Îmi amintesc foarte limpede că a spus „ne­cru­țătoare“. El nu părea necruțător și nu am crezut că eu eram sau că aș fi putut fi ne­cru­țătoare. Îl iubeam; era blând.

El mi-a spus să fiu ne­cru­țătoare.

Încă un lucru despre Jeremy: epidemia de SIDA era atunci ceva nou. Oamenii umblau pe stradă, numai piele și os, și puteai să-ți dai seama că se îmbolnăviseră de molima asta subită, aproape biblică. Și într-o zi, stând pe trepte alături de Jeremy, am spus ceva care m-a surprins. Am spus, după ce doi astfel de bărbați tocmai trecuseră încet pe lângă noi:

– Știu că e groaznic din partea mea, dar aproape că-i invidiez. Pentru că se au unul pe celălalt, sunt legați unul de celălalt într-o comu­niune adevărată. Și el s-a uitat la mine atunci, cu bunătatea întipărită pe chip, și înțeleg acum că a recunoscut la mine ceea ce eu nu văzu­sem: că în ciuda plenitudinii mele, eram singură. Sin­gurătatea fusese prima aromă pe care o gusta­sem în viață, și ea era încă acolo, ascunsă în adâncul crăpăturilor gurii mele, amintin­du-mi. El a văzut asta în ziua aceea, așa cred. Și a fost bun.

– Da, e tot ceea ce a spus. Putea foarte ușor să-mi spună: Ești nebună? Oamenii ăștia sunt pe moarte!

Dar el nu a spus asta, pentru că a înțeles singurătatea mea. Asta este ceea ce vreau să cred. Asta este ceea ce cred.

Într-unul dintre acele magazine de haine pentru care New Yorkul e renumit, unul dintre acele locuri aflate în proprietatea unui parti­cular, cam ca galeriile de artă din Chelsea, am întâlnit o femeie care ulterior mi-a influențat viața foarte mult și care ar putea fi – din rațiuni pe care nu le înțeleg pe deplin – motivul pentru care am scris toate acestea. Asta s-a întâmplat acum mulți ani, fetele mele aveau parcă unspre­zece și doisprezece ani. În orice caz, am văzut-o pe femeia asta în magazinul de haine și eram sigură că ea nu mă văzuse. Avea acel aer aiurit pe care arareori îl mai vezi la o femeie, și asta o făcea atrăgătoare, îi ședea foarte bine, și cred că avea în jur de cincizeci de ani. Era atrăgă­toare, elegantă, și părul ei – cenușiu se numea pe atunci culoarea – era bine aranjat, adică am înțeles că vopseaua nu provenea dintr-o sticluță, ci din mâinile unei persoane calificate să lucreze într-un coafor. Cu toate astea, ceea ce mă atră­gea la ea era chipul ei. Chipul ei, pe care l-am privit în oglindă în timp ce am probat o haină neagră și până la urmă am spus:

– Credeți că îmi vine bine?

A părut surprinsă, ca și cum nici nu-i trecu­se prin cap că putea să-i ceară cineva părerea de­spre haine.

– O, îmi pare rău, nu lucrez aici, a spus ea.

I-am spus că înțelesesem asta, că voiam doar părerea ei. I-am spus că îmi plăcea felul în care era îmbrăcată.

– A, bun. Vă place? Ei bine, mulțumesc, uau. Păi, bine atunci. Ei bine – probabil că a obser­vat că tot trăgeam de etichetele hainei în legă­tură cu care îi cerusem sfatul –, e drăguță, chiar e drăguță, o s-o purtați cu fusta asta?

Am vorbit despre fustă, și dacă aveam cumva o fustă mai lungă, pentru eventualitatea, după cum s-a exprimat ea, în care aș fi vrut să port tocuri, știi, o mică îmbunătățire.

Era la fel de frumoasă precum îi era chipul, m-am gândit, și am iubit New Yorkul pentru acest dar al întâlnirilor fără sfârșit. Poate că și eu am văzut tristețea dinlăuntrul ei. Asta am simțit atunci când m-am întors acasă, și chipul ei mi-a revenit în minte; era ceva ce nu știai că observaseși la momentul respectiv, în timp ce zâmbea întruna, și asta îi făcea chipul strălucitor. Arăta ca o femeie de care bărbații încă se mai îndrăgosteau.

Am zis:

– Și cu ce vă ocupați?

