IOAN MATEI

DEPORTAT ÎN ŢARĂ STRĂINĂ

Traducere din limba franceză de PAUL B. MARIAN

Colecţia „Memorii – Arhive – Mărturii”

Editura ALLFA

Bucureşti, 1998

ISBN 973–9293–34–4

Coperta: Mariana Voinea

―――――――――

Corectură [V1.0]: mai 2019

―――――――――

Fiicei mele dragi, Mariana-Doina, pe care am crescut-o în gând şi am cunoscut-o abia când a împlinit trei ani, opt luni şi zece zile.

PARTEA I – ÎN LIBERTATE

La intrarea în cel de al doilea război mondial, Marina Militară a României era alcătuită din forţe maritime şi forţe fluviale destinate să apere 400 kilometri de litoral maritim şi 1.075 kilometri de fluviu, de la intrarea Dunării în ţară la Baziaş şi până la vărsarea în Marea Neagră, la Sulina. În afară de nave, Marina Militară mai cuprindea formaţiuni de uscat care constau din artilerie de coastă şi antiaeriană, depozite de muniţii, de arme sub apă, depozite de alimente şi cazărmi, cunoscute ca baze, principalele aflându-se la Constanţa şi Galaţi.

Portul Constanţa adăpostea navele maritime, care cuprindeau 4 distrugătoare, 3 torpiloare, 3 canoniere, un submarin, 3 vedete torpiloare, o navă bază pentru submarine şi un puitor de mine. În sprijinul acţiunilor pe mare şi la gurile Dunării exista la Mamaia o escadrilă de hidroavioane, executând în principal misiuni de cercetare, recunoaştere, supraveghere şi uneori convoiere, la bordul cărora intrau ca observatori ofiţeri de marină. Din luna mai 1939 intrase în componenţa flotei maritime şi nava şcoală „Mircea” din al cărei prim echipaj de elevi am făcut parte şi am străbătut timp de două luni Mediterana. În portul Constanţa se mai aflau şi iahtul „Luceafărul” şi şalupa „Taifun”, ambele la dispoziţia familiei regale. După 1947 iahtul a fost rebotezat „Libertatea” şi folosit de oficialităţi în ocazii speciale. În prezent se află în portul Galaţi şi este folosit ca navă hotel şi restaurant.

Pentru apărarea litoralului maritim erau instalate baterii de coastă şi antiaeriene, în punctele Sulina, Cap Midia, Constanţa, Agigea şi Mangalia.

Portul Galaţi constituia baza forţelor fluviale, care cuprindeau 7 monitoare, 4 vedete fluviale, 2 vedete blindate, un puitor de mine, o navă de comandament, mai multe remorchere, şalupe şi şlepuri. La uscat exista Baza de la Ţiglina-Galaţi, cu un depozit de muniţii. Aici se făcea instrucţia iniţială a echipajelor navelor fluviale. Mai exista un depozit de muniţii şi arme sub apă la Hinogu.

Pământul ţării noastre avea o santinelă de strajă în apele Mării Negre, Insula Şerpilor, apărată de o mică unitate de infanterie marină, având ca putere de foc maximă 2 tunuri de calibru 53 mm.

În povestirea evenimentelor la care am fost martor sau care mi-au fost furnizate de alţii, voi face unele incursiuni în timp, care vor lămuri unele atitudini şi fapte. Mă întorc deci la 31 martie 1940, când am fost avansat la gradul de aspirant, echivalent cu gradul de sublocotenent din celelalte arme şi când, după o lună de concediu m-am prezentat la N.M.S „Lascăr Catargiu”, unul din cele 7 monitoare gata de luptă la începutul războiului. Aveam ca sarcină pregătirea timonierilor şi eram şi ajutorul ofiţerului cu artileria navei.

