FIONA BARTON
VĂDUVA
Original: The Widow (2016)
Traducere din limba engleză și note de:
ALEXANDRU BUMBAȘ
2016
VP - 2
Dragă cititorule,
Am petrecut mult timp observând oamenii. Nu doar în cafenele și în stații de metrou, ci datorită meseriei. În calitate de jurnalist, sunt ceea ce se numește un observator „profesionist” – un „observator instruit”, cum ne place nouă să
glumim – al limbajului corporal și al ticurilor verbale care ne fac ființe unice și interesante pentru ceilalți.
De-a lungul timpului am intervievat victime, călăi, oameni faimoși și oameni simpli, influențați de tragedii sau de noroc. Dar, în mod ciudat, nu întotdeauna cei aflați sub lumina reflectoarelor mi-au rămas în minte. Drama celor de pe margine, a micilor jucători, este cea care continuă să mă bântuie.
În timpul marilor procese – crime notorii și teribile care ocupă prima pagină a ziarelor –, m-am trezit observând-o cu atenție pe soția celui aflat în boxa acuzaților și m-am întrebat ce știa ea cu adevărat sau cât își îngăduia să știe.
Cu siguranță ai văzut-o și tu, la știri. Trebuie să privești cu atenție, dar este acolo, stă tăcută în spatele soțului ei, pe scările tribunalului. Dă din cap și îi strânge mâna în timp ce el își declară nevinovăția, întrucât ea crede în el.
Dar ce se întâmplă atunci când camerele de luat vederi dispar, iar publicul încetează să mai privească?
Mă chinuie imaginea unui cuplu care mănâncă o plăcintă, un cuplu ca oricare altul, dar incapabil să comunice. Singurul sunet pe care îl aud este scrâșnetul cuțitului pe farfuria din porțelan, în timp ce sunt frământați de îndoielile care îi asaltează în casa lor din suburbie.
Asta pentru că, fără martori sau evenimente care să distragă atenția, măștile nu pot decât să cadă.
Îmi doream – aveam nevoie, mai degrabă – să știu cum face față această
femeie ideii că soțul ei – bărbatul pe care l-a ales – ar putea fi un monstru.
Și așa a apărut Jean Taylor. Ea este femeia tăcută pe care am văzut-o atât de des pe treptele tribunalului, soția pe care am identificat-o, pe care am observato, acea femeie lipsită de expresie care îi este alături soțului în timp ce el depune mărturie.
În această carte, primul meu roman, Jean își prezintă versiunea ei publică, dar și pe cea privată a soțului mult adorat și a unei căsnicii fericite, zdruncinate de dispariția unui copil și de sosirea ulterioară a poliției la ușa casei sale.
Sper că îți va plăcea această carte. Eu am fost fericită să o scriu și n-am cuvinte să le mulțumesc îndeajuns lui Jean Taylor și femeilor care m-au inspirat.
Fiona Barton
VP - 3
1.
Miercuri, 9 iunie 2010
Văduva
Aud sunetul pașilor ei scrâșnind pe aleea cu pietriș din fața casei. Pași greoi, tocuri. Este aproape de ușă, ezită și își dă părul de pe față. Drăguțe haine!
Jachetă cu nasturi mari, rochie decentă pe dedesubt și ochelari așezați pe cap.
Nu pare a fi vreun martor de-al lui Iehova sau vreo reprezentantă a Partidului Laburist. Trebuie să fie vreo reporteriță, dar nu dintre cele obișnuite. E a doua pe ziua de azi – a patra în această săptămână, și e abia miercuri. Pun pariu că va spune: „Îmi cer scuze că vă deranjez într-un moment atât de dificil”. Toți spun asta și adoptă atitudinea aia prostească. De parcă le-ar păsa.
Am să aștept să văd dacă sună de două ori. Bărbatul de dimineață n-a făcut-o. Unii sunt plictisiți de moarte și nu mai încearcă. Pleacă îndată ce și-au luat degetul de pe sonerie, îndreptându-se repede spre mașina lor, și dispar. Așa îi pot spune șefului că au sunat, dar că individa nu era acasă. Penibil.
Ea sună de două ori. Apoi bate la ușă cu putere: cioc-cioc-cioc-cioc! Ca un polițist. Mă vede privind de după draperie și îmi zâmbește larg. „Zâmbet de Hollywood”, obișnuia mama să spună. Apoi bate din nou.
Când deschid ușa, îmi întinde sticla cu lapte luată de pe prag și-mi spune:
— N-ar trebui s-o lăsați afară, o să se strice. Pot să intru? Ați pus ibricul pe foc?
Nu pot respira, darămite să vorbesc. Zâmbește din nou, cu capul aplecat într-o parte.
— Sunt Kate, îmi spune. Kate Waters, reporter la Daily Post.
— Eu sunt…
Brusc, îmi dau seama că nici măcar nu m-a întrebat.
— Știu cine sunteți, doamnă Taylor, îmi răspunde.
Cu alte cuvinte: „Dumneavoastră sunteți știrea”.
— Să nu stăm aici! îmi spune.
Și cumva, în timp ce vorbește, reușește să intre.
Mă simt copleșită de modul în care decurge totul, iar ea profită de tăcerea mea ca să-mi ceară permisiunea de a merge la bucătărie să pregătească un ceai.
VP - 4
O urmez – nu e o bucătărie foarte mare, motiv pentru care suntem un pic înghesuite, dar ea își face loc, umple ibricul și deschide toate sertarele, în căutarea ceștilor și a zahărului. Stau pur și simplu nemișcată, așteptând ca totul să se întâmple.
Îmi vorbește despre mobila de bucătărie.
— Ce bucătărie la modă! Mi-ar plăcea ca și a mea să arate la fel.
