"Numele meu este Lucy Barton" de Elizabeth Strout🪐🪐

Când vorbesc la telefon cu sora mea, ea e furioasă și se plânge de soțul ei. El nu o ajută la curățenie sau la gătit, sau cu copiii. Lasă ca­pacul de la toaletă ridicat. Pomenește chestia asta de fiecare dată. E egoist, spune ea. Nu are suficienți bani. I-am dat bani, și la fiecare câteva luni ea îmi trimite o listă cu ceea ce-i trebuie pentru copii, deși trei dintre ei au plecat deja de-acasă. Ultima dată, a trecut pe listă „lecții de yoga“. Am fost surprinsă că în orășelul în care locuiește se pot lua lecții de yoga și am fost sur­prinsă că ea – sau poate că e vorba de fiica ei – ar lua astfel de lecții, dar îi dau bani de fiecare dată când îmi trimite lista. M-am simțit ofen­sată – în sinea mea – de lecțiile de yoga. Dar cred că ea simte că îi datorez banii ăștia și cred că ar putea avea dreptate. Uneori mă trezesc gân­dindu-mă la bărbatul cu care s-a căsătorit, de ce nu lasă niciodată jos capacul de la toaletă? E furios, spune doctorița mea cea amabilă. Și ridică din umeri.

Colega mea de cameră din timpul facultății avea o mamă care nu se purtase bine cu ea; colegei mele nu-i prea plăcea de ea. Dar, într-o toamnă, mama ei i-a trimis un pachet cu brânză, și nici uneia dintre noi nu ne plăcea brânza, dar colega mea nu a putut s-o arunce și nici măcar nu s-a îndurat s-o dea altcuiva.

– Te deranjează? m-a întrebat ea. Dacă o păstrăm cumva? Adică, e de la mama.

Iar eu am spus că înțeleg. A pus brânza pe pervazul exterior al ferestrei, și a rămas acolo, acoperită de ninsoare în cele din urmă și am uitat amândouă de ea, dar tot acolo era și când a venit primăvara. În cele din urmă, ne-am înțeles ca eu să o arunc atunci când ea era la cursuri, și asta am și făcut.

Vreau să spun un lucru despre Bloom­ing­dale’s. Uneori mă gândesc la artist, pentru că el era mândru de cămașa pe care o cumpărase de acolo, și la faptul că mi-am adus aminte că am gândit despre el că era superficial din cauza asta. Dar eu și fiicele mele ne-am dus acolo ani în șir; avem locul nostru preferat la restaurantul de la etajul al șaselea. Eu și fetele mele ne du­cem întâi la restaurant și ne luăm iaurt înghe­țat, și apoi râdem de stomacurile noastre, de cât de tare ne dor, și-apoi ne plimbăm prin – atât de împrăștiate suntem – raionul de încălțăminte și prin cel cu haine tinerești de damă. Aproape întotdeauna le cumpăr ceea ce vor, și ele sunt bune și atente, și nu profită niciodată – sunt niște fete minunate. Au existat niște ani în care nu au mai vrut să meargă cu mine, erau supă­rate. Nu m-am dus niciodată la Bloomingdale’s fără ele. A trecut timpul și acum ne ducem iar, atunci când ele sunt în oraș. Când mă gândesc la artist, mă gândesc la el cu afecțiune și sper că a avut o viață bună.

Dar Bloomingdale’s – din multe motive – este ca o casă pentru noi, pentru fetele mele și pentru mine.

Ne simțim acasă la Bloomingdale’s din ur­mătorul motiv: în toate apartamentele în care am trăit de când am plecat din casa în care au crescut copiii mei, m-am asigurat întotdeauna că există un dormitor în plus, astfel încât ele să poată veni și sta la mine, și nici una dintre ele nu face sau n-a făcut vreodată lucrul ăsta. Poate că și Kathie Nicely a făcut același lucru, nu voi ști niciodată. Dar am cunoscut alte femei ai căror copii nu le vizitau și nu i-am acuzat nici­odată pe copiii aceia și nu-i acuz nici pe ai mei, deși mi se frânge inima. „Mama mea vitregă“, le-am auzit pe fetele mele spunând. „Soția tată­lui meu“ ar fi de-ajuns. Dar ele spun „mama mea vitregă“ sau „mami vitregă“. Și eu vreau să le spun: Dar ea nu v-a spălat niciodată fețișoa­rele atunci când eu eram în spital, nici măcar nu v-a pieptănat vreodată părul, sărăcuțele de voi arătați ca niște jerpelite atunci când ați venit să mă vedeți, și asta mi-a frânt inima, că nimeni n-avea grijă de voi! Dar nu le spun asta și nici n-ar trebui s-o spun. Pentru că eu sunt cea care l-a părăsit pe tatăl lor, deși la momentul acela am crezut cu-adevărat că îl părăseam doar pe el. Dar asta a fost o gândire prostească, pen­tru că le-am părăsit și pe ele, și am părăsit cămi­nul lor. Gândurile mele au devenit ale mele sau au fost împărtășite cu alți oameni care nu erau soțul meu. Am fost ușor de distras, distrată.