La această navă şi în această funcţie m-am aflat şi la data de 22 iunie 1941, la Tulcea, asistând la începerea ostilităţilor. Comandantul navei era căpitanul Tudor Popescu, un ofiţer cu o bună pregătire profesională, cult, manierat, iubit de subalterni. Era ora 4:30 dimineaţa, se iveau zorile şi de pe puntea de comandă priveam prin binoclu luminile încă aprinse din oraşul Ismail. La ora „H”, ştiută cu o zi înainte, două din cele trei tunuri de 120 mm ale monitorului, sincronizate cu cele ale monitorului „Mihail Kogălniceanu”, aflat la mică distanţă de amonte şi cu cele ale artileriei armatei de uscat instalată pe mal, au început să bubuie, aruncând zeci de proiectile asupra portului Ismail şi asupra poziţiilor presupuse a fi ocupate de sovietici în apărare. Monitoarele aveau ca obiectiv monitorul sovietic „Udarnîi” şi celelalte nave aflate în portul Ismail. Momentul era înălţător, începea lupta pentru eliberarea Basarabiei, ocupată samavolnic de către sovietici în iunie 1940, ca urmare a înţelegerii anterioare, cunoscută ca pactul Ribbentrop-Molotov, din 23 august 1939.

În iunie 1940 mă aflam la bordul monitorului „Catargiu” chiar în portul Ismail, prezent acolo pentru a asista şi sprijini retragerea administraţiei române şi a unei părţi a populaţiei, din faţa hoardelor năvălitoare, care nu mai respectaseră etapele stabilite şi liniile de retragere, capturând bunuri, armament şi luând prizonieri militari şi civili, ce se retrăgeau conform înţelegerii dintre cele două guverne.

În timp ce în port se desfăşurase ambarcarea pe vase şi şlepuri a bunurilor retrase de administraţie, a personalului respectiv, cât şi a unor civili care nu doreau să rămână sub ocupaţie sovietică, din ferestrele unei clădiri mari, aşezată în pantă, se deschisese foc, creând panică şi dezordine. Se reacţionase imediat la această provocare, instalându-se de la monitor o mitralieră pe mal şi care, mânuită de sergentul Dimitriu Cristache, redusese la tăcere pe atacatori, permiţând ca operaţia de evacuare să se poată desfăşura în ordine şi siguranţă, până seara târziu. Am rămas cu imaginea a două tinere fete din Ismail, care cu lacrimi în ochi îşi exprimau părerea de rău că administraţia română era nevoită să plece şi se gândeau cu teamă la ceea ce le aşteaptă. Mi-au mărturisit că au ascuns drapelul românesc la loc sigur şi vor fi bucuroase să-l poată arbora din nou şi cât mai curând, când îi vom alunga pe sovietici. Gândindu-mă la acea zi şi la aceste tinere fete care aşteptau eliberarea, ascultam entuziasmat bubuitul tunurilor monitorului, concertat cu al tuturor celorlalte de pe celălalt monitor şi de pe uscat, răspunzând ordinului conducătorului statului „Vă ordon, treceţi Prutul”.

Exact la o săptămână de la declanşarea războiului, sergentul Dimitriu Cristache, ochind cu mitraliera sa o formaţie de 9 avioane sovietice de bombardament care lansau bombele asupra monitorului, a fost ciuruit de schije, dintre care una mortală, la cap, l-a făcut erou. Era 29 iunie 1941, ora 12, soarele strălucea puternic îngreunând ochirea, întrucât formaţia venea din soare, dar telemetristul urmărea şi raporta mereu distanţele la formaţie. Monitorul se afla în poziţia de camuflaj, la malul drept, în amonte de Tulcea, la km 39 şi nu s-a deschis foc, pentru a nu demasca poziţia, spuneam noi; aceasta fusese de fapt depistată datorită semnalizărilor făcute de partizanii lipoveni din Tulcea, cu oglinzi reflectate în soare sau lumini întrerupte pe timpul nopţii, de undeva din spate de pe deal, în dreptul locului în care era acostat monitorul. Formaţia de avioane a atacat în valuri de câte trei, aşternând un covor de bombe începând de la malul stâng spre malul drept, reuşind să încadreze nava cu câteva bombe explodate mai aproape, dar niciuna în plin. Rezultatul atacului a fost de 7 morţi şi 12 răniţi, iar suprastructura navei, ciuruită de numeroase schije.

