CARTEA TIBETANA

A MORŢILOR

(BARDO THODOL)

„Vei vedea Dharma-Kaya a propriului tău spirit. Şi văzând aceasta, tu vei fi văzut Totul; Viziunea infinită, ciclul morţilor şi al naşterilor, starea de eliberare".

Milarepa (Jetsun Kahbum XII, trad. Lama Kazi Dawa Samdup)

Scrierile Orientului Antic se bucură de un interes tot mai pronunţat în Europa secolului XX, Carteatibetană a morţilor ocupând, prin singularitatea ei, un loc privilegiat printre ele. Acest interes s-adovedit cu atât mai mare în România, unde frustrările pe toate planurile — deci şi cele culturale —

au creat un spaţiu de aşteptare imens. Iată, în consecinţă, că după nici doi ani, piaţa de carte solicită

reeditarea. Chiar dacă în această perioadă, zeci de mii de exemplare ale acestui text, de la mai millteedituri, s-au epuizat aproape fără a sta pe tejghea, stârnind până şi invidia editorilor de cartepoliţistă sau erotică.

Bineînţeles că nu este aici locul unei analize ce-ar atinge sfera socio-politicului, însă câteva consideraţii referitoare la acest fenomen se impun.

în România, interesul pentru această carte îşi are într-un fel motivaţia subconştientă într-o starecvasi-generală de morbiditate, în special în rândul intelectualilor şi, mai extins, a celor ce îşi rezervă

din timpul lor disponibil o mică parte şi lecturii. Cei aproape cincizeci de ani de recluziune, timp încare o secretă speranţă nu înceta să pâlpâie în conştiinţa fiecărui individ ce reflecta la fenomenul social, s-au isprăvit brusc printr-o schimbare politică

ce n-a adus nici o modificare din punctul de vedere al condiţiei intelectualului. Astfel, acesta, într-o proporţie covârşitoare, slăbit psihic, a fost proiectat în zona de criză existenţială.

Soluţia găsită: evadarea spre tărâmurile misterioase şi pline de parfumuri orientale descriseîn textele de gen. Practica ocultismului, necromanţiei, esoterismului ori doar simpla lectură acărţilor din domeniu — printre care se strecoară din când în când şi câte un text greu, cum este cel de faţă — devine preocupare curentă.

Spre deosebire de ţările occidentale ce manifestă pentru doctrinele asiatice un interes maidegrabă cognitiv, livresc, detaşat, la noi, preocuparea pentru acestea capătă astfel un tot maipronunţat caracter existenţial, aproape visceral. Lectura îşi pierde în mare măsură scopulexclusiv cultural, ori enciclopedic, devenind una disperată, de recuperare existenţială, „peviaţă şi pe moarte".

Care ar fi consecinţele? Din punct de vedere social, imediat, catastrofale.

Dar în tot răul şi un bine. Recuperarea unor milenii de gândire introspectivă, ce a dus larezultate inimaginabile în ce priveşte posibilităţile ontologice umane şi care a stat timp desecole închisă în câteva texte indescifrabile, nu este posibilă în totalitate doar prin utilizareauneltelor logico-reflexive ale occidentalului cartezian şi dezinvolt. Asimilarea acestoraimplică şi o componentă afectivă pe care spaţiul nostru, chiar dacă într-o fGrmă încă

stridentă şi neadecvată, începe să o conţină. Or, o astfel de asimilare deschide primul pascătre realizarea unei sinteze între cele două blocuri spaţio-temporale, mai îndepărtate acumca niciodată. Ceea ce n-ar însemna decât un nou impuls, revigorant, dat speciei.

Oradea, decembrie 1993.

H. AL. O.

STUDIU INTRODUCTIV

Ne aflăm în faţa unui text esoteric, straniu, profund, tulburător. însă pe care am fi tentaţi să-1

catalogăm, cu optica noastră de europeni, ca fiind lipsit de credibilitate, de-o îndrăzneală

vecină cu impertinenţa. Cine poate lua o scriere care ne prezintă, cu lux de amănunte, ceea ce se petrece după moarte mai în serios decât ca pe-o fabulă bine scrisă şi-atât? Cu toate acestea, în măsura în care a pătruns până acum la noi, prin traduceri în limbile de largă circulaţie, dar mai ales în Occident, unde este cunoscută cititorilor încă din 1923 (data primei traduceri în

limba engleză semnată de Lamă Kazi Dawa Samdup şi dr. Evans Wentz), Cartea tibetană a morţilor se bucură de o mare audienţă, şi aceasta nu numai datorită valenţelor poetice deosebite ale scriiturii. Este vorba aici de un fenomen psiho-social mult mai complex şi mai dramatic, de pierdere a sentimentului religios, pe un fond de degenerescentă a Creştinismului, manifestându-se în special, aşa cum afirma Mircea Eliade, printr-un sentiment de desacralizare a morţii. iForţa scrierilor sacre orientale, cu impact determinant asupra conştiinţei europeanului nerefractar la ineditul lor, constă tocmai în revalorizarea actului morţii, în soluţiile ontologice oferite, în depăşirea gândirii conceptuale care în general se opreşte epuizată în faţa actului suprem al existenţei şi în utilizarea rezultatelor concrete obţinute prin tehnicile specifice da interiorizare şi meditaţie. Cartea tibetană a morţilor este, în seria acestor scrieri, textul cel mai direct aplecat asupra fenomenului morţii, ca aplicaţie fidelă a doctrinei buddhismului tantric tibetan.

