"Numele meu este Lucy Barton" de Elizabeth Strout🪐🪐

Doctorul meu a părut surprins să-l vadă. Poate că nu era deloc surprins, dar eu așa am crezut. Și a spus ceva despre cât de frumos era că puteam fi împreună astfel, și-mi amintesc o împunsătură sau o vibrație ca de coarde în capul meu, n-am știut atunci de ce. Nimeni nu știe de ce până mai târziu.

Știu că soțul meu a venit de mai multe ori să mă vadă, nu numai o singură dată în acea zi. Dar eu îmi amintesc de ziua aceea, așa că scriu despre ea. Aceasta nu este povestea căsniciei mele. Nu pot să spun povestea aceea; nu pot să cuprind sau să aștern în fața nimănui nume­roasele mlaștini și ierburi, și guri de aer proas­păt și de aer stătut care au trecut peste noi. Dar pot să vă spun asta: mama a avut dreptate; au fost probleme în căsnicia mea. Și când fetele mele aveau nouăsprezece și douăzeci de ani, l-am pă­răsit pe tatăl lor, și amândoi ne-am recăsătorit. Sunt zile în care simt că-l iubesc mai mult decât atunci când eram căsătorită cu el, dar e ușor să gândesc așa – ne-am eliberat unul de celălalt și, cu toate astea, nu ne-am eliberat și nici nu ne vom elibera vreodată. Și sunt zile când am o imagine atât de clară a lui așezat la masa de lucru din biroul lui în timp ce fetele se jucau în camera lor, încât aproape că-mi vine să strig: „Eram o familie!“ Mă gândesc la telefoanele mobile de-acum, la cât de repede putem comu­nica cu ajutorul lor. Îmi amintesc că, atunci când fetele erau mici, i-am spus lui William:

– Mi-aș dori să existe ceva ce am putea purta la încheietura mâinii, ca un telefon, și să putem vorbi unul cu celălalt și să știm tot timpul unde se află celălalt.

Dar în ziua aceea în care a venit să mă vadă la spital, atunci când de-abia am vorbit unul cu celălalt, se poate să fi fost când a aflat că tatăl lui îi lăsase o sumă de bani deloc neglijabilă într-un cont dintr-o bancă elvețiană. Bunicul lui profitase de pe urma războiului și pusese o sumă de bani deloc neglijabilă într-un cont dintr-o bancă elvețiană, și acum că William împlinise treizeci și cinci de ani, banii erau din­tr-odată ai lui. Am aflat asta mai târziu, atunci când m-am întors acasă. Dar probabil că Wil­liam s-a simțit ciudat gândindu-se ce bani erau aceia și ce însemnau ei, și el nu a fost niciodată o persoană care să vorbească ușor despre sen­timentele lui, așa că s-a întins pe pat alături de mine, care – după cum glumiserăm noi ani în șir sau poate că doar eu glumisem – venisem „de foarte de jos“.

Când am întâlnit-o pentru prima dată pe soacra mea, m-a surprins foarte tare. Casa ei părea enormă și bine mobilată, dar de-a lungul anilor am ajuns să-mi dau seama că nu era așa, că era doar o casă frumoasă, o frumoasă casă aparținând clasei de mijloc. Pentru că fusese nevasta unui fermier din Maine, și eu mă gân­deam la Maine ca având ferme mai mici decât cele din Vestul Mijlociu pe care le cunoșteam eu, mi-o imaginasem ca pe una dintre nevestele argaților, dar nu arăta așa, era o femeie cu un aspect plăcut care arăta – avea cincizeci și cinci de ani – precum cineva de vârsta ei și care se mișca prin casa ei încântătoare cu ușurință, o femeie care fusese căsătorită cu un inginer cons­tructor. Prima dată când am întâlnit-o, a spus:

– Lucy, hai să mergem la cumpărături și să-ți luăm niște haine!