Fac o paranteză pentru a semnala o mică întâmplare din acest bombardament, care m-ar fi putut costa viaţa. În momentul în care s-a dat alarma „avion inamic” eram pe punte, în dreptul bucătăriei, şi vorbeam cu bucătarul Anghelache. Când se dădea alarma întreg echipajul se adăpostea sub punte, în turele sau redută, pe punte rămânând doar servanţii armamentului antiaerian. Eu aveam locul de adăpostire în cabina mea, la câţiva paşi de bucătărie, la adăpostul cuirasei punţii şi bordajului. I-am spus atunci bucătarului să plece la adăpost, dar el mi-a răspuns că rămâne să vadă de mâncare, pentru că, spunea el „ăştia sunt proşti” şi mă îndemna să rămân în bucătărie cu el. Nu l-am ascultat şi m-am dus în cabină. Am ieşit imediat după terminarea exploziilor şi primul lovit l-am văzut pe Anghelache, căzut mort în bucătărie. O schijă mare îl lovise în piept şi îi ieşise în spate, scoţându-i un plămân. Am avut şansa să scap cu viaţă, condus de instinct, dar şi de disciplină, la adăpost.

Comandantul a hotărât să evacueze morţii şi răniţii şi să schimbe poziţia navei întrucât s-a dovedit că sovieticii o cunoşteau. A ordonat „gata de plecare” şi mecanicii au aprins focurile la căldări. Pe puntea navei avea postul său butoiul cu fumigene. Lovit de schije, un fum alb şi dens s-a ridicat spre cer, întrucât nu era vânt. Aprinderea focurilor la căldări a cauzat ieşirea unui fum negru, care de asemenea se înălţa mult spre cer. Sovieticii, observând cele două fumuri apărute la scurt interval de timp, au tras concluzia că au scufundat ambele monitoare, unul fiind lovit la magazia de muniţii, de unde rezulta fumul alb, şi celălalt lovit la maşini şi tancurile de păcură, de unde provenea fumul negru. Seara, posturile de radio sovietice au anunţat scufundarea a două monitoare româneşti în zona Tulcea.

Această eroare a sovieticilor ne-a folosit pentru că ne-a dat răgazul să pornim spre Tulcea, să ne debarcăm morţii şi răniţii şi apoi să ne îndreptăm spre un nou loc de camuflaj, ales cu multă dibăcie, la Ceatalul Sf. Gheorghe, exact la bifurcare, unde începe canalul Sulina şi braţul Sf. Gheorghe. Am acostat pe braţ şi ne-am camuflat cu sălcii atât de bine încât nu am mai fost descoperiţi de sovietici. Din această poziţie am mai executat, împreună cu celălalt monitor şi artileria de la uscat, o pregătire de artilerie asupra satului Ceatalchioi, în vederea alungării sovieticilor care se infiltraseră până acolo.

Revenind la atacul de la 29 iunie, din care am scăpat neatins, trebuie să arăt că el mi-a schimbat sarcinile, fiind numit imediat ofiţer cu apărarea antiaeriană a monitorului, întrucât aspirantul Călin Bursan, titularul postului, fusese rănit şi evacuat la spital. În această funcţie am condus focul antiaerian al monitorului, executat cu un tun de 37 mm Rheinmetal, două mitraliere jumelate de 13,2 mm Hotkiss şi două mitraliere de 6,5 mm Schwarzlose, tot timpul verii anului 1941.