In acelaşi timp, Bardo Thodol are şi un caracter exc-teric. Prin' însăşi modalitatea ei ritualică de utilizare,

aceea de a fi citită de un iniţiat la căpătâiul defunctului obişnuit, fără antecedente religioase, are oarecum un caracter popular şi accesibil. Insă aceasta nu cu preţul simplificării mutilante a preceptelor doctrinale şi a simbo-listicii, ci mai degrabă printr-o inegalabilă măiestrie a metaforelor, comparaţiilor, sugestiilor, în general prin caracterul puternic vizuaiizant al stilului care dă stranieta-tea şi adâncimea umană a textului.

Vom încerca să oferim cititorilor două posibile variante de lectură a Cărţii tibetane a morţilor.

Prima se referă, evident, la înţelegerea scrierii stricto sensu, în spiritul buddhismului tantric mahayanic, urmând ca în partea a doua să ne străduim a oferi o variantă de lectură de-o factură mai apropiată cititorului european.

1.

Nu putem porni la nişte consideraţii despre text fără a face întâi o contextualizare a sa, prezentând succint evoluţia buddhismului indian şi în difuzia sa tibetană. Poate cea mai importantă, dar şi controversată doctrină orientală, buddhismul „este singura religie al cărei întemeietor nu se declară nici profetul unui Dumnezeu, nici trimisul său şi care, în plus, respinge însăşi ideea unui Dumnezeu Fiinţa Supremă". (M. Eliade — Istoria credinţelor şi ideilor religioase, II). Acest lucru îi conferă caracterul aparte şi, în acelaşi timp, istoria deosebit de convulsionată şi numărul mare de ramificaţii şi şcoli.

Pe durata vieţii sale, Gautama Buddha (aprox. 560— 480 î.Chr.) şi-a adunat în jurul lui un grup de călugări cărora le-a împărtăşit învăţăturile sale. După dispariţia sa, aceştia au început să se organizeze în vederea perpetuării lor. La un an după moartea lui Buddha a avut loc primul conciliu, în scopul fixării bazelor doctrinei şi impunerii Legii acesteia. Al doilea conciliu a fost organizat însă abia peste un secol, la Vaisalî, stabilind punctele principale ale disciplinei.

Prima mare difuzie a buddhismului se datorează împăratului Asoka (sec. III î.Chr.) care, convertit la budd-hism, a pornit o campanie de instaurare generală a Legii lui. El a trimis misionari în toate provinciile imperiului şi a propagat Canonul Păli care fixează principiile definitive ale buddhismului. In primele secole ale mileniului nostru, buddhismul a cunoscut o mare strălucire, dezvol-tându-se principala sa şcoală, cea a Marelui Vehicul (Mdhayăna), înlocuind-o pe cea veche, a Auditorilor, denumită ulterior a Micului Vehicul (ffinayăna).

în secolul III, Nagarjuna împreună cu alţi filosofi au fondat aşa-numita Şcoala Drumului de Mijloc (Madhya-maka), pentru ca un secol mai târziu, fraţii Asanga şi Vasubandhu să creeze Şcoala Conştiinţei Unice (Vijnărui-vada sau Yogăcăra), ramificând astfel şcoala Mahăyăna în două aripi. Propagarea treptată a doctrinei în ţările învecinate Indiei a supus ideile baddhismului unor adaptări şi modificări specifice, îndepărtându-1 din ce în ce mai mult de configuraţia lui iniţială. Abia către anul 800, când se fondează mănăstirea Vikramasila,

ulterior principalul centru al tantrismului indian, şcoala Măhăyăna va începe să se reaşeze pe doctrinele sale originale.

In secolul XII, buddhismul era instalat deja într-o mare parte a Asiei, după care, treptat, a intrat în declin, pe de-o parte datorită unor factori interni (renaşterea spectaculoasă a brahmanismului care, preluând anumite elemente buddhiste a dat naştere shivaismului şi vishnuis-mului), pe de alta, celor externi, în special a invaziilor

străine.

! *

Printre primele precepte rostite de Buddha după Trezire (în pădurea de la Benares) au fost Cele patru adevăruri mistice, pe care se bazează toate şcolile buddhiste şi tantrice: 1. Totul în lume este suferinţa, fapt care, în absoluta sa generalitate, poate fi perceput doar în starea de meditaţie mistică; 2. Cauza suferinţei rezidă doar în actele noastre, ea nu vine de nicăieri din exterior; 3. Calea de mijloc este metoda de a scăpa de suferinţă, urmând procedee intermediare, aflate între voluptatea plăcerilor şi asceza dureroasă. Ca tehnici efective există

cele patru, scufundări în meditaţie (dhyăna), cele patru extazuri (samZpatti) care aduc înţelepciunea (prajnă) şi sarriădhi —■ starea de absolută inferioritate din care poate fi obţinută Trezirea; 4. Nirvana, non-născutul, non-făcutul, non-condiţionatul, Adevărul Absolut, Eliberarea, pe care Buddha o anunţa astfel: „Celor aflaţi în mijlocul mării, câncl groaza izbucneşte din masele de apă, celor atinşi de bătrâneţe şi moarte, le anunţ insula"

(Dhammapada).

