520 Grey

E L James 521

— Cred că o bătaie la fund m‑ar trezi, spune ea, de parcă s‑ar gândi serios la asta.

Ea se gândeşte la asta? Nu merge aşa, Anastasia!

— Pe de altă parte, nu vreau să fii prea înfierbântat; clima de‑aici e şi‑aşa fierbinte.

Îmi zâmbeşte dulce.

— Ca de obicei, mă provoci, domnişoară Steele, zic eu, amuzat.

Bea‑ţi ceaiul.

Se aşază şi ia câteva guri de ceai.

— Bea‑l pe tot. Trebuie să mergem.

De‑abia aştept să plecăm — e un drum destul de lung.

— Unde mergem?

— O să vezi.

Nu mai rânji, Grey.

Se încruntă, nemulţumită. Domnişoara Steele e curioasă, ca de obicei. Dar nu are pe ea decât bluziţa şi jeanşii; în aer o să i se facă

frig.

— Termină‑ţi ceaiul, îi ordon şi mă ridic de la masă.

În dormitor, răscolesc prin dulap şi scot de acolo un hano‑

rac. Cred că‑i ajunge. Îl sun pe valet şi‑l rog să aducă maşina în faţă.

— Sunt gata, zice ea când revin în salon.

— O să‑ţi trebuiască asta.

Îi arunc hanoracul, iar ea se uită la mine uimită.

— Ai încredere‑n mine.

O sărut uşor pe buze. O iau de mână şi deschid uşa apartamen‑

tului, îndreptându‑ne către lift. Un angajat de‑al hotelului e acolo —

Brian, dacă e să ne luăm după ecuson —, aşteptând şi el liftul.

— Bună dimineaţa, spune el, salutându‑ne vesel în timp ce se deschid uşile.

Mă uit către Ana şi‑i zâmbesc cu subînţeles în timp ce intrăm în lift.

Fără prostioare în lift în dimineaţa aceasta.

Îşi ascunde zâmbetul şi‑şi lasă privirea‑n podea, înroşindu‑se în obraji. Ştie exact ce‑mi trece prin cap. Brian ne urează o zi bună

când coborâm.

Afară, valetul mă aşteaptă lângă Mustang. Ana ridică din sprân‑

ceană, impresionată de modelul GT500. Da, va fi o călătorie distrac‑

tivă, chiar dacă e doar un Mustang.

— Ştii, câteodată e minunat să fiu în pielea mea, o necăjesc eu şi fac o reverenţă politicoasă, deschizându‑i portiera.

— Unde mergem?

— O să vezi.

Trec la volan şi pornesc. La semafor tastez repede adresa aero‑

dromului pe GPS. Ne scoate din Savannah înspre I‑95. Dau drumul iPod‑ului şi în maşină se aude o melodie sublimă.

— Ce‑i asta? întreabă Ana.

— E din La Traviata. O operă de Verdi.

— La Traviata? Am auzit de ea. Nu mai ştiu unde. Ce înseamnă?

Îi arunc o privire de cunoscător.

— Păi, cuvânt cu cuvânt, înseamnă „femeia care‑a luat‑o pe o cale greşită“. E bazată pe cartea Dama cu cameli de Alexandre Dumas.

— Ah. Am citit‑o.

— Mă gândeam eu.

— Curtezana condamnată, îşi aminteşte ea, cu o voce melanco‑

lică. Hmm, e o poveste deprimantă, spune ea.

— Prea deprimantă?

Nu ne putem permite aşa ceva, domnişoară Steele, mai ales când sunt atât de binedispus.