— Careva dintre voi își amintește numele? interveni Ted.

Soții Pendergast se uitară unul la altul.

— Ramírez, spuse Tricia fără să ezite.

VP - 42

— Nu e Ramírez, asigură Bobby. Și nu e hispanic. Confunzi cu altă știre, iubito. Tipul se numește Blaine. Edward Blaine.

— Te înșeli.

— Cred că nu.

— E Ramírez, Bobby, am să-ți dovedesc când ajungem acasă. Nu mă

contrazice când știi că am dreptate.

Bobby își coborî privirea și încuviință din cap.

Edward Blaine.

De ce Lynch își atribuise o investigație care era de domeniul public? Poate că el și organizația își asumaseră sarcina de a anunța familia, dar era o posibilitate nesăbuită, iar Ted obosise să se tot mulțumească cu explicația cea mai puțin plauzibilă, ca să justifice cele întâmplate în ultimele douăzeci și patru de ore. Adevărul era mult mai simplu: Lynch nu-l păcălise.

Pe cine ai omorât?

Ted se așeză mai bine în scaun și privi pe fereastra care era la câțiva metri. De ce întârzia Arthur atâta?

10.

Ce se întâmpla afară era mai interesant decât conversația dintre familiile Pendergast și Firestar, care deviase într-o dezagreabilă bârfă ce-i avea drept țintă pe vecinii cei noi. Ted consideră că nu era politicos să se ridice în picioare și să se îndrepte spre fereastră, dar totuși se întoarse enervat ca să

se uite pe geam. Arthur avea o grădină mare și bine îngrijită, avea niște bare de gimnastică, un scrânciob și un carusel care în momentul acela era centrul atenției. Un băiețel care semăna extraordinar cu Norma îl dirija și îl făcea să

se învârtă cu toată viteza; două fetițe se țineau strâns de scaunele metalice, rugându-l printre râsete și țipete să se oprească, implorând să se oprească.

Ted putea să le audă vocile de copii atenuate de distanță. Alți copii mai mici își așteptau rândul lângă carusel, sărind și aplaudându-l pe micul conducător care, cu mâini agile și o concentrare metodică, făcea ca mașinăria să se învârtă cu viteza luminii. Una dintre fetițele care se afla la bord îl implora pe Timothy să se oprească, dar râsetele lor făceau să se înțeleagă limpede că își doreau orice alt lucru, mai puțin asta. Pe Timothy îl aștepta un viitor diferit de cel al tatălui său, care la vârsta aceea fusese sfios și fricos cu toată lumea.

Momentul caruselului se sfârși. Cele două fetițe coborâră amețite, spre bucuria lui Timothy, care continua să stea la cârmă, mascându-și amețeala și VP - 43

în așteptarea următoarelor victime ale talentului său de băiețel curajos și ale accelerației centripete. Rolul de Stăpân al caruselului îi venea ca o mănușă.

Un băiețel și o fetiță, mai mici decât cei de dinainte, ocupară două locuri, de-o parte și de alta a lui Timothy, care le dădu instrucțiunile, pe care Ted, de la distanță, nu putu să le audă foarte clar. Celor doi copii le pieri zâmbetul pe măsură ce erau instruiți, asemenea ocupanților unui periculos montagne russe.

Din locul în care se afla, Ted putea să vadă și copacul cu anvelopa, ce îi atrăsese atenția încă din birou. Văzând și restul grădinii, bucata aceea de cauciuc vechi părea încă și mai nelalocul său. Nu o cunoștea prea bine pe stăpâna casei, dar din cele puține pe care le observase la ea, după cum se îngrijea să îi servească pe invitați, inclusiv pe el, părea o femeie atentă la aparențe. Iar acel cauciuc, vizibil din orice punct al oricărei ferestre a salonului, nu părea o bună carte de vizită pentru un cămin care transmitea perfecțiune. În momentul acela, cauciucul se balansa ușor. La câțiva metri de copac se găsea o bancă pe care stăteau două femei. Stăteau acolo, poate ca să

supravegheze jocul copiilor, deși păreau mult mai concentrate asupra discuției pe care o purtau. Ted le vedea din profil, căci femeile se răsuciseră

spre bancă, să se uite una la alta și să bârfească. O fetiță de nu mai mult de un an se învârtea prin jur; cădea și se ridica.

Ted se uita când la cauciucul mișcător, când la fetița ce purta o rochie albă

cu buline roșii, și înainta cu stângăcie sprijinindu-se de bancă sau lovind aerul cu mânuțele și pășind cu greutate până ce cădea din nou pe gazon.