Nu m-am simțit jignită, nu m-am simțit nicicum, doar puțin surprinsă – nimeni nu-mi spusese vreodată așa ceva. Și m-am dus la cum­părături cu ea, și ea mi-a cumpărat câteva haine.

La nunta noastră restrânsă, i-a spus unei prie­tene de-ale ei:

– Ea e Lucy. Și a adăugat, aproape jucăuș, Lucy vine de foarte de jos.

Nu m-am simțit jignită și, zău așa, nici acum nu mă simt. Dar mă gândesc: nimeni de pe lu­mea asta nu vine de foarte de jos.

*

Totuși, a mai fost și asta: după ce am ieșit din spital, am avut vise recurente în care eu și fetițele mele urma să fim omorâte de naziști. Chiar și acum, după atâția ani, îmi mai amin­tesc visele. Eram împreună cu cele două fetițe ale mele în ceea ce părea a fi un vestiar; amân­două erau foarte mici. În vis am înțeles – cu toții am înțeles, pentru că mai erau și alții în acest vestiar – că urma să fim luate și omorâte de naziști. La început am crezut că încăperea asta era o cameră de gazare, dar am înțeles mai apoi că, în loc de asta, naziștii aveau să vină să ne ia și să ne ducă într-o altă cameră, și aceea avea să fie camera de gazare. Le-am cântat copilelor mele și le-am ținut în brațe, și ele nu s-au temut. Le-am ținut într-un colț al încă­perii, departe de ceilalți oameni. Și situația era următoarea: mi-am acceptat moartea, dar nu voiam ca fetițele mele să se teamă. Eram îngro­zitor de speriată că urmau să le ia de lângă mine, poate că aveau să fie adoptate de nemți, pentru că arătau ca niște copilași arieni, ceea ce și erau. Nu puteam suporta să mă gândesc că aveau să se poarte urât cu ele și simțeam în vis – conști­entizam faptul – că aveau să se poarte urât cu ele. Era cel mai înfricoșător vis. Niciodată nu a mers mai departe de atât. Nu știu cât timp am tot avut visul ăsta. Dar l-am avut cât am trăit la New York, mai degrabă în bunăstare și în timp ce copiii mei creșteau și erau sănătoși. Și nu i-am spus niciodată soțului meu că am avut acest vis.

I-am scris mamei mele o scrisoare. I-am spus că o iubesc și i-am mulțumit pentru că a venit să mă vadă la spital. I-am spus că nu aveam să uit niciodată gestul ei. Mi-a răspuns pe o carte poștală ce înfățișa clădirea Chrysler pe timp de noapte. Unde a găsit ea cartea aia poștală în Amgash, Illinois, nu-mi pot imagina, dar mi-a trimis-o și a scris pe ea: „Nici eu nu o să uit nici­odată“. S-a semnat „M“. Am pus cartea poș­tală pe măsuța de lângă pat, lângă telefon, și am privit-o adesea. O luam și o țineam în mână, privindu-i scrisul, care nu îmi mai era familiar. Încă mai am cartea poștală cu clădirea Chrysler pe timp de noapte, pe care mi-a trimis-o.

Când am putut să plec din spital, pantofii nu mi se mai potriveau. Nu mă gândisem că, dacă slăbeai, slăbeai de peste tot, dar așa a fost – bineînțeles –, și pantofii erau prea mari pentru picioarele mele. Am pus cartea poștală pe fundul pungii de plastic pe care mi-au dat-o ca să-mi pun lucrurile în ea. Eu și soțul meu am luat un taxi până acasă și-mi amintesc că afară din spital lumea părea foarte strălucitoare – înfri­coșător de strălucitoare – și eu m-am simțit înfricoșată de asta. Copiii mei au vrut să doar­mă cu mine în prima mea noapte acasă și Wil­liam s-a opus, dar ele s-au întins pe pat lângă mine, fetele mele. Doamne, Dumnezeule, ce fericită eram să-mi văd copiii și ce mult crescu­seră! Becka avea o tunsoare teribilă; avusese gumă de mestecat în păr, și prietena de familie care nu avea copii, cea care le adusese la mine la spital, o tunsese.

