"Numele meu este Lucy Barton" de Elizabeth Strout🪐🪐

– Mi-am adus aminte de ea doar pentru că ea – ei bine, așa spunea verișoara ei Evelyn de la cofetăria Chatwin – era îndrăgostită de Elvis, se născuse în aceeași fundătură de unde provenea și el.

– Mama…

– Ce e, Lucy?

S-a întors și s-a uitat la mine repede.

Am spus:

– Mă bucur că ești aici.

Mama a încuviințat din cap și s-a uitat din nou pe fereastră.

– M-am gândit cât de ciudat trebuie să fie. Atât Elvis, cât și Mary Mississippi au trecut de la a fi atât de săraci la a fi foarte bogați – și asta nu pare să-i fi ajutat pe nici unul dintre ei câ­tuși de puțin.

– Nu, bineînțeles că nu, am zis.

Am fost în locuri în orașul ăsta unde se duc cei foarte bogați. Unul dintre ele este cabinetul unei doctorițe. Femei și câțiva bărbați se află în sala de așteptare a doctoriței care îi va face să nu arate îmbătrâniți sau îngrijorați, sau ca ma­mele lor. Acum câțiva ani m-am dus acolo ca să nu arăt ca mama. Doctorița a spus că aproape toți cei care vin pentru prima dată spun că sea­mănă cu mamele lor și că nu vor asta. L-am văzut și pe tata pe chipul meu, și ea, doctorița, a spus că da, putea să mă ajute și în legătură cu asta. De obicei era mama – sau tatăl – cea sau cel cu care oamenii nu voiau să semene, adesea amândoi, mi-a spus ea, dar în majoritatea cazu­rilor era vorba de mamă. A introdus ace subțiri în ridurile din jurul gurii mele.

– Acum ești frumoasă, mi-a zis. Semeni cu tine însăți. Vino înapoi peste trei zile și hai să vedem!

După trei zile, în camera de așteptare se afla o femeie foarte bătrână care avea o proteză pe spatele îndoit la aproape nouăzeci de grade. Zâmbea, iar chipul îi fusese făcut să pară cu mulți ani mai tânăr. M-am gândit că era cura­joasă. Lângă mine stătea un băiețel, care părea să fie în școala gimnazială, alături de sora lui mai mare. Poate că o așteptau pe mama lor – nu știu pe cine așteptau. Dar erau bogați. Ajungi să simți lucrul ăsta, chiar dacă nu m-aș fi aflat în cabinetul acestei doctorițe. I-am privit pe băiețel și pe sora lui. Vorbeau despre cum să-l sune pe Pips, și fata a spus: „Nu pot să sun de­cât la numere naționale, nu pot să sun la nume­re internaționale de pe telefonul ăsta“. Băiatul a fost amabil în legătură cu asta; i-a sugerat o cale de a-i trimite un e-mail lui Pips, ca Pips să-i sune înapoi. Apoi l-am văzut pe acest băiat privind-o pe doamna foarte bătrână, s-a uitat la ea cu interes, și cu toate astea, pentru că ea era așa de adusă de spate, firește că pentru el repre­zenta o cu totul altă specie. Atât de bătrână îi părea lui, îmi dădeam seama de asta; sim­țeam că pot să înțeleg asta. Mi-au plăcut băia­tul și sora lui. Păreau sănătoși, frumoși și buni. Și doamna foarte în vârstă a dat să plece, încet. Avea o panglică de un roz strălucitor legată de baston.

Băiatul s-a ridicat dintr-odată și i-a des­chis ușa.

Ce grozav e orașul ăsta! Dar am spus asta deja.

