Ted făcu un gest din mână ca și cum nu ar fi dat importanță acelui lucru.
— Hai să facem o chestie, spuse Robichaud. Am să sun chiar acum. Dacă
acest Justin Lynch este un avocat care are vreo legătură cu sistemul judiciar local, voi afla. Am să vorbesc și cu niște detectivi particulari și cu toți colaboratorii mei de la birou; câțiva dintre ei se află acolo, în cameră. Ești sigur că acesta este numele lui real?
— Nu.
— E complicat ce-mi ceri, Ted.
— Știu.
Robichaud se scărpină în cap.
— Mâine va trebui să fii mai explicit cu mine. A fost vorba de autoapărare? Cel puțin asta spune-mi.
— Îmi pare rău. Îți promit că mâine am să-ți explic totul.
Robichaud încuviință din cap.
— Du-te să bei ceva cu ceilalți; lasă-mă ca eu să mă ocup de dat telefoane… și de Norma, care nu va întârzia să vină să-mi țină o predică. Și se grăbi să adauge: Dar nu-ți face griji, știu cum să mă port cu ea.
Lui Ted nu-i surâdea ideea să iasă din birou. Nu avea starea de spirit necesară ca să poată socializa, și ar fi preferat să fie prezent când Arthur ar fi sunat la telefon, dar înțelegea că omul avea nevoie de puțină intimitate, și se hotărî să nu-l bată la cap.
9.
Pentru început, Ted avu intenția să se retragă în partea cea mai îndepărtată a salonului casei Robichaud, și să-și omoare timpul prefăcându-se că se uită pe fereastră. Totuși planul se strică imediat ce ieși din biroul lui Arthur. Norma se apropie, îi oferi o bere rece cu o amabilitate forțată, și îl conduse spre două cupluri ce stăteau de vorbă în jurul unei măsuțe joase, din fericire departe de fețele cunoscute. Se întrebă de ce oare femeia îi alesese tocmai pe aceia.
Femeile erau cele care vorbeau, aproape în privat, și îl primiră pe nou-venit cu un moment de tăcere. Bărbații, a căror participare la conversație părea limitată la o simplă încuviințare din cap, îl salutară rapid pe Ted, iar Ted a continuat să stea în picioare fără intenția de a ocupa unul dintre locurile goale. În acel moment, în spatele unei bărbi negre și dese, lui Ted i se păru că îl recunoaște pe unul dintre foștii colegi de școală. Ochii albaștri ai acestuia îi confirmară definitiv bănuiala, și nu numai pentru că îi amintea VP - 40
în mod vag de culoarele școlii, ci și pentru că se ivi în ei o strălucire rapidă
de supunere, ca aceea pe care o zărise în ochii lui Robichaud cu doar câteva clipe în urmă. Doamne sfinte, oare exista cineva în încăperea aceea care să
nu-i fi fost coleg de școală? Simți o împunsătură de invidie în fața acelui club de marginalizați care continuau să organizeze petreceri împreună, când ai lui nu se mai întâlneau de ani de zile?
— S-a salvat datorită temperaturii podelei, spuse una dintre femei.
Era soția bărbosului cu ochii albaștri. Fraza atrase imediat atenția lui Ted, care își duse la buze cutia de bere și făcu un pas mic ca să se apropie puțin.
— Nu pricep, spunea cealaltă femeie.
— Explică-i tu, Bobby.
Bobby Pendergast! Ted își aminti de el dintr-odată, ca și cum cineva l-ar fi nimerit cu o săgeată venită din trecut. Bărbatul acela fusese un fel de mic geniu care avea mereu răspuns la orice. Îl transferaseră la o școală specială
în clasa a cincea, după câte își amintea.
— Tu ești Pendergast, spuse Ted, mai degrabă bucuros de faptul că-și amintise numele decât din alte motive.
Cele patru chipuri se întoarseră spre el, oarecum îngrozite. Bobby încuviință fără să spună nimic. Ai rămas fără răspunsuri, nu-i așa Bobby!?
Ted optă pentru ocuparea singurului scaun liber din jurul mesei. Vocile celorlalți invitați făcură ca tăcerea să nu fie atât de incomodă.
— Ted McKay, spuse în timp ce întindea mâna.
Bobby făcu prezentările.
— El este Lancelot Firestar.
Ted era sigur că nu auzise numele acela în viața lui. Imposibil să uite de așa ceva. Strânse mâna pistruiată a acelui om slab și roșcat. Apoi făcu același lucru cu femeile.
— Ele sunt Teresa și Tricia.
Tricia avea mâna moale ca o bucată de burete și, pentru un motiv oarecare – nu era nevoie să fii Bobby Pendergast ca să-ți imaginezi –, Ted își aminti de cadavrul lui Wendell. Oare îl mișcaseră de pe covorul din salon?
— Ted și cu mine am fost la aceeași școală, spuse Bobby.
Ted nu voia ca discuția să o ia razna.
— Acum câteva clipe… vorbeați despre cazul ăla al poliției… N-am tras cu urechea voit, nici vorbă de una ca asta.
Tricia își încreți fruntea timp de câteva secunde. Apoi își aminti.
— Da, firește. Tipul a făcut ce-a vrut, iar acum familia are propria teorie despre cum o fi procedat, chiar dacă e prea târziu. Nu pot să cred că nu ai auzit nimic despre asta, Teresa.
— Nu m-am uitat la televizor.
VP - 41