Jeremy.

N-am știut că era homosexual. N-am știut că era bolnav.

– Nu, a zis soțul meu, niciodată n-a arătat așa de bolnav ca alții.

Și acum nu mai era – murise în timp ce eu eram plecată. Am plâns egal, un plâns încetișor. Am stat pe treptele din fața casei în timp ce Becka mă mângâia pe cap, iar Chrissie se așeza și ea uneori lângă mine, îmbrățișându-mă cu brațele ei mici, pentru ca apoi fetele să danseze din nou în sus și-n jos pe scări. Molla a venit pe la noi și a spus:

– O, Doamne, ai aflat de Jeremy.

A spus că era ceva foarte rău, un lucru în­grozitor care li se întâmplă bărbaților. Și femei­lor, a adăugat ea. A stat lângă mine în timp ce am plâns.

M-am gândit atât de des – atât de des – la bărbatul din spital cu abțibildul galben pe ușă, din ziua în care mama a plecat și eu am rămas pe targă pe culoarul din fața rezervei sale. Cum s-a uitat la mine cu ochii lui întunecați și aprinși, implorând, cu disperare. Nedându-mi voie să-mi feresc privirea. Ar fi putut să fie Jeremy. De multe ori m-am gândit: o să caut, trebuie să existe în arhivele publice, ziua în care a murit și locul unde a murit. Dar n-am căutat niciodată.

Era vară atunci când m-am întors acasă, și purtam rochii fără mâneci și nu mi-am dat seama că eram atât de slabă. Dar am văzut cum oamenii se uitau la mine temători atunci când ieșeam pe stradă ca să cumpăr de mâncare pen­tru copiii mei. Eram furioasă că se uitau la mine cu teamă. Nu era departe de felul în care copiii din autobuzul școlii se uitau la mine dacă aveau impresia că aș fi putut să mă așez lângă ei.

Bărbații numai piele și os continuau să treacă pe lângă mine.

Când eram copil, familia mea mergea la Bi­se­rica Congregaționalistă. Și acolo eram tot niște paria, ca pretutindeni; până și învățătorul de la școala de duminică ne ignora. O dată am ajuns târziu la oră, și toate scaunele erau ocu­pate. Învățătorul a spus:

– Așază-te pe jos, Lucy!

De Ziua Recunoștinței ne duceam în sala de activități a bisericii și ni se oferea o cină tradi­țio­nală. Oamenii se purtau mai frumos cu noi în acea zi. Marilyn, pe care mama a pomenit-o la spital, era acolo cu mama ei uneori și ne ser­vea fasolea verde și sosul pentru friptură și pu­nea chiflele pe masă alături de pachețelele de unt învelite în ambalajul de plastic. Cred că până și ceilalți oameni se așezau la masă cu noi, nu-mi amintesc să fi fost priviți cu dispreț la mesele acelea de Ziua Recunoștinței. Timp de mulți ani, eu și William ne-am dus la adăposturile pentru oamenii străzii din New York și i-am ser­vit cu mâncarea pe care o aduseserăm. N-am simțit niciodată că mă revanșam astfel. Simțeam că șunca sau curcanul pe care le aduceam cu noi păreau dintr-odată foarte mici în adăpos­turile acelea unde mergeam noi – chiar dacă adăposturile nu erau mari. La New York, cei pe care îi hră­neam nu erau congregaționaliști. Erau adesea oameni de culoare, și uneori erau oameni cu boli mintale, și într-un an William a spus:

– Nu mai pot să fac asta, și eu am zis că era în regulă și n-am mai continuat nici eu.