În noaptea aceea în spital, în ultima noapte în care mama a stat cu mine – era acolo de cinci zile –, m-am gândit la fratele meu. Mi-am amintit atunci cum am dat peste un grup de băieți pe câmp lângă școală, probabil că aveam vreo șase ani, și am văzut că se băteau, că un băiat era lovit de un grup de băieți. Băiatul lovit era fratele meu. Fața lui arăta de parcă ar fi fost paralizat de frică, și de fapt nici nu părea să se miște, era chircit, și băieții ăștia îl loveau. Am văzut asta doar în treacăt, pentru că m-am întors și am fugit. M-am mai gândit – în noaptea aceea în spital – cum fratele meu nu a trebuit să plece în Războiul din Vietnam pen­tru că numărul lui la loterie fusese unul bun10. Înainte să afle, îmi aduc aminte că i-am auzit pe părinții mei vorbind într-o noapte și pe tata spunând:

– Armata o să-l omoare, nu putem lăsa să se întâmple asta, armata o să fie un lucru groaznic pentru el.

Și, la scurt timp după aceea, am aflat că nu­mărul fratelui meu a fost unul bun. Și tata îl iubea! Am văzut asta în noaptea aceea.

Și-apoi mi-am amintit lucrul următor: o dată, de un 1 Mai, tata m-a luat cu el – nu știu de ce eram eu singură cu el; vreau să spun, nu știu unde erau fratele și sora mea – la Moline, cam la patruzeci de mile depărtare de casă. Poate că avea treabă acolo, deși e greu de imaginat ce tip de treabă avea el oriunde, nu numai în Moline, dar îmi amintesc că am fost acolo cu el la Festi­valul Șoimului Negru și ne-am uitat la dansurile indienilor. Indiencele stăteau în cerc în jurul bărbaților și făceau numai pași mici, în timp ce bărbații dansau făcând multă vâlvă. Tata părea foarte interesat să privească dansurile și festivi­tățile. Aveau mere pe băț de vânzare, și eu voiam unul cu disperare. Nu mâncasem niciodată un măr pe băț. Tata mi-a cumpărat unul. Era un lucru uimitor ca el să facă așa ceva. Și îmi aduc aminte că nu am putut mânca mărul, nu pu­team să străpung cu dinții mei mici crusta roșie și m-am simțit devastată, iar el a luat mărul din mâinile mele și l-a mâncat, dar și-a încruntat sprâncenele și eu am simțit că îi stârnisem în­gri­jo­rarea. Nu-mi amintesc să mai fi privit dan­satorii după aceea, îmi amintesc numai că m-am uitat la chipul tatălui meu, atât de sus deasupra mea, și am văzut cum i se înroșeau buzele de la mărul pe băț pe care îl mânca pentru că n-avea încotro. În amintirea mea, îl iubesc pentru asta, din moment ce nu a țipat la mine și nu m-a făcut să mă simt prost pentru că nu am putut mânca mărul, ci l-a luat din mâinile mele și l-a mâncat el, chiar și fără plăcere.

Și mi-am amintit lucrul următor: că era in­teresat de ceea ce vedea. Avea o curiozitate pen­tru ceea ce vedea. Ce a crezut despre indienii aceia care dansau?

Am spus dintr-odată, în timp ce luminile au început să se aprindă în tot orașul:

– Mămico, mă iubești?

Mama a scuturat din cap și s-a uitat afară pe geam la lumini.

– Zgâtie, încetează!

– Haide, mamă, spune-mi!

Am început să râd și a început și ea să râdă.

– Zgâtie, pentru numele lui Dumnezeu!

M-am ridicat în capul oaselor și, ca un copil, am bătut din palme.

– Mama! Mă iubești, mă iubești, mă iubești?

A dat din mână înspre mine, uitându-se în continuare pe fereastră.

– Ce fată prostuță, a spus ea și a scuturat din cap. Ești o fată tare, tare prostuță!

M-am întins la loc pe spate și am închis ochii.

– Mama, am ochii închiși.

– Lucy, acum gata, oprește-te!

Am simțit veselia din vocea ei.

– Haide, mama! Am ochii închiși.

S-a lăsat tăcerea o vreme. Eram fericită.

– Mama? am spus.

– Când ai ochii închiși, a spus ea.

– Mă iubești când am ochii închiși?

– Când ai ochii închiși, a zis ea.