Încă‑mi doresc asta. Nu‑mi dau seama totuşi de ce; e atât de difi‑
cilă uneori. O sărut rapid.
— Pe miercuri, aprobă ea şi mă simt uşurat. Te conduc, adaugă, pe un ton mai blând. Doar lasă‑mă un minut.
214 Grey
E L James 215
Mă împinge de pe pat şi‑şi pune tricoul pe ea.
— Te rog, dă‑mi pantalonii de trening, îmi ordonă, arătând către ei. Oau. Domnişoara Steele poate fi tare autoritară.
— Da, stăpână, glumesc eu, ştiind că nu se va prinde la ce mă refer.
Dar ea strânge din ochi. Ştie că râd de ea, însă nu spune nimic în timp ce‑şi pune pantalonii.
Mă simt un pic derutat de faptul că voi fi aruncat în stradă şi o urmez prin living, până la uşa de la intrare.
Când s‑a mai întâmplat aşa ceva?
Niciodată.
Deschide uşa, dar rămâne cu ochii în pământ.
Ce se petrece aici?
— Te simţi bine? o întreb şi‑i trec degetul mare peste buza de jos.
Poate că nu vrea să plec — sau poate de‑abia aşteaptă să mă car?
— Da, zice ea, cu un ton moale şi supus.
Nu sunt sigur că trebuie s‑o cred.
— Miercuri, îi amintesc.
O s‑o văd atunci. Mă aplec, o sărut, iar ea închide ochii. Şi nu vreau să plec. Nu cu această ezitare a ei în minte. Îi iau capul în mâini şi o sărut şi mai apăsat, iar ea răspunde, oferindu‑mi buzele.
Ah, iubito, să nu renunţi la mine. Încearcă.
Mă prinde de braţe, sărutându‑mă şi nu vreau să se oprească. E
încântătoare, iar întunericul stă liniştit, anihilat de tânăra din faţa mea. Fără tragere de inimă, fac un pas în spate şi îmi sprijin fruntea de fruntea ei.
Respiră întretăiat, ca şi mine.
— Anastasia, ce‑mi faci tu mie?
— Ţi‑aş putea spune acelaşi lucru, şopteşte ea.
Ştiu că trebuie să plec. M‑a aruncat într‑un vârtej de emoţii şi nu‑mi dau seama de ce. O sărut pe frunte şi mă îndrept către R8. Ea stă în prag, privindu‑mă. N‑a intrat în casă. Zâmbesc, mulţumit de faptul că mă urmăreşte cu privirea când mă urc în maşină.
Când mă uit din nou, a dispărut.
La naiba. Ce s‑a întâmplat? Nu‑mi face cu mâna?
Pornesc motorul şi mă îndrept înapoi către Portland, gân ‑
dindu‑mă la cele întâmplate între noi.
Mi‑a trimis e‑mailuri.
Am fost la ea.
Ne‑am tras‑o.
M‑a dat afară, deşi nu eram pregătit să plec.
Pentru prima oară — în fine, poate nu chiar prima — mă simt un pic folosit, un fel de obiect sexual. E un sentiment tulburător, care‑mi aminteşte de vremurile când eram cu Elena.
La naiba! Domnişoara Steele îmi pune capac şi nici măcar nu ştie asta. Şi, prost cum sunt, eu îi dau voie.
Trebuie să schimb macazul. Abordarea asta amiabilă mă zăpă‑
ceşte de cap.
Dar o doresc. Vreau să semneze.