Acţiunile aviaţiei sovietice au fost foarte intense în cursul lunilor iulie şi august 1941, dar s-au micşorat mult după ocuparea Odessei, rezumându-se la recunoaşteri şi lansări sporadice de mine magnetice pe Dunăre. În acea perioadă, două au fost atacurile mai periculoase asupra monitorului, unul pe braţul Chilia, când datorită focului intens cu care am ripostat toate bombele lansate de cele trei avioane atacante au căzut mult deviate spre mal şi pe malul stâng şi al doilea atac, chiar la Sulina, unde monitorul se afla în marş spre gura canalului, unde o unitate de dragaj controla ieşirea în mare, monitorul având misiunea de a face protecţia antiaeriană a dragoarelor. Mica unitate de foc a monitorului a funcţionat corect, eficacitatea mai mare având-o tunul de 37 mm. Datorită acestui foc formaţia de trei avioane de bombardament a ratat atacul, bombele căzând şi explodând la malul drept, într-o mică baie care constituia loc de întoarcere pentru vasele de mare tonaj.

Nu am văzut căzând niciun avion sovietic datorită focului antiaerian al monitorului, deşi am putut observa multe proiectile explodând între avioanele care atacau în formaţie de câte trei, însă nicio schijă n-a mai atins monitorul după 29 iunie 1941, pentru că am ripostat cu foc. Focul antiaerian avea şi un efect moral asupra echipajului; atâta timp cât se auzea lătratul ritmic al tunului şi ţăcănitul vioi al mitralierelor, fiecare stătea liniştit la postul său, simţindu-se protejat şi aceasta era o realitate. S-a întâmplat uneori ca să existe un blocaj al tunului, în special când se trăgea foarte aproape de verticală. În acele momente, parcă văd şi acum câteva capete ale mecanicilor apărute în tambuchiul de la intrarea în compartimentul maşini, îngrijoraţi de încetarea bruscă a focului, dar retrăgându-se voioşi când focul era reluat. Eu însumi îmi amintesc de tensiunea sub care stăteam în adăpost aşteptând exploziile, numărându-le şi nesiguranţa pe care o simţeam neputând să văd ce se întâmplă afară. Alta era situaţia când eram la tun, vedeam avioanele venind, ordonam deschiderea focului la distanţa corespunzătoare, vedeam momentul lansării bombelor, pe ele plutind în aer şi fâşâind la apropiere. Momentul de nesiguranţă se reducea la 1–2 secunde, când împreună cu servanţii tunului făceam o culcare pe burtă, la adăpostul sacilor de nisip protectori împotriva schijelor. Urmau exploziile care erau puternice, dar suficient de îndepărtate pentru a nu constitui vreun pericol şi, desigur, satisfacţia că atacul a eşuat.

Am avut bucuria de a reveni la Ismail în luna august şi am fost mirat că sovieticii n-au dat jos de pe soclu statuia Regelui Ferdinand. M-am gândit la cele două tinere de cu un an în urmă, dar întâmplarea nu mi le-a scos în cale. Desigur că bucuria lor a fost imensă, dar n-a fost pentru totdeauna, căci tăvălugul sovietic a revenit în 1944.

Odată cu apariţia îngheţului, monitorul a fost retras din apărarea Deltei din zona Vâlcov şi adus la iernat în Bazinul Vechi al portului Galaţi.

Pentru mine a urmat o pauză la ambarcare, începând cu 1 aprilie 1942, fiind numit comandant al companiei a 2-a lucrători din Depozitele Fluviale aflate în cazarma Ţiglina. Această schimbare mi-a fost favorabilă întrucât la 7 august 1941 mă căsătorisem şi mă stabilisem cu locuinţa în Galaţi. Serviciul la Ţiglina era comod, frontul se îndepărtase mult şi viaţa în Galaţi era efectiv liniştită.

La 1 noiembrie 1942 am fost chemat la Constanţa pentru a urma Şcoala de Aplicaţie a Marinei, obligatorie pentru ofiţerii de marină după terminarea stagiului de doi ani la unităţi. Normal, şcoala dura doi ani, însă în condiţiile războiului durata a fost redusă la numai un an de studii.

