Atunci, Wendell chiar avea o iubită. Acesta nu era un amănunt care să-i poată scăpa lui Lynch.

Pata de sânge de pe covor forma o aureolă roșiatică în jurul capului lui Wendell.

— Căcat!

Lolly scrisese că avea să sosească în două minute.

Lolly Holly

Poate că vorbise la modul figurat sau… Ted băgă mobilul lui Wendell în buzunarul propriei haine și făcu la fel cu Browningul. Într-un fel sau altul, trebuia să se grăbească. Trebuia să ascundă cadavrul, și astfel avea să

câștige timp până ce femeia anunța poliția, iar imediat după aceea își lua tălpășița de-acolo. Dacă avea să reușească, lucrurile nu urmau să se schimbe în mod substanțial pentru el. Îl irita faptul că nu știuse de existența acestei iubite, chiar dacă acesta era tocmai motivul pentru care Lynch nu-i spusese nimic. Nu trebuia să uite că însuși Wendell era cel care își dorea să moară, la fel ca și el. Fără îndoială că bărbatul cântărise impactul asupra ființelor iubite, la fel cum și Ted se gândise cum avea să o afecteze lipsa lui pe…

Lolly Holly

Ajunge! Trebuia să se concentreze la cum să se debaraseze de cadavru.

Oare era mai bine să-l ascundă în casă sau afară? Era o decizie dificilă atâta vreme cât nu știa cât timp avea la dispoziție. Aruncă o privire prin preajmă, ca și cum ar fi căutat răspunsul în aer. Și atunci se opri brusc, de parcă

cineva i-ar fi pus țeava unui pistol în spate, deși acolo, bineînțeles, nu era nimeni.

Înțelese ce anume era anapoda. Trecuse cu vederea un amănunt care nu se potrivea cu ceea ce știa despre bărbatul mort, la picioarele sale. Pe șemineul din partea cealaltă a imensei încăperi se aflau fotografiile.

Traversă salonul, ocolind scaunele și sărind diferite trepte. Cu patru metri înainte de a ajunge, se opri; nu dorea să le vadă în cele mai mici detalii. Îi era suficient ce vedea de la distanța aceea: Wendell cu o femeie, îmbrățișați pe o barcă; Wendell călare (Ted pipăi potcoava pe care o ținea în buzunar); și, în plus, două fete, mai mult sau mai puțin de vârsta fetelor lui. Ted se simți amețit; se sprijini de o coloană. Încăperea se învârtea cu el.

Ajungem imediat și noi.

Wendell avea copii? Lynch îl mințise! în momentul acela auzi mașina.

Timp de aproape zece secunde se uită când la fotografii, când la cadavrul lui Wendell, când la ușa de la stradă. Se simțea în continuare ca paralizat, incapabil să proceseze ceea ce se întâmpla. În cele din urmă se întoarse la intrare și trase ușor perdeaua ca să poată arunca o privire. Un minivan înainta încet pe drumul de pământ, ca să se oprească în cele din urmă în VP - 35

spatele Lamborghiniului. Totul se petrecea prea repede. Mișcă-te! Dar Ted nu se mișca. Trei din ușile minivanului se deschiseră în același timp. Lolly coborî pe partea șoferului. Din spate se iviră două fetițe, cu rochițele lor înflorate, purtând pe umeri ghiozdane roz. Alergau înspre ușa de la stradă

cât de repede puteau. Tati! Am ajuns!

Ted se frecă la ochi. Probabil că mintea îi juca feste.

8.

Când Ted se hotărî să-și pună capăt zilelor – o idee ce înflori în mintea lui cu o rapiditate teribilă – știu că trebuia să apeleze la cineva de încredere, ca să poată lăsa rezolvate câteva chestiuni. Cineva care să nu facă parte din cercul său de prieteni. Numele lui Arthur Robichaud se ivi aproape instantaneu.

