câștige șase partide urma să fie noul campion. Dar în șah se poate adeseori ca partidele să se termine la egalitate, astfel încât, pentru ca unul dintre ei să
obțină șase victorii, au fost obligați să joace multe partide. În cele din urmă, s-au numărat treizeci și patru. Au jucat timp de trei zile!
— Cine a învins?
— Spre surprinderea tuturor, Alehin, provocatorul. Legătura dintre cei doi șahiști fusese întotdeauna foarte proastă și a devenit și mai rea. Alehin nu a acceptat niciodată să mai joace cu Capablanca pentru campionatul mondial și, zece ani mai târziu, a murit. Rezultatul i-a surprins pe toți, și aici este momentul în care celebra potcoavă intră în scenă. După câte se pare, când Alehin a ajuns la Buenos Aires a găsit o potcoavă pe stradă. Era un om extrem de superstițios și știa foarte bine că obiectul acela era considerat aducător de noroc. Așa i-a mărturisit soției sale, care venise cu el la campionat, și s-a hotărât s-o păstreze ca pe un talisman norocos. A cumpărat un ziar și a împachetat-o cu grijă. Soției sale i-a spus: „Potcoava asta mă
aștepta pe mine”.
Ted avea ochii înlăcrimați. Se lăsase purtat de val. Miller îi povestise întâmplarea aceea de mii de ori, înflorind-o cu o mulțime de detalii reale.
Bătrânul avusese chiar și un album cu decupaje din epoca aceea, câteva din ziarele argentiniene de care făcuse rost și le tradusese cu eleganta și minuscula sa caligrafie.
— Miller avea o potcoavă atârnată pe perete, spuse Ted cu privirea în gol, ca și cum chiar ar fi văzut-o în momentul acela. El povestea că potcoava aceea era cea pe care Alehin o găsise în Buenos Aires, că o cumpărase la o licitație. Când am început să particip la primele competiții ale statului, dădeam jos potcoava, o înfășuram într-o hârtie de ziar și o luam cu noi. În mod normal, tata era cel care ne duc ea cu mașina lui, și nici măcar el nu știa că aveam la noi potcoava. Era secretul nostru, al lui Miller și al meu, și nimeni altcineva nu știa. Îmi mergea destul de bine la competiții. Apoi ne VP - 28
întorceam ca să atârnăm potcoava pe peretele din garajul lui Miller, ca un ritual.
— Vorbești cu multă mândrie despre Miller. A fost probabil un om foarte important pentru tine.
— Așa e. Pe toată durata acelor ani, tata mă ducea cu mașina până acasă
la Miller, la mai bine de o oră de mers. Stăteam trei ore cu Miller, și timpul parcă zbura. Pentru că era vânzător ambulant, tata profita de timp ca să
lucreze prin zonă. Lucrurile acasă nu erau chiar simple; demența mamei mele era din ce în ce mai acută, iar certurile dintre ei deveneau insuportabile pentru mine. Windsor Locks reprezenta o formă de evadare, în mai multe sensuri.
— Ce s-a întâmplat cu Miller?
— Miller trebuie că avea vreo șaptezeci de ani când l-am cunoscut, poate unu, doi mai puțin. Adică opt ani mai târziu avea în jur de optzeci de ani. Eu aveam cincisprezece, iar șahul era singurul lucru care reușea să domolească
spiritul meu rebel. În afara garajului lui Miller devenisem un adolescent impulsiv și agresiv. Nu știu cât timp aș fi putut continua astfel, căci chiar mă
transformam în două ființe diferite. Eram un tânăr intolerant care își ura părinții și care aproape că nu vorbea cu tatăl său, cu tot felul de probleme la școală și contestatar, dar eram și băiatul care continua să se bucure de după-amiezile cu Miller, ascultând poveștile lui și analizând partide de șah.
Ted făcu o pauză. Nici măcar lui Holly nu-i vorbise atâta despre Miller, și cu atât mai puțin să-i povestească ceea ce era pe punctul de a mărturisi.
Înghiți în sec.
— În ziua în care a murit Miller, eu eram la el. O dată sau de două ori pe lună jucam amândoi partide, care în cele din urmă deveniseră destul de asemănătoare. Era rândul său. El stătea mereu în aceeași poziție când se gândea, coatele pe masă și bărbia sprijinită pe pumnii strânși. Eu îmi țineam de obicei mâinile sub masă, aplecat înainte. Și așa stăteam când, deodată, Miller s-a prăbușit peste tabla de șah. Mâinile i s-au răsfirat, iar capul i-a căzut ca o minge de oțel, împrăștiind piesele. M-am speriat îngrozitor. Miller era văduv, avea un fiu care îl vizita din când în când, dar în momentul acela eram singuri acasă. Eram atât de surescitat, încât nici măcar nu mi-a dat prin cap să mă apropii, să-l scutur ca să-l fac să reacționeze, și să văd ce i s-a întâmplat. Știu că acest lucru n-ar fi schimbat cu nimic lucrurile, pentru că
Miller murise de un atac fulminant. Am rămas o bună bucată de timp ca paralizat, în picioare lângă masă, respirând agitat… în cele din urmă, am ieșit din garaj alergând după ajutor. M-aș fi putut duce acasă la oricare vecin, dar nu știu din ce motiv stupid m-am gândit că trebuia să-l caut pe tata.
Mustangul său nu se afla pe drum, așa cum știam, și am luat-o aiurea. Am VP - 29
ajuns la colțul străzii, am luat-o în mod arbitrar la dreapta alergând fără să
mă opresc… și întâmplarea a vrut să pot vedea mașina de la distanță, la vreo două sute de metri de unde mă aflam, parcată în fața unei case oarecare.
Tata probabil că se afla înăuntru vânzând enciclopedii sau cursurile lui la distanță sau cine știe ce vindea el în momentul acela. Poți să-ți imaginezi restul, Laura?
— Cred că da.
— Când am intrat în casa aceea, am înțeles că tata nu mă adusese în toți acei ani până la Miller ca să mă perfecționez în șah, și nici ca să scape de mama. Cel puțin, nu complet. Femeia care locuia în casa aceea fusese prima sa logodnică; tata a încercat să-mi explice mai târziu.
— Ce-ai văzut în casa aceea, Ted?
— Ei se aflau în dormitor. Nu i-am văzut. Dar i-am auzit. Am rămas tăcut în salon, așezat într-un scaun în fața televizorului stins. Le ascultam râsetele.
Mă gândeam la Miller, prăbușit în garajul casei sale, și mi-a trecut prin cap un gând îngrozitor, mi-amintesc perfect. Mi-am dorit să fiu mort, căci dacă
nu era așa, eu oricum nu mă mai puteam întoarce în orașul acela. Și, în plus, vina avea să fie a tatălui meu. Iar în momentul acela, voiam doar să-l urăsc.
Târâitul telefonului ne făcu să tresărim. Niciodată n-o întrerupeau pe Laura în mijlocul unei sesiuni de terapie.
— Iartă-mă, Ted. Trebuie să răspund la apelul ăsta.
Se ridică și se îndreptă spre birou.
Ted încuviință din cap.
Laura ascultă preț de o clipă, Ted zări tensiunea din trăsăturile ei, dar curând Laura se relaxă și zâmbi.
— Da, sigur că da. Nu e nicio problemă. Bazează-te pe faptul că ai aprobarea mea.
Închise.
— Băiatul meu de la boy scouts, îi explică lui Ted. A uitat să-mi dea să
semnez o autorizație specială pentru o excursie și au avut delicatețea de a mă suna.