După absolvire, la 15 aprilie 1943, am fost numit comandant al Vedetei Fluviale nr. 4, care purtase anterior numele locotenentului Dimitrie Călinescu, erou din Războiul de Independenţă din 1877. Aceasta era o navă uşoară, cu un deplasament de 50 tone, măsurând 20 m lungime şi 4 metri lăţime, având un pescaj de 0,9 m şi un echipaj de 20 oameni. Era acţionată de două maşini alternative, cu aburul produs de o căldare. Ca armament avea un tun de 47 mm, cu scut, situat în prova navei, un tun antiaerian de 20 mm tip Oerlikon şi două puşti mitraliere ZB binate, aşezate pe un postament deasupra comenzii. Vedeta mai era dotată şi cu un echipament de dragaj mecanic şi cu o instalaţie de şase grenade antisubmarine, aflată la pupa navei.

Nava a fost repartizată Detaşamentului Maritim nr. 1 Sulina pentru misiuni de supraveghere, dragaj şi apărare antisubmarină a drăgii „Karl Kühl” care lucra la vărsarea în mare a canalului Sulina, unde se depuneau multe aluviuni.

Deşi era navă fluvială, putea naviga şi pe mare, având o rezervă de apă dulce de patru ore. Am făcut deseori drumul până la Sf. Gheorghe pe mare, iar într-o misiune specială chiar până aproape de Gura Portiţei, în punctul numit Zaton, unde se intenţiona să se instaleze un far ajutător. În acest scop, la 27 decembrie 1943 am primit misiunea de a însoţi până la Zaton un remorcher ce transporta material lemnos pentru construirea farului, vedeta având sarcina să facă transbordarea materialului de la remorcher la mal, deoarece adâncimile erau foarte mici pe o bună distanţă de la ţărm, inaccesibile remorcherului. Timpul şi starea mării au fost oarecum favorabile în drumul către Zaton, deşi existau deja valuri la ieşirea în mare, însă erau suportate mai uşor de vedetă căci le primea din pupa, iar după trecerea de la travers Sf. Gheorghe am intrat spre vest, la adăpostul coastei. Am refăcut plinul de apă dulce de la remorcher, în apropiere de Zaton, în condiţii foarte grele deoarece odată cu înteţirea vântului s-au mărit şi valurile, iar starea mării ne-a obligat să renunţăm la descărcarea materialelor pentru far. Am luat deci drumul de întoarcere în condiţii mai grele decât la venire. Remorcherul s-a distanţat mai mult de vedetă, pierzându-l din vedere la travers SF. Gheorghe, odată cu căderea întunericului. Navigaţia cu o vedetă fluvială pe o mare de gradul 3–4 şi în condiţii de noapte a devenit foarte dificilă. Luând legătura radio cu Detaşamentul Maritim nr. 1 Sulina şi raportând situaţia grea în care se făcea navigaţia, mi s-a comunicat că a fost trimis în întâmpinare un remorcher pentru a fi luată vedeta la remorcă. La cererea sa, pe remorcher s-a ambarcat în mod suplimentar cel mai bun prieten al meu şi coleg de bancă în Şcoala Navală, locotenentul Neculai Maxim.

Apariţia remorcherului în noaptea neagră ce se lăsase m-a făcut să uit de orice pericol. Cu destulă greutate am putut prinde parâma de remorcă, la limita rezervei de apă dulce pe care o mai aveam la vedetă, dar totul a fost la timp. Am stopat maşinile şi eram acum remorcat, dar situaţia nu era totuşi uşoară căci vedeta era săltată de valuri ca o coajă de nucă şi exista în orice moment pericolul ruperii parâmei de remorcă din cauza şocurilor puternice, riscând ca vedeta să rămână în voia valurilor. Dar Sfântul Ştefan, a cărui pomenire se face a treia zi de Crăciun, ne-a protejat şi am reuşit să acostăm la cheul Sulinei din faţa restaurantului Camberi, la ora 21:30. Pericolul a fost mare, dar nu ne-am temut niciun moment că s-ar putea întâmpla ceva rău, căci aveam remorcherul în faţă şi pe el pe prietenul meu „Max”, care ar fi făcut orice ca să mă ajute. În plus, botezul mării înfuriate îl făcusem cu cinci ani în urmă, ambarcat fiind pe canoniera „Dumitrescu”; când eram pe drumul de întoarcere de la Bosfor şi pe o furtună puternică, din cauza ciocanelor de apă care loveau nava, au sărit câteva nituri de la îmbinarea tablelor de bordaj, provocând inundarea încet, dar continuu, a compartimentului prova. Timp de opt ore am navigat cu prova pe val şi cu o pompă de mână scoteam apa care intra mereu, reuşind să stabilim un echilibru între cantitatea de apă intrată şi cea evacuată prin pompare. Starea mării şi pericolul de atunci erau mai mari ca acum, navigând în noapte cu vedeta remorcată. După acostare am avut însă o senzaţie de leşin când am constatat că parâma de remorcă, din cauza multiplelor şocuri create de valuri, se tăiase şi mai rămăsese într-o singură şuviţă.