Râdea singură, vorbea cu mama ei chiar dacă aceasta nu o asculta. Cauciucul părea că se mișcă mai mult decât înainte. Oare era posibil? Nimeni nu-l atinsese. Fetița se concentră asupra unei floricele minuscule, o privi o bună

bucată de vreme, îngenuncheată lângă ea, mișcându-și buzele, poate cerând permisiunea s-o smulgă, iar în cele din urmă, cu multă grijă, apucă tija subțire între degete. I-o duse mamei ei, care abia dacă îi oferi o secundă de atenție înainte de a accepta floricica. Ar fi putut să-i ofere și un cartuș cu dinamită aprinsă, că aceasta l-ar fi luat la fel de zâmbitoare. Mulțumesc!

Fetița nu se descurajă; părea mulțumită, își aranjă rochița și începu să

exploreze altceva. Cauciucul în mod evident se mișca mai mult ca înainte.

Doar o rafală de aer puternic ar fi fost în stare să-l miște astfel, deși Ted, din acea parte a ferestrei, știa că nicio rafală de aer nu putea să miște obiectul acela. Se concentră asupra anvelopei. Ceva atârna de ea; ceva ce nu se aflase acolo înainte. La început se gândi că era vorba despre un șarpe, dar imediat silueta oposumului se iți pe deasupra cauciucului. Coada îi atârna de partea cealaltă. Ochii-i erau fixați asupra lui Ted, care, fără să-i poată evita, făcu un pas înapoi. Tricia Pendergast, prost dispusă, îl văzu. Ted se prefăcea că era VP - 44

vorba despre mobilul său, îl scoase, se uită la el și îl băgă la loc. Își concentră

din nou atenția asupra cauciucului. Ochii săi se întâlniră din nou cu cei ai acelui animal împuțit.

Frânturi de vis îl copleșiră în timp ce oposumul mușca din anvelopă cu doi dinți ascuțiți, fără să-și ia ochii de la fereastră. De la Ted.

Fetița se apropia periculos de mult de animal, cu mânuțele întinse în față, pregătindu-se pentru o căzătură care nu se mai producea. Ted se ridică în picioare ca împins de un arc și, din doi pași, ajunse lângă fereastră. Se opri, conștient de faptul că în salon discuția lâncezea și că mai multe chipuri se întoarseră către el. Oposumul avea jumătate din corp în afara anvelopei, și se sprijinea de ea cu labele din față. Avea niște gheare îngrozitor de lungi.

Pentru o clipă, păru că fetița îl văzuse și se oprise – se afla cam la doi metri.

Făcu vreo doi pași împleticiți, fără să pară prea sigură pe ea. Haide, haide…

întoarce-te la mama ta. Dihăniile acelea erau teribil de periculoase: transmiteau boli și ajungeau să fie agresive; fetița o putea confunda cu o pisică sau cu alt animal inofensiv, și să vrea să se apropie ca să-l mângâie. În cele din urmă, după o clipă de ezitare, fetița își luă curaj și se năpusti asupra anvelopei. Doamne sfinte!

Ted lovi cu putere geamul cu palma.

— Ai grijă! țipă.

Cei din salon auziră reacția lui. Invitații amuțiră toți în același timp. Cei mai rapizi se îndreptară spre ferestre, doi său. trei se opriră în spatele lui Ted. Câțiva rămăseseră la locurile lor, în așteptare, uitându-se când la stânga, când la dreapta, fără să priceapă nimic. Norma se ivi în mare grabă

din bucătărie, întrebând ce anume se întâmplase. Afară, nici cele două femei care vorbeau stând pe bancă și nici copiii nu auziseră avertizarea. Cu atât mai puțin fetița, care străbătea ultimul metru de distanță cu pași nesiguri.

Ted se lupta cu fereastra, care pe lângă maneta centrală avea două zăvoare pe una din laturi.

— Ce s-a întâmplat? întrebă un bărbat de la cealaltă fereastră.

— Fetița! spuse Ted fără să se uite la el. E un oposum enorm pe cauciucul ăla!

Panica îi cuprinse și pe ceilalți. Femeile care continuau să stea jos se urniră și începură să o ia la fugă, iar câteva începură să țipe. Groaznic! Cum e cu putință!?

— Nu o văd! spuse o femeie.

De parcă afară ar fi și multe anvelope, doamnă.

Se adăugară și alte mâini, iar loviturile în geamuri atraseră în cele din urmă atenția celor două mame ce stăteau de vorbă, și care întoarseră în cele din urmă capetele spre casă, cu figuri îngrijorate. Spectacolul pe care îl VP - 45