Furia fiicelor mele în timpul acelor ani! Există momente pe care încerc să le uit, dar pe care n-o să le uit niciodată. Îmi fac griji în legă­tură cu ce nu vor uita ele niciodată.

Fiica mea mai sentimentală, Becka, mi-a spus în perioada aceea:

– Mama, atunci când scrii un roman, poți să-l rescrii, dar când trăiești cu cineva timp de douăzeci de ani, acela este romanul și nu mai poți niciodată să scrii acel roman din nou cu altcineva!

De unde a știut ea asta, draga, draga mea copilă? La o vârstă atât de fragedă, ea a știut lucrul ăsta. Când mi-a spus asta, m-am uitat la ea. I-am spus:

– Ai dreptate.

A fost o zi la sfârșitul unei veri când eram acasă la tatăl lor. El plecase la serviciu, și eu mă dusesem la ei ca s-o văd pe Becka, care locuia, așa cum a făcut mereu, cu el. Încă nu se căsă­torise cu femeia care le adusese pe fete la spital și care nu avea copii. M-am dus la magazinul din colț – era dimineața devreme – și am văzut pe ecranul micului televizor de deasupra tej­ghelei că un avion se lovise de World Trade Center. Repede, m-am întors la apartament și am dat drumul la televizor, și Becka a stat să se uite, și eu m-am dus la bucătărie ca să las ceea ce cumpărasem și am auzit-o pe Becka strigând după mine:

– Mămico!

Al doilea avion intrase în cel de-al doilea turn, și, când am alergat ca să răspund strigătu­lui ei, ea părea atât de cuprinsă de spaimă: mă gândesc mereu la momentul acela. Mă gândesc: acela a fost sfârșitul copilăriei ei. Morțile, fu­mul, frica ce cuprinsese tot orașul, lucrurile îngrozitoare care s-au întâmplat de-atunci în lume; în sinea mea mă gândesc numai la fiica mea în ziua aceea. N-am auzit niciodată, înainte sau după, acel strigăt anume din vo­cea ei. Mămico!

Și mă gândesc uneori la Sarah Payne, cum de-abia putea să-și rostească numele în acea zi în care am întâlnit-o în magazinul de haine. N-am idee dacă mai trăiește la New York; n-a mai scris nici o carte. Nu mai știu nimic despre viața ei. Dar mă gândesc la cât de obosită era, predând. Și mă gândesc la cum vorbea despre faptul că avem cu toții o singură poveste, și cred că nu știu care era sau este povestea ei. Îmi plac cărțile pe care le-a scris. Dar nu mă pot împie­dica să simt că, în ele, s-a ținut la o parte de ceva.

Când sunt singură în apartament zilele astea, nu adesea, dar uneori, spun încetișor, cu voce tare: „Mămico!“ Și nu știu ce înseamnă asta – dacă o strig pe mama mea sau dacă aud strigătul lui Becka din acea zi în care a văzut al doilea avion intrând în cel de-al doilea turn. Amân­două, cred.

Dar aceasta este povestea mea.

Și, totuși, este povestea multora. Este poves­tea Mollei, colega mea de cameră din facul­tate, poate fi și povestea Drăguțelor Fetițe Nicely. Mămico! Mama!

Dar aceasta este povestea mea. Aceasta anu­me. Și numele meu este Lucy Barton.

Chrissie mi-a spus, nu cu mult timp în urmă, despre soțul meu de acum:

– Îl iubesc, mama, dar sper să moară în somn și apoi mama mea vitregă să moară și ea, iar tu și tata să vă împăcați.

Am sărutat-o pe creștet. M-am gândit: eu i-am făcut asta copilului meu.

Înțeleg eu oare durerea pe care o simt fetele mele? Cred că da, deși ele ar putea să susțină altceva. Dar cred că știu atât de bine durerea pe care noi, copiii, o strângem la piepturile noastre, cum durează ea întreaga noastră viață, cu doruri atât de mari încât nici măcar nu poți să plângi. O ținem strâns la piept, așa facem, cu fiecare puls al inimii noastre care bate: „Aceasta este a mea, aceasta este a mea, aceasta este a mea“.