Doctrina primei microcomunităţi buddhiste, grupate chiar în jurul întemeietorului ei, s-a mai numit buddhis-mul celor Trei Giuvaiere, datorită faptului că în centrul ei stăteau trei elemente principale: Buddha, omniscientul care a descoperit adevărurile sfinte; Legea (dharma), doctrina întemeiată de acesta şi comunitatea, (samgha), ordinul monastic fondat de Buddha. îndată ce doctrina a început să se extindă, s-a format aşa-numitul ordin al Auditorilor (Srâvaka), discipoli imediaţi, al căror ideal era deturnarea adepţilor dinspre existenţa şi suferinţa universală şi conducerea lor către nirvana, o nirvana oarecum mai „laxă"

decât cea pe care avea s-o definească Marele Vehicul, accesibilă parţial şi celor a căror iniţiere este încă afectată de reziduuri ale existenţei în lume. Auditorii proclamă inexistenţa sufletului individual ca esenţă indestructibilă, nerecunoscând drept reale decât fenomenele psiho-fizice ale existenţei, acestea având un caracter impersonal. Din raţiuni istorice şi geografice şi prin faptul că doctrina era în plină difuzie, buddhismul Auditorilor s-a scindat în nenumărate secte, cunoscute sub denumirea globală de Micul Vehicul (Hînayăna).

Marele Vehicul s-a născut pe la începutul erei. Exista o experienţă doctrinală destul de răspândită şi performanţe ini-ţiatice suficiente încât să apară acest sistem bine fondat şi unitar, care să şi reziste în unitatea lui o perioadă considerabilă. Arliat-ii (călugării iniţiaţi) care au atins Trezirea vor deveni buddha-i, continuând-să trăiască printre oameni, ajutându-i să

găsească drumul spre Eliberare. Va lua naştere de asemenea categoria bodhisattva-ilor, înţe-lepţi aflaţi pe o treaptă imediat inferioară Iluminării, care vor fi mai târziu zeificaţi de tantrism.

Marele Vehicul (Mahâyana) este drumul de accedere la Cunoaşterea incomparabilă, la nirvana, la Realitatea Absolută care scapă comprehensiunii conceptuale şi verbale. Ea este înţeleasă deplin doar de către buddha-i; bodhisattva-ii doar o întrevăd, iar categoriile de iniţiaţi inferioare trebuie să recurgă la credinţa pentru stabilirea unei oarecari legături cu ea.

La Realitatea Absolută se ajunge prin interioritate, graţie ştiinţei mistice, şi nu 10

pe calea inteligenţei discursive. Evitând să se risipească în cercetări teoretice şi speculative, aşa cum au fost tentaţi predecesorii, nedorind decât să cunoască şi să exploreze experienţa mistică pură, şcoala Marelui Vehicul este grandioasă tocmai prin simplicitate, profunzime şi precizie. Măhayana preia tehnica celor patru scufundări în meditaţie (dhyăna); I.

eliberarea de dorinţe prin atenţie şi spirit analitic; II. renunţarea la atenţie şi analiza şi intrarea într-o stare de linişte interioară şi bucurie; III. renunţarea la bucurie şi intrarea într-o stare de fericire şi de calm absolut; IV. atingerea stării de puritate absolută. Preia şi cele patru extazuri (saviăpatti): I. renunţarea la percepţia formelor, ajungându-se la conştiinţa spaţiului infinit; II. depăşirea conştiinţei infinităţii spaţiului şi ajungerea la cunoştinţa infinităţii conştiinţei; III. postularea non-existenţei tuturor lucrurilor cuprinse în sfera conştiinţei infinite; IV. intrarea în nirodha, extaz de oprire, în care sentimentele şi percepţiile încetează.

Mahâyana preia de asemenea şi starea de samădhi, „anticamera" nirvăna-ei. însă în toate acestea, Marele Vehicul pune un accent deosebit pe interioritate, eliminând orice fel de reflexie asupra stărilor respective. De altfel, starea de interiorizare mistică nu mai este legată

doar de timpul de efectuare a exerciţiilor, ea devine un mod de existenţă, cu repercusiuni definitive asupra conştiinţei misticului. Nirvana nu este vidul în înţelesul comun al termenu-lui, ci Vacuitatea, supraconştiinţa în care este perceput caracterul iluzoriu al lumii şi al fenomenelor. Nirvana Marelui Vehicul este oarecum mai „strictă", ea nefiind atinsă decât de buddha-i (denumiţi şi Tatliăgata — de la tatha-ta, termen traductibil prin „aşa-itate", indicând aspectul stabil şi pozitiv al stării de Iluminare), fiind supranumită şi „nirvana fără