văzură trebuie că era destul de neliniștitor, cu zeci de chipuri disperate încercând să atragă atenția.

Oare se întâmplase ceva înăuntru? Niciuna dintre cele două nu părea că

pricepe. Din fericire, și fetița se opri, încremenită de atâtea țipete; mânuța ei întinsă se afla cam la patruzeci-cincizeci de centimetri de anvelopa suspendată.

Ted reuși să deschidă fereastra.

— Fetița, țipă. E un opusum pe anvelopă!

Instinctul matern se activă imediat, iar una dintre femei sări de pe bancă

și o luă la fugă spre fetiță.

— Rose!

Un grup de bărbați care, cu câteva clipe în urmă, se aflau în salon ajunseră

în mare grabă. Primul ținea o mătură. Mama o prinse pe Rose de mijloc și o trase cu toată puterea, se răsuci și o luă la fugă îndepărtându-se de cauciuc ca și cum acesta ar fi fost pe punctul de a exploda.

Acum cele trei ferestre erau deschise și toată lumea se uita în tăcere la ceea ce se întâmpla acolo afară. Oposumul se ascunsese în anvelopă, nu avea alt loc unde să se ducă. Ted se întrebă dacă o mătură ar fi fost suficientă ca să-l prindă.

— Hei, voi! spuse unul dintre bărbații din acel grup de vânători improvizați. Vorbea cu copiii adunați în jurul caruselului: Urcați toți în carusel!

Erau opt în total, iar caruselul avea patru locuri, dar au reușit să urce cu toții. Aceea era o măsură de precauție inteligentă. Oposumul se putea simți amenințat și, în fugă, putea să muște pe cineva de călcâi. Celor două femei le venise aceeași idee și se suiră pe bancă, cu Rose cu tot. Acum singurii care se mai aflau pe gazon erau cei patru bărbați, ce înaintau în formațiune de diamant, înarmați cu o mătură.

— Hei, Steve… spuse cel cu mătura, du-te să iei ceva mai contondent. O

lopată sau ceva.

Cel din spate ieși din scenă. Tridentul nu se opri. Copiii în carusel, femeile urcate pe bancă, cei ce observau de la ferestre, toți ținându-și respirația. Cel cu mătura se opri la vreo trei metri, se aplecă ușor și, apucând mătura invers, întinse bățul cât putu de mult.

— Așteaptă să se întoarcă Steve! strigă o femeie de la fereastră.

Bărbatul negă din cap. Cauciucul nu se mai mișca.

Vârful bățului împinse încetișor anvelopa, care se învârti descriind niște cercuri. Steve ajunse în momentul acela. Nu găsise o lopată, dar aducea o bâtă de baseball. Toți erau de acord cu noua armă. Cel cu mătura dădu VP - 46

indicațiile, îi ceru lui Steve să se apropie prin partea cealaltă, și îi spuse că el avea să bage bățul în anvelopă până ce animalul ieșea.

Și așa procedară, învârtind anvelopa și împungând cu bățul prin diferite locuri. Oposumul putea să se miște în interior, astfel încât niciodată n-avea să iasă. Se apropiară încetul cu încetul, până ce putură să privească în interior.

Nu se afla acolo niciun oposum.

Tipul cu mătura ridică anvelopa cu amândouă mâinile, arătând-o tuturor celor prezenți la ferestre, asemenea unui magician ce arată fundul unui joben unde, cu câteva clipe înainte, se găsea un porumbel. Privirile se mutară de la cauciuc la Ted. Toate în același timp. Copiii, încă în picioare pe platforma caruselului, se uitau uimiți la acel străin care părea vinovat de toată nebunia aceea. Și cei maturi la fel. Cei care se aflau în jurul său în salon se îndepărtară în tăcere ca și cum aberațiile lui ar fi fost contagioase.

Ted abia dacă era conștient de reacțiile celorlalți. El era singurul care nu putea să-și ia ochii de la leagănul acela. Oposumul se aflase acolo; imposibil să fi fugit fără să fie văzut. Își coborâse privirea doar o secundă ca să

deschidă zăvorul ferestrei, dar în momentul acela și alții se uitau pe geam. Se întoarse pe călcâie. Tăcerea în salon era compactă. Privirile celorlalți erau ațintite asupra lui, poate în așteptarea vreunei explicații. Lancelot și Teresa îl observau cu ochi critic; Bobby Pendergast, cu oarecare dezamăgire. Norma îl străfulgera cu privirea ei ucigătoare. Arthur Robichaud, care ieșise din birou la un moment dat, probabil enervat de toată zarva, a fost primul care s-a apropiat de el, și i-a pus o mână pe umăr. Ted nu reacționa.

— Am avut noroc cu Lynch, spuse Arthur.

La început, Ted nu pricepu la cine se referea.

— E un avocat care lucrează pe cont propriu. Îi întinse o carte de vizită

scrisă de mână: Oamenii mei au făcut rost de adresa și de numărul său de telefon de la birou. Sper să-ți fie de folos. Sună-mă mai târziu, să-mi spui cum a fost. Acum, cel mai bine ar fi să pleci.

Ted era de aceeași părere.

11.