Printre misiunile vedetei la Sulina mai figurau şi apărarea împotriva debarcării de paraşutişti, staţionând într-un punct în amonte de oraş, unde a rămas parcă uitată de vreme o moară de vânt, precum şi apărarea împotriva navelor uşoare care ar încerca să pătrundă pe canalul Sulina. În acest scop, la căderea serii acostam cu vedeta la o platformă amenajată la digul din dreapta al canalului, unde rămâneam până în zori. Într-o asemenea misiune, în una din nopţile lui august 1943, am fost martor la lansarea de către un avion sovietic a unei mine chiar în gura canalului, care din cauza curentului puternic din acest loc a fost dusă în mod sigur mult mai spre larg, neatingându-şi scopul de a ambuteia gura canalului, prin scufundarea unei nave. Avionul zbura la joasă înălţime şi avea luminile de bord corespunzătoare codului zilei şi l-am considerat avion amic. Abia după ce a lansat mina şi au apărut şi luminile din spate, care nu mai corespundeau codului zilei, am putut constata viclenia şi am deschis focul cu tunul de 20 mm, tardiv şi fără eficacitate, căci avionul a stins de îndată luminile şi s-a îndepărtat cu viteză.

O altă misiune executată cu vedeta a fost cea de apărare împotriva submarinelor a drăgii „Karl Kühl”, aflată în serviciu în 1943. Aceasta ieşea în mare în fiecare zi la răsăritul soarelui, ancora la debuşeul canalului în mare şi începea să dragheze, scoţând cu cupele ei cantităţi enorme de aluviuni, menţinând astfel adâncimea de 24 de picioare standard, pentru efectuarea normală a navigaţiei pe canalul Sulina. Misiunea înceta la apusul soarelui şi era reluată a doua zi. Această misiune a apărut ca urmare a încetării de scufundare a drăgii în vara anterioară, prin lansarea unei torpile de către un submarin sovietic, dar fără succes, căci torpila a eşuat pe plaja de sud. Vedeta dispunea de cele şase grenade antisubmarine aşezate pe un postament simplu de lansare de pe pupa navei, cu acţionare manuală, în cazul în care aparatul de ascultare cu căşti indica zgomot de elice. Misiunea era simplă, dar plictisitoare, în sensul că se făcea patrulare paralel cu coasta pe direcţia nord-sud, cu viteză mică şi cu dese opriri pentru ascultare pe toată durata zilei lumină, fără a fi avut vreodată satisfacţia descoperirii vreunui submarin şi grenadarea lui. Se pare că sovieticii au observat instalarea pazei antisubmarine şi au renunţat la ideea de obstruare a gurii canalului prin scufundarea drăgii.