– Adică ce meserie am?

– Da, am spus. Păreți a fi cineva care face ceva interesant. Sunteți actriță?

Am pus haina la loc pe umeraș; nu aveam banii necesari ca să-mi cumpăr un asemenea lucru.

– O, nu, nu, a spus ea și-apoi a adăugat – și jur că am văzut cum îi urca roșeața în obraji:

– Sunt doar scriitoare. Atâta tot.

Ca și cum ar fi putut foarte bine să mărturi­sească lucrul ăsta, deoarece – simțeam eu – mai fusese prinsă și altă dată. Sau poate că „doar scriitoare“ era tot ceea ce credea ea că era. Am întrebat-o ce scria, iar culoarea din obrajii ei chiar a devenit mai pronunțată, a dat din mână și a spus:

– O, știi doar, cărți, ficțiune, chestii de-astea, zău, chiar nu contează.

A trebuit s-o întreb cum se numește, și din nou am avut sentimentul că am stânjenit-o foarte tare – a răspuns dintr-o suflare: „Sarah Payne“ – și nu am vrut s-o fac să se simtă prost, așa că i-am mulțumit pentru sfat, și ea a părut să se destindă și am vorbit despre unde se gă­sesc cei mai buni pantofi – purta o pereche de pantofi negri din piele lăcuită, cu tocuri înalte – și asta a bucurat-o, m-am gândit, și-apoi ne-am luat rămas-bun, fiecare din noi spunând cât de plăcut fusese că ne cunoscuserăm.

Acasă, în apartamentul nostru – la momentul acela, ne mutaserăm în Brooklyn Heights –, în timp ce copiii alergau prin casă, strigând: „Unde e uscătorul de păr sau bluza care a fost dată la spălat?“, m-am uitat prin rafturile noastre cu cărți și am văzut că Sarah Payne semăna foarte puțin cu poza de pe coperta cărților ei; îi citi­sem cărțile. Și-apoi mi-am adus aminte că fuse­sem la o petrecere unde întâlnisem un bărbat care o cunoscuse. Îmi vorbise despre cărțile ei, spu­nând că era o scriitoare bună, dar că nu putea să se abțină de la „sentimentalismul plin de compasiune“ care pe el îl revolta și care, cre­dea el, făcea ca scrisul ei să fie lipsit de forță. Cu toate astea, mie îmi plăceau cărțile ei. Îmi plac scriitorii care încearcă să-ți transmită ceva adevărat. Îmi mai plăcea ceea ce scria și pentru că ea crescuse într-o livadă de meri lăsată în paragină dintr-un orășel din New Hampshire și scria despre zonele rurale ale acelui stat, scria despre oameni care munceau din greu și sufe­reau, și cărora li se întâmplau și lucruri bune. Și-apoi mi-am dat seama că, până și în cărțile ei, nu spunea exact adevărul, întotdeauna se ținea deoparte de ceva. Abia dacă putea să-și spună numele! Și am simțit că înțeleg și lucrul ăsta.

În spital, în dimineața următoare – acum mulți ani –, i-am spus mamei că mă îngrijora faptul că nu dormea, și ea mi-a spus că nu tre­buia să-mi fac griji în legătură cu asta, pentru că toată viața se învățase să tragă câte un pui de somn. Și-atunci, a început iarăși stolul acela de cuvinte, comprimarea sentimentului care părea să-și croiască drum prin ea în timp ce s-a pornit dintr-odată, în acea dimineață, să vor­bească despre copilăria ei, despre toată acea perioadă în care dormise doar câte puțin.

– Înveți să faci asta atunci când nu te simți în siguranță, a spus ea. Poți oricând să tragi un pui de somn stând pe scaun.