Clădirea de la periferia orașului, în care se afla biroul lui Lynch, era o măgăoaie hodorogită din cărămidă, înconjurată de o parcare, două terenuri virane și câteva străduțe periculoase, decorate cu tomberoane și caroserii abandonate. Era ora șapte și nu se simțea nicio mișcare. Singura fereastră

VP - 47

luminată se afla la etajul șapte; cea a lui Lynch era la etajul cinci. Ted sună de pe mobil la numărul de telefon de pe cartea de vizită, și ascultă pentru a doua oară vocea obosită a unei femei în vârstă, care îl anunța că programul de lucru al biroului era de la șapte la patru și că putea să lase un mesaj după

semnalul sonor. Ted nu lăsă niciun mesaj și închise. Nu nutrise nici cea mai mică speranță cum că l-ar fi găsit pe acel tip la ora aia, dar, oricum, simțise nevoia să încerce, gândindu-se că poate se număra printre cei cărora le plăcea să lucreze peste program.

În timp ce ultimele scrijelituri roz sfâșiau orizontul în spatele acelei clădiri grosolan gândită arhitectonic, Ted schiță un plan care presupunea să

aștepte până ziua următoare. În drum spre casă reuși să nu se gândească la nimic. Când ajunse acasă, își dădu seama că ceva nu era în regulă, și imediat deveni atent. Ușa de la stradă era întredeschisă; când intră, găsi totul dat peste cap. În haosul creat de cărțile aruncate în dezordine, perne sfâșiate și sertare răsturnate, văzu gesturi născute dintr-o răutate evidentă, care îl scoase din sărite. Intrușii nu se mulțumiseră să caute ceva în mod particular, ci fuseseră atenți să lase în urmă cel mai mare ravagiu posibil. Bibelouri sparte pe jos, o gaură imensă în mijlocul televizorului, pete de mâncare pe pereți… Ted se luă cu mâinile de cap fără să aibă curajul de a traversa acel câmp minat de obiecte ce aparțineau vieții sale cotidiene. Ajunse în birou asemenea unui robot. Acolo, percheziția fusese totală și violentă: nu rămăsese nicio carte pe raft, calculatorul era un rest de fier vechi, sertarele biroului erau aruncate peste tot; tabloul de Monet, în mod ciudat, se afla la locul său. Ted se apropie și îl dădu jos de pe perete, ca de atâtea alte ori, și se uită la seif gândindu-se că o ascunzătoare atât de proastă putea să-l ducă de nas și pe cel mai nătăfleț om, dar nu pe autorii acelei grozăvii. În discul cu cifre se observa un orificiu perfect de o jumătate de centimetru care îi confirmă bănuielile. Trase de manetă și seiful se deschise. Puținii bani pe care îi ținea pentru urgențe dispăruseră, nu și cele două dosare ale lui Lynch, care continuau să se afle unde le lăsase el, așezate unul peste altul cu perfectă grijă, ba chiar în mod provocator. Când îl deschise pe cel al lui Wendell, văzu că mai lăsaseră doar câteva pagini. Restul dispăruse.

Informația falsă.

Pe cine ai omorât?

— Au uitat ceva, spuse Ted cu voce tare.

Era aproape sigur că acolo nu existau microfoane ascunse, dar o parte din el chiar spera să fie ascultat.

Mâine voi rezolva lucrurile cu Lynch.

Nu-l interesa dacă Lynch fusese angajat de ei și dacă implicarea lui era cea a unui actor de rol secundar. Ted anticipase că aceasta era o posibilitate VP - 48

mai mult decât rezonabilă; altminteri, nu se explica de ce frumosul avocat i-ar fi spus numele real. De ce să nu-și declare o identitate falsă? Ted găsea o explicație destul de simplă, aceea că organizația ar fi prevăzut că el avea să

afle mai multe despre bărbatul care bătuse la ușa lui cu o astfel de propunere. Și ce putea fi mai bine decât să lase o urmă reală? Dacă Ted ar fi luat inițiativa de a-l cerceta pe Lynch înainte, prin intermediul lui Robichaud sau în orice alt mod, l-ar fi găsit destul de ușor, iar acest fapt ar fi inspirat credibilitate și pentru restul poveștii.

Când străbătea holul spre salon, se opri o clipă în fața scării. Privi nepăsător spre coridor, știind că avea să fie complicat să urce la el în cameră

ori în camerele fetelor, dar că trebuia să o facă și ca să verifice dacă ravagiul ajunsese și acolo. Urma să o facă mai târziu. Se îndreptă spre canapea și dădu la o parte cu nerăbdare tot ce se afla deasupra: o cutie de pizza, decorațiuni, o lampă, și două perne. Se lăsă să cadă extenuat, trecând în revistă lista cu ce avea de rezolvat, la care acum se adăugau curățenia și ordinea în casă. Soția lui urma să aibă suficientă bătaie de cap cu moartea lui; măcar cu atât putea s-o ajute și să se asigure că ea o va face într-un ambianță ordonată. Zâmbi gândindu-se cât de prostesc suna lucrul acesta.

Scoase mobilul din buzunar și lăsă să-i alunece degetul pe ecran ca să-l aprindă. Vorbise cu Holly ultima dată în dimineața zilei de marți, reținându-și lacrimile și prefăcându-se că are o voce normală. Îi spuse că avea să

profite de toate zilele până la întoarcerea ei ca să se ducă la pescuit cu barca lui Travis. Holly îi făcu un mic reproș cu privire la asta, căci Ted nu se dusese la Disney din pricina unor ședințe ce nu se puteau amâna sub nicio formă

(firește, imaginare) la care el îi răspunse că un prânz cu clientul său fusese suficient pentru a încheia acordul despre care se crezuse că avea să fie mult mai complicat. Holly se plânse, chiar dacă spuse că în felul acela ar putea să