— Am nevoie să te angajez din nou, dar acum nu mai e vorba despre testament. E ceva mai complicat. Din această clipă ești avocatul meu, și tot ce îți spun intră în acordul de confidențialitate.
Robichaud nu păru impresionat, iar Ted se simți ușurat. E de preferat să
vorbești cu avocatul adult decât cu băiețașul sperios din liceu.
— Te ascult.
— Tocmai am omorât un om.
Timp de câteva secunde, singurul zgomot care se auzea era cel al invitaților stând de vorbă în salon, atenuat de ușa biroului. Robichaud făcu o mișcare involuntară cu degetul arătător trecându-l peste podul nasului. Dar acolo nu mai purta ochelari ca să-i potrivească.
— Ai avut un accident, Tom?
— Nu chiar. Uite, Arthur, nu intenționez să-ți explic detaliile a ceea ce s-a întâmplat, nu acum; pot doar să-ți spun că totul se va limpezi în patruzeci și opt de ore.
Robichaud se încruntă.
Nu mai înțelegea nimic. Avocatul se uita la el de parcă ar fi fost nebun.
Ted se aplecă și îi puse o mână pe genunchi, pe care el o urmări cu privirea și cu aceeași expresie de nedumerire.
— Arthur, spuse Ted, știu că toată chestia asta sună nebunește. Trebuie să ai încredere în mine.
— Ted, nu pot să te aut dacă nu-mi spui ce se-ntâmplă.
Ted dădu din cap. Venise cu ideea de a povesti cât mai puțin cu putință, dar acum înțelegea că nu avea să obțină ajutorul lui Robichaud fără să-i spună ceva concret. Până unde putea să aibă încredere în el? Nu avusese timp să calibreze riscurile cum se cuvine. Nu avusese timp de nimic, în realitate. De la ieșirea precipitată din casa lui Wendell, gândurile îi zburaseră haotic. Nu putea să nu se gândească la fetițele acelui bărbat, văzându-le cum pășeau bucuroase înspre ușa de la intrare, cu ghiozdanele lor roz și pletele blonde. Chiar dacă Ted dispăruse pe o ușă laterală fără să
ajungă să fie martorul momentului în care fetițele aveau să găsească pe covorul holului de la intrare cadavrul tatălui lor, el își tot imaginase scena aceea ca într-un film fără sfârșit. Ceva mai târziu, în timp ce străbătea pădurea fugind ca și cum ar fi fost urmărit de o haită de câini, în mintea sa spectacolul acela începuse să se modifice ușor. Nu fetele lui Wendell erau cele care descopereau corpul cu gaura perfect rotundă între sprâncene, ci Cyndy și Nadine, chiar fetițele lui. Iar chipul nu mai era cel al lui Wendell, ci al săli. Oare chiar avea să le facă pe fetele sale să treacă printr-un astfel de VP - 38
coșmar? Fusese nevoie să omoare un om, ca să-și dea seama cât mult rău le-ar provoca?
— Te simți bine, Ted?
Era pentru a doua oară când îi punea aceeași întrebare în mai puțin de un minut.
Ted își luă capul în mâini, cu privirea fixată în podea. Nu-și mai amintea de cât timp stătea în poziția aceea. Robichaud se uita la el din fotoliul celălalt, cu reală îngrijorare.
— Mă simt bine, Arthur. Trebuie să-ți cer ceva.
— Spune-mi!
— Trebuie să găsesc un bărbat. Se numește Justin Lynch. Are douăzeci și ceva de ani și probabil că e avocat sau cam așa ceva.
— Bărbatul ăsta are vreo legătură cu incidentul acela, sau e…?
— Are legătură, dar nu pot să-ți spun în ce mod.
— Ai căutat pe Internet? Pare o idee tâmpită, dar acolo găsești mai multe informații decât poți să crezi.
— N-am găsit nimic, minți Ted, poate ai tu mai mult noroc. În mod sigur vei putea să recurgi la vreunul dintre detectivii care colaborează cu tine.
— Firește. Mâine la prima oră îmi voi pune echipa să înceapă să lucreze.
Ted tăcu pentru o clipă.
— Trebuie să începi acum, Arthur.
Cu bună știință pronunță apăsat cuvintele. Era conștient că în felul acela avea să pună în mișcare mecanisme profunde care ar fi făcut ca Arthur să-și dorească să-l ajute. Avocatul schiță o ușoară expresie de autoapărare arătând ceea ce era evident: că era ziua lui și că avea casa plină de oaspeți care așteptau să-și petreacă după-amiaza alături de el. Dar Ted nu a trebuit nici măcar să insiste. Arthur însuși spuse că trebuie să dea câteva telefoane chiar în momentul acela, să recurgă la câteva favoruri și să încerce să afle ceva despre acel Lynch. Dacă era avocat sau vreun detectiv tânăr, avea să-l găsească imediat.
— Nu știi cât îți sunt de recunoscător, spuse Ted.
Își sprijini din nou mâna pe genunchiul fostului său coleg de liceu.
— Nu-ți face griji!
Ușa biroului se deschise.
— Mai stai mult? întrebă doamna Robichaud.
Iar în mijlocul propoziției îi aruncă lui Ted o privire ucigătoare.
— Nu, iubito, doar câteva minute.
Chipul îi dispăru și ușa se închise. Până în ultimul moment, pe fața ei persistase o grimasă de reproș.
— Norma e o fată bună, spuse Robichaud de parcă și-ar fi cerut iertare.
VP - 39