Știu foarte puține lucruri despre copilăria mamei mele. Într-un fel, cred că asta nu e ceva neobișnuit – să știi puține despre copilăria părinților tăi. Vreau să spun, într-un fel precis. Există acum un interes mare față de străbuni și de obârșii, și asta înseamnă nume și locuri, și fotografii, și registre judiciare de la tribunal, dar cum aflăm care era țesătura zilnică a vieții lor? Vreau să spun, când vine vremea să ne pese. În puritanismul lor, strămoșii mei nu au făcut conversație din pură plăcere, așa cum s-a în­tâmplat în alte culturi. Dar în dimineața aceea la spital, mama părea destul de încântată să vor­bească despre verile în care se dusese să trăiască la fermă – mai vorbise despre asta și altă dată. Din nu știu ce motive, mama și-a petrecut cea mai mare parte a verilor din copilăria ei la fer­ma mătușii ei Celia, o femeie pe care mi-o amin­team doar ca pe o persoană subțire, palidă și căreia eu, precum și fratele, și sora mea îi spu­neam „mătușa Foca“ – cel puțin în mintea mea am crezut mereu că ea asta era, mătușa Foca, și chestia asta crea confuzie, deoarece copiii gân­desc literal, și eu n-aveam idee de ce îi dăduseră numele unui animal din oceanul pe care nu-l văzusem niciodată4. Era căsătorită cu unchiul Roy, care era, din câte știu eu, un om foarte de treabă. Verișoara mamei mele, Harriet, era sin­gurul lor copil, și numele ei a fost cel pomenit cu regularitate de-a lungul copilăriei mele.

– Mă gândeam, a spus mama, cu vocea ei suavă și grăbită, cum într-o dimineață – o, cred că eram încă mici, poate că eu aveam cinci ani și Harriet trei –, mă gândeam cum ne-am ho­tărât s-o ajutăm pe mătușa Celia să curețe crinii galbeni care creșteau lângă hambar de florile lor ofilite. Dar bineînțeles că Harriet era micuță și a crezut că bobocii mari erau părțile moarte care trebuiau smulse și iat-o, rupându-i vârtos tocmai când mătușa Celia ieșea din casă.

– S-a înfuriat mătușa Foca? am întrebat.

– Nu, nu-mi amintesc asta. Dar eu da, a spus mama. Încercasem să-i spun care erau bobocii și care nu erau. Copil prost.

– N-am știut niciodată că Harriet era pros­tuță, n-ai zis niciodată c-ar fi fost proastă.

– Păi poate că nu era. Probabil că nu era. Dar îi era frică de orice, îi era atât de frică de fulgere. Se ascundea sub pat și scâncea, a spus mama. N-am înțeles asta niciodată. Și era în­grozită de șerpi. Așa o fetiță prostănacă, zău.

– Mama. Te rog, nu mai spune cuvântul ăla. Te rog!

Deja încercam să mă ridic în capul oaselor și să-mi ridic picioarele. Chiar și acum, simt întotdeauna nevoia să-mi ridic picioarele ca să le pot vedea, în caz că mai aud vreodată cuvân­tul ăla.

– Ce cuvânt să nu mai spun? „Șerpi“?

– Mama!

– Pentru numele lui Dumnezeu, eu nu… Bine. Bine. A dat din mână și a ridicat din umeri ușor, în timp ce se întorcea să se uite pe fereastră.

– De multe ori mi-ai adus aminte de Harriet, a spus ea. Frica asta caraghioasă a ta. Și capaci­tatea ta de a-ți fi milă de orice terchea-berchea care ți-a ieșit în cale.

Nici până în ziua de azi n-am aflat despre ce terchea-berchea îmi fusese mie milă sau când îmi ieșiseră ei în cale.

– Dar vreau să aud, am spus.

Voiam să aud vocea ei din nou, vocea ei diferită, grăbită.

Durere de Dinți, asistenta, a intrat în cameră; mi-a luat temperatura, dar nu s-a uitat în gol cum făcuse Fursec. În schimb, Durere de Dinți m-a privit cu atenție, apoi s-a uitat la termo­metru și mi-a zis că febra era la fel ca în ziua de dinainte. A întrebat-o pe mama dacă voia ceva, și mama a dat repede din cap că nu. O clipă, Durere de Dinți a rămas așa, chipul ei trist părând pierdut. Apoi mi-a luat tensiunea, care fusese întotdeauna bună și așa era și în dimi­neața aceea.

– În regulă, atunci, a spus Durere de Dinți și atât eu, cât și mama i-am mulțumit.

A scris câteva lucruri în fișa mea și, când a ajuns în dreptul ușii, s-a întors și ne-a spus că doctorul urma să vină în curând.

– Doctorul părea un om amabil, a spus ma­ma, adresându-se ferestrei. Atunci când a venit seara trecută.

Durere de Dinți mi-a mai aruncat o privire înainte să plece.

După o clipă, am spus:

– Mama, mai povestește-mi despre Harriet.

– Păi, știi doar ce s-a întâmplat cu Harriet.