Yankees nu erau așa: ele îmi făceau inima să crească de iubire pentru fostul meu soț și pentru New York, și până în ziua de astăzi am rămas un fan Yankees, deși nu voi mai merge niciodată la un meci, știu asta. Aceea a fost altă viață.

Mă gândesc la ce mi-a spus Jeremy despre faptul că trebuia să fiu necruțătoare ca scriitoa­re. Și mă gândesc la cum nu mi-am vizitat fratele, sora și părinții pentru că lucram mereu la o povestire și nu aveam niciodată suficient timp. (Dar nici n-am vrut să mă duc.) Nu era niciodată suficient timp, și mai târziu am știut că, dacă aș fi rămas căsătorită, n-aș mai fi scris altă carte, nu genul de carte pe care voiam s-o scriu și, prin urmare, mai e și aspectul ăsta. Dar, de fapt, capacitatea de a fi necruțătoare, cred, vine din faptul că am insistat să fiu eu în­sămi și mi-am spus: asta sunt eu și nu voi merge acolo unde nu suport să merg – în Amgash, Illinois – și nu voi rămâne într-o căsătorie în care nu vreau să fiu și o să mă iau pe mine însămi și o să mă arunc înainte în viață, oarbă ca un liliac, dar drept înainte! Asta cred că în­seamnă să fii necruțător.

Mama mi-a spus la spital în ziua aceea că nu eram ca fratele și ca sora mea:

– Uită-te la viața ta de acum! Ai mers pur și simplu înainte și... ai reușit.

Poate că a vrut să spună că eram deja necru­ță­toare. Poate că asta a vrut să spună, dar nu știu ce a vrut să spună mama mea.

Eu și fratele meu vorbim la telefon în fiecare săptămână. El a rămas să locuiască în casa în care am crescut. La fel ca tatăl meu, lucrează pe utilajele de la fermă, dar nu pare să fie concediat sau să aibă firea tatălui meu. N-am pomenit niciodată de faptul că doarme cu porcii înainte ca ei să fie tăiați. Nu l-am întrebat niciodată dacă încă mai citește cărți pentru copii, acelea despre oamenii din prerie. Nu știu dacă are o iubită sau un iubit. Nu știu aproape nimic despre el. Dar el îmi vorbește politicos, deși nu m-a întrebat nici măcar o dată ceva despre copiii mei. L-am întrebat ce știa despre copilăria mamei mele, dacă ea se simțise în pericol. El spune că nu știe. I-am povestit despre moțăielile ei din spital. Din nou, spune că nu știe.