Uneori, zilele astea, mă gândesc la felul în care apunea soarele peste terenurile agricole din jurul micuței noastre case, toamna. Imaginea orizontului, întregul său cerc, dacă te întorceai, soarele apunând în spatele tău, cerul în față devenind roz și moale, apoi iarăși ușor albastru, ca și cum nu s-ar fi putut opri să continue în frumusețea lui, și-apoi pământul cel mai aproa­pe de soarele care apunea se întuneca, devenea aproape negru pe fundalul liniei portocalii a orizontului, dar dacă te întorci în cerc, pămân­tul se oferă încă privirii cu atâta moliciune, cei câțiva copaci, câmpurile liniștite cu culturile lor de plante de protecție deja întoarse și cerul care zăbovește, zăbovește, până ce devine în cele din urmă negru. Ca și cum sufletul ar putea rămâne tăcut în acele clipe.

Orice viață mă uluiește.

Mulțumiri

Autoarea dorește să le mulțumească urmă­torilor pentru ajutorul pe care i l-au dat la scri­erea acestei cărți: Jim Tierney, Zarina Shea, Minna Fyer, Susan Kamil, Molly Friedrich, Lucy Carson, Fundației Bogliasco și lui Ben­jamin Dreyer.

În limba engleză, nicely (adv.) înseamnă „frumos“. De la nice (adj.): „drăguț, frumos, plăcut, amabil“; ca nume de fami­lie, Nicely ar fi echivalentul unui Frumușelu, Drăguțescu sau Drăguțeanu.

Estuar cu apă sărată din orașul New York care separă Manhattanul de Queens și Brooklyn

Universitate particulară newyorkeză axată pe cercetare, ale cărei sedii se află în cea mai mare parte în Greenwich Village

Joc de cuvinte bazat pe sonoritatea asemănătoare a cuvântu­lui seal – „focă“, limba engleză – și a numelui propriu engle­zesc Celia

Din latină: impositio manum. Gest liturgic care constă în a întinde asupra cuiva fie ambele mâini, fie numai mâna dreaptă, în cadrul celebrării unor sfinte sacramente

Referire la Ugolino și fiii săi (1865–1867), grup statuar din marmură realizat de sculptorul francez Jean-Baptiste Carpeaux, care s-a inspirat din povestea contelui Ugolino della Gherar­desca, așa cum este aceasta prezentată în Cântul 33 din Divina Comedie de Dante. Acuzat de trădare, Ugolino a fost condam­nat la moarte prin înfometare și întemnițat în anul 1288 împreună cu fiii și nepoții săi. Carpeaux surprinde momentul în care bătrânul conte este tentat să-și devoreze copiii și nepoții care i se oferă drept hrană pentru a-i salva viața.

Gay Pride sau LGBT Pride reprezintă luarea de poziție, într-o manieră pozitivă, împotriva discriminării și violenței față de per­soanele lesbiene, homosexuale, bisexuale și transgender (LGBT), cu scopul promovării afirmării personalității lor, a demnității, a egalității în drepturi și a celebrării diversității sexuale și a diferențe­lor de gen.

Revolta de la Stonewall se referă la o serie de demonstrații spontane și violente ale membrilor comunității LGBT împotriva unei razii a poliției, care a avut loc în primele ore ale dimineții în data de 28 iunie 1969, la barul gay Stonewall Inn, din cartierul Greenwich Village din New York. Se consideră a fi cel mai im­portant eve­niment care a dus la mișcarea de eliberare gay și la lupta mo­dernă pentru drepturile comunității LGBT din Statele Unite ale Americii.

Bisericile Congregaționaliste sunt biserici protestante care practică o formă de guvernare bisericească în care fiecare congregație se administrează singură, fiind autonomă. Congregaționalismul este adesea considerat a face parte din tradiția mai largă a Bisericii Reformate.

La 1 decembrie 1969, Sistemul Serviciului Militar Selectiv al Statelor Unite ale Americii a organizat două loterii pentru a stabili ordinea încorporării în armată pentru Războiul din Vietnam a bărbaților născuți între 1944 și 1950. Aceste loterii, numite și The Draft Lotteries („Loteriile de Încorporare“), au avut loc în perioada de încorporare stabilită prin decret prezidențial de către preșe­dintele Statelor Unite. Această metodă de încorporare a început să fie folosită cu puțin înainte de cel de-al Doilea Război Mondial și a durat până în 1973.

La Guardia este unul dintre cele trei aeroporturi aflate în zona metropolitană a orașului New York (alături de JFK International și de Newark Liberty International); se află în nordul cartierului Queens din New York și deservește destinațiile interne.

În limba germană în original: „Atenție!“