Dar oamenii cărora le e frig! Asta nu pot să suport! Am citit un articol într-un ziar despre un cuplu de oameni în vârstă din Bronx care nu-și puteau plăti facturile la încălzire și stăteau în bucătărie cu cuptorul pornit. În fiecare an, am dat bani pentru ca oamenilor să nu le fie frig. Și William le dă bani. Dar să vorbesc de­s­pre faptul că le dau bani oamenilor ca să se încălzească e ceva ce mă face să mă simt prost. Mama ar spune:

– Încetează cu lauda de sine prostească, Lucy Barton, fir-ai tu să fii!

Bunul doctor a spus că putea să dureze mult până ce aveam să-mi recâștig greutatea de di­nainte și-mi amintesc că a avut dreptate, deși nu-mi amintesc cât de mult a durat asta. M-am dus să-l văd pentru controalele de rutină, la început o dată la două săptămâni, apoi o dată pe lună. Am încercat să arăt bine; îmi amintesc că încercam diverse ținute și mă uitam în oglin­dă să văd ce urma să vadă el. La cabinetul lui, erau oameni în sala de așteptare, oameni în sălile de consultație, apoi în propriul său cabi­net, un fel de bandă rulantă făcută din multe feluri de material uman. M-am gândit la câte dosuri ale câtor oameni văzuse și la cât de di­ferite trebuie să fi fost toate. M-am simțit în­totdeauna în siguranță în prezența lui, am simțit că acorda atenție greutății mele și fiecărui detaliu al stării mele de sănătate. Într-o zi, aștep­tam să intru în cabinetul lui; purtam o rochie albastră și ciorapi negri și m-am sprijinit de pe­retele de lângă cabinet. El vorbea cu o doam­nă foarte în vârstă; ea era îmbrăcată cu grijă – ne asemănam în privința asta, curate și îmbrăcate cu grijă pentru doctorul nostru. Ea a spus:

– Sufăr de flatulență. E atât de stânjenitor. Ce pot să fac?

El a dat din cap cu compasiune.

– Asta chiar e o problemă greu de rezolvat, a spus el.

Ani în șir, fetele mele obișnuiau să spună: „Asta chiar e o problemă greu de rezolvat“, în legătură cu ceva care reprezenta o situație difi­cilă pentru ele – de atâtea ori mă auziseră spu­nând povestea.

Nu știu când l-am văzut pe acest doctor ultima dată. M-am mai dus de câteva ori în anii care au urmat șederii mele în spital și apoi, o dată când am sunat să-mi fac o programare, mi-au spus că s-a pensionat, dar că puteam să mă programez la asociatul său. I-aș fi putut scrie o scrisoare ca să-i spun cât de mult însem­nase pentru mine, dar existau probleme în viața mea și concentrarea mea nu era cea mai bună. Nu i-am scris niciodată. Nu l-am mai văzut niciodată. Pur și simplu s-a dus acest bărbat drag, foarte drag, acest prieten al sufletului meu din spital de acum multă vreme, a dispărut. Dar și aceasta este o poveste din New York.

Când eram la cursul lui Sarah Payne, o stu­dentă de la un alt curs a venit să stea de vorbă cu ea. Era spre sfârșitul cursului și oamenii rămâneau uneori după curs ca să vorbească cu Sarah, și studenta asta de la alt curs a intrat și a spus:

– Îmi plac cărțile dumneavoastră foarte mult, și Sarah i-a mulțumit și, așezată la biroul ei, a început să-și strângă lucrurile. Îmi plac părțile despre New Hampshire, a spus studenta, și Sarah i-a zâmbit ușor și a încuviințat din cap. Studenta a spus, mergând către ușă, ca și cum avea de gând s-o urmeze pe Sarah afară din clasă: Am cunoscut pe cineva din New Hamp­shire odată.

Sarah a fost uimită, așa mi s-a părut mie.

– Chiar așa? a spus ea.

– Da. Pe Janie Templeton. N-ați cunoscut-o pe Janie Templeton, nu-i așa?