O misiune accidentală şi de cu totul altă natură a îndeplinit-o vedeta în vara lui 1943, când o navă de debarcare germană s-a pus pe uscat în baia de nord a Sulinei, greşind gura de intrare pe canal. Evenimentul se petrecuse noaptea şi pe o mare agitată. În portul Sulina se aflau mai multe nave germane şi un comandament german, dar nu s-a trimis nicio navă în ajutor, ci au apelat la comandantul Detaşamentului Maritim, care era pe atunci comandorul Constantin Ulic. Acesta m-a chemat şi m-a întrebat dacă cred că este posibil, în condiţiile de stare a vremii şi a mării existente să ajut cu vedeta la scoaterea navei germane de pe uscat. Am răspuns că încerc de îndată ce se va lumina de ziuă. Greutatea consta de fapt la ieşirea şi reintrarea în canal, unde, datorită debitului mare de apă al fluviului scurs cu o viteză considerabilă, în contact cu masa de apă a mării acţionată şi de vântul puternic de est, se formau valuri mari care dădeau balans mare vedetei cu pescajul atât de mic, în momentul când trebuia să întoarcă de aproape 90 de grade pentru a intra în baia de nord şi la fel în momentul când se reintra în canal. Am reuşit totuşi să ies în mare şi să reuşesc intrarea în baia de nord printr-o întoarcere la babord mai largă, îndreptându-mă spre nava germană. Am primit parâma de remorcă şi am iniţiat scoaterea de pe uscat prin întinderea parâmei uşor şi apoi prin câteva şocuri scurte nava s-a desprins de pe uscat, în câteva minute. S-a întâmplat însă ca nava germană să pună maşinile în marş brusc şi cu prea mare viteză, încât a venit cu prova în pupa vedetei, lovind-o şi producând o buşitură la babord. Cu scuzele de rigoare şi cu suportarea cheltuielilor de îndreptare a tablei de bordaj la şantier, totul s-a terminat.

Vara şi toamna anului 1943 au fost frumoase şi liniştite la Sulina şi aproape că nu simţeam că eram în război, căci frontul era departe şi sovieticii îşi făceau simţită prezenţa ca adversari numai prin câte un avion de recunoaştere zburând la mare altitudine, urmărit de proiectilele bateriei antiaeriene a căpitanului Gâdiuţă. Acesta organizase o popotă a ofiţerilor bateriei, dar la ea aveau acces şi marinarii din Sulina sau cei ai navelor în trecere, din escorta convoaielor, căci activitatea în portul Sulina era foarte intensă, intrau sau ieşeau mereu convoaie escortate de torpiloare sau canoniere. Sulina primea convoaie de la Odessa, unele doar în tranzit, urmând apoi calea Dunării, în amonte spre Germania.

În Sulina era şi o mică garnizoană germană formată din militari ai armatei de uscat şi marinari, cu care eram în relaţii oficiale, dar nu şi amicale. Nu i-am putut suferi niciodată din cauza semeţiei lor, chiar de la intrare în ţară comportându-se uneori ca o armată de ocupaţie şi nu aliată. Îmi amintesc de comportarea lor diferită la Sulina, funcţie de mersul operaţiunilor militare pe Frontul de Est. Când nemţii înaintau pe frontul sovietic, ridicau nasul sus şi nu-i mai salutau pe ofiţerii români întâlniţi pe stradă. Când sovieticii erau în contraofensivă şi frontul se deplasa spre Vest, nemţii deveneau politicoşi şi salutau, ne invitau la clubul lor la câte un film şi căutau apropierea.

Tot în cadrul misiunilor mele deosebite de cele normale, din vara anului 1943, am mai îndeplinit una, dar fără vedetă, fiind numit pentru o zi comandant al remorcherului „Elena”, un remorcher maritim folosit în mod curent în acţiunile de convoiere între Odessa şi Sulina, remorcând şlepuri, de obicei încărcate cu bunuri rezervate statului sau armatei germane. Numirea mea se datora faptului că sublocotenentul de echipaje Marian Dumitrescu, comandantul titular, se afla în concediu şi remorcherul era disponibil în portul Sulina. Comandantul Detaşamentului Maritim Nr. 1 Sulina mi-a ordonat ca în ziua de 31 octombrie 1943 să iau comanda remorcherului şi să transport la Insula Şerpilor o încărcătură de alimente şi apă pentru garnizoana de acolo, comandată temporar de sublocotenentul de rezervă Stelian Şerbănescu.