Nu-l mai văzuse de o veșnicie și, chiar dacă petrecuse cu el trei ani de liceu, contactul între ei fusese aproape nul. Era perfect. În plus, știa că biroul lui de avocatură era unul dintre cele mai renumite din oraș. Imediat ce-l vizită, își dădu seama, în plus, că-i unea o legătură chiar mai puternică decât acordul de confidențialitate între avocat și client. Poate că exista ceva inconștient în oameni ca Robichaud, care trecuseră prin sistemul de învățământ ca gâscă prin apă, nebăgați în seamă de fetele și băieții cei mai populari și care cerșiseră un spațiu în grupuri minuscule de două sau trei persoane, ori care crescuseră în singurătate, convingându-se că pot duce o jalnică existență minată de glume de prost-gust și marginalizare. Nu conta cât de diferit puteau evolua lucrurile, nu conta dacă avea să aibă o carieră

înfloritoare sau că după multe ore petrecute la sală corpul său viguros din naștere devenea mai suplu… Nimic din toate acestea nu schimba un lucru crucial: că pentru toți ratații ca Robichaud avea să funcționeze întotdeauna un mecanism primitiv de supunere în fața tuturor celor asemănători lui Ted McKay. Nevoia aceea de a fi luat în seamă, de a fi acceptat, stătea la pândă în el, asemenea unui virus în stadiu latent, ca pe vremuri, când se târa prin curtea școlii doar ca să atragă o clipă de atenție.

Ted apelă din nou la el după evenimentul neplăcut din casa lui Wendell.

Îi deschise chiar Robichaud. Purta un pulover elegant, iar în mână ținea un Martini.

— Ted, ai sosit!

În spatele avocatului, mai multe chipuri se întoarseră ca să-l măsoare din priviri pe nou-venit. Invitații erau împrăștiați prin încăpere, câțiva în VP - 36

picioare aproape de un bar și alții ocupând scaunele din sală. În majoritate, cupluri. Ted uitase complet că era ziua de naștere a lui Robichaud, chestiune pe care acesta i-o amintise în câteva rânduri în ultimele săptămâni. De ce să

se fi gândit la un eveniment care avea loc când el era deja mort?

— Trebuie să vorbesc cu tine, Arthur. Între patru ochi. E important.

Nu era nevoie să mai precizeze că nu se afla acolo pentru ziua de naștere.

I se putea citi totul pe chip.

— Sigur că da, intră.

Ted ezită o clipă. Invitații ghiciseră deja că nu se afla acolo din același motiv ca ei, și așteptau tăcuți ca ceva să-i lămurească de ce anume venise.

Bine îmbrăcați, fiecare cu câte un pahar în mână, păreau ieșiți dintr-un anunț publicitar la o băutură alcoolică. Emanau avuție. Iar Ted îi detestă pe loc. Când se uită la ei puțin mai atent, se miră că recunoscu foarte mulți colegi de liceu. Doamne sfinte, reuniunea aceea părea o petrecere de absolvire a liceului!

Intră în casă și schiță un zâmbet. Robichaud îl însoți fără să-și poată

ascunde mândria copilărească. În ziua aceea, împlinea treizeci și opt de ani –

aceeași vârstă ca și Ted –, dar părul îl părăsise de câțiva ani buni; avea o constituție robustă și încerca să-și mascheze maxilarul prea mic cu o barbă

conturată care-i înconjura gura de parcă era dat cu pilitură de fier. Nu mai folosea ochelarii tip fund de borcan, care îl caracterizaseră în liceu, dar nu mai conta, pentru că în momentul acela dădea impresia că se întorsese pe vremea studenției, uitându-se la Ted cu admirația aproape reverențioasă de odinioară. Același Ted McKay îl vizita chiar de ziua lui!

După ce se salutaseră unii pe alții, ajunseră într-un birou în cealaltă parte a casei. Pe drum Robichaud i-o prezentă pe soția sa, o femeie care în mod evident auzise vorbindu-se de Ted pentru că se vedea că era emoționată.

Ted îi strânse mâna distrat, uitându-i numele în clipa în care îl auzise.

— Ce s-a întâmplat, Ted? Pari îngrijorat, spuse avocatul.

Se așezară pe fotolii de piele, lângă o bibliotecă ticsită de cărți. Încăperea nu era excesiv de mare, dar fusese decorată cu o oarecare somptuozitate.

Ted își ținea privirea ațintită pe fereastra din spatele vechiului său prieten din liceu, ceea ce îi oferea o priveliște a grădinii, unde niște copii alergau dintr-o parte în alta. Mai aproape se găsea un copac cu un cauciuc drept leagăn. Un amănunt deloc în concordanță cu interiorul, Arthur.

— Ted? Ți-e bine?

Nu putea să-și ia ochii de la cauciuc. Poate pentru că părea nelalocul său?

— Sunt bine. Am nevoie de ajutorul tău.

Bărbatul se foi în fotoliul său. Pentru o clipă, apăru din nou pe chipul lui expresia aceea primitivă de recunoștință.

VP - 37

— Orice vrei tu, Ted.