Am plecat din Sulina pe un timp nu tocmai favorabil, cu cer acoperit şi vânt, cu starea mării în montare, dar nu de aşa natură încât să creeze dificultăţi remorcherului „Elena”. Pe măsură ce ne îndepărtam de coastă vântul creştea şi valurile prezentau tot mai multe creste albe, mărind tangajul şi ruliul navei. Am ajuns totuşi cu bine şi am ancorat remorcherul în mica baie de sud-est a insulei, unde se părea că nu vor fi dificultăţi pentru debarcarea proviziilor. S-a lăsat barca la apă şi a început transbordarea materialelor în barcă şi transportul la plaja destul de redusă existentă aici, la baza stâncii. Am debarcat pe insula, pe care nu o mai văzusem din vara anului 1938, când am venit aici ambarcat ca elev al Şcolii Navale, pe canoniera „Dumitrescu”. Urmăream de pe insulă debarcarea materialelor, care nu era tocmai uşoară în această baie, din cauza valurilor crescânde.

La destul de scurt timp după coborârea mea pe insulă am zărit şi urmărit o formaţie de trei avioane de bombardament sovietice zburând între insulă şi coastă pe direcţia sud-nord, întoarse din misiune spre baza lor, undeva la nord de Odessa. M-am gândit şi m-am temut că fiind observaţi ne vom putea aştepta, după un timp, la un atac din partea aviaţiei sovietice. Cu acest gând, mi-am întors privirile spre larg şi am zărit la orizont un convoi de vase în formaţie, escortate de nave militare şi de un hidroavion dragor german care preceda convoiul descriind cercuri largi, la joasă altitudine. Uneori, adică după aproape 47 de ani, am aflat că din navele care escortau convoiul făcea parte şi puitorul de mine „Amiral Murgescu”, nava luată de sovietici în 1944 şi care n-a mai fost restituită României. Din direcţia de marş a convoiului am înţeles că naviga spre Constanţa. N-a trecut mult timp şi am fost martor ocular – prin binoclu – la un bombardament aerian executat de o formaţie de avioane sovietice. Navele din escortă au ripostat cu un puternic baraj antiaerian şi atacul a eşuat, nefiind atins niciun vas din convoi.

Acestui spectacol privit prin binoclu i-a urmat unul pe viu, privit cu ochiul liber şi de la mică distanţă. Îndreptat fiind cu privirea spre larg şi urmărind dispariţia convoiului la orizont, am zărit deodată, zburând la mică altitudine, cinci bondari mici negri în şir indian, venind spre insulă din direcţia est, vizând remorcherul. Am putut urmări atacul acestora din gura unui adăpost săpat în stâncă, după ce alarmasem mai întâi remorcherul. Servantul puştii mitraliere ZB, instalată pe cabina comenzii, a început să tragă, jenând avioanele atacatoare şi ca dovadă stă rezultatul atacului. Din cele cinci avioane torpiloare venite la atac, au lansat câte o torpilă doar primele două, celelalte trei mulţumindu-se să mitralieze insula. Distanţa era aşa de mică încât am putut observa echipajul avionului care a lansat prima torpilă şi a mitraliat apoi insula pe la sud, compus din pilot şi mitraliorul din spatele său. Bine apărat de stâncă, mi-am putut permite să salut pe cei doi cu pumnul, din gura adăpostului. Rezultatul atacului a fost penibil pentru atacanţi şi fericit pentru noi, căci prima torpilă a trecut la circa 10 m nord de remorcher, lovind doar insula. Explozia a produs o jerbă de apă înaltă de circa 50 m, iar pe mica plajă au rămas multe schije din conul torpilei, unele de mărime impresionantă, din care am luat câteva ca trofeu. Torpila lansată de cel de al doilea avion n-a atins nici măcar insula, trecând pe la nord de aceasta. Din locul în care mă aflam am putut urmări bine siajul torpilelor şi eşapamentul gazelor emanate în motorul torpilelor, ieşind din apă ca un şarpe albăstrui pornind să atace prada.