— Dar soţul ei…

— O să iau eu legătura cu el.

Aşa nu ajung nicăieri.

— Dar noi ar trebui să facem asta…

Dr. Azikiwe se ridică de pe scaun.

— Nu vă pot ajuta. Trebuie s‑o găsesc.

Mă îndrept către uşă.

— Domnule Reed…

— La revedere, bâigui eu, ieşind valvârtej din sala de aşteptare, fără să mai aştept liftul.

O iau pe scara de serviciu, sărind treptele două câte două. Urăsc spitalele. O amintire din copilărie îmi vine‑n minte: sunt mic şi speriat şi mut, iar mirosul dezinfectantului şi al sângelui îmi umple nările.

Mă cutremur.

Când ies din spital mă opresc pentru o clipă şi las ploaia toren‑

ţială să‑mi spele această amintire. A fost o după‑amiază stresantă, dar măcar ploaia mă răcoreşte după arşiţa de la Savannah. Taylor mă

invită să mă urc în SUV.

— Acasă, îi zic, de pe locul din spate.

Îmi prind centura de siguranţă şi‑l sun pe Welch de pe mobil.

— Domnule Grey, răspunde el.

— Welch, am o problemă. Vreau s‑o localizezi pe Leila Reed, născută Williams.

Gail e palidă şi tăcută, şi mă studiază cu îngrijorare.

— Nu terminaţi mâncarea, domnule? mă‑ntreabă ea.

Scutur din cap.

— V‑a plăcut?

— Da, sigur.

Îi zâmbesc scurt.

— După evenimentele de azi, nu prea mi‑e foame. Tu cum rezişti?

— Mă simt bine, domnule Grey. A fost un şoc total. Vreau doar să‑mi ocup timpul cu ceva.

— De acord cu tine. Mulţumesc pentru cină. Dacă‑ţi aminteşti ceva, anunţă‑mă.

548 Grey

E L James 549

— Desigur. Dar, cum am mai spus, ea vrea să vorbească numai cu dumneavoastră.

De ce? Ce vrea de la mine?

— Mulţumesc că n‑ai chemat poliţia.

— Nu de poliţie are nevoie fata aia. Are nevoie de ajutor.

— Aşa e. Aş vrea să ştiu unde e.

— O s‑o găsiţi, zice ea încrezătoare, luându‑mă prin surprindere.

— Ai nevoie de ceva? o întreb.

— Nu, domnule Grey. Mă simt bine.

Îmi ia farfuria cu mâncarea pe jumătate mâncată şi‑o duce la chiuvetă.

Veştile despre Leila pe care mi le dă Welch sunt îngrijorătoare.

Urma i s‑a pierdut. Nu e la spital şi toţi sunt şocaţi că a putut să

fugă. Într‑un fel, o admir; a fost întotdeauna ingenioasă. Dar ce‑ar fi putut s‑o facă atât de nefericită? Îmi iau capul în mâini. Ce mai zi — am trecut de la sublim la tragic. Mai întâi în planor cu Ana, şi acum aici, cu porcăria asta pe care trebuie s‑o descurc. Taylor nu pricepe cum a intrat Leila în apartament şi nici Gail nu ştie. Din câte se pare, Leila şi‑a făcut apariţia în bucătărie întrebând unde sunt eu. Iar când Gail i‑a spus că nu sunt aici, a ţipat „a plecat“, apoi şi‑a tăiat venele cu un cuţit. Din fericire, tăietura n‑a fost foarte adâncă.

Mă uit la Gail care face curăţenie prin bucătărie. Îmi îngheaţă

sângele în vine. Leila ar fi putut s‑o rănească. Poate că scopul Leilei era să mă rănească pe mine. Dar de ce? Mă‑ncrunt, încercând să‑mi amintesc dacă vreun detaliu din schimbul nostru de e‑mailuri ar putea să‑mi ofere vreun indiciu în privinţa nebuniei ei. Nu‑mi amin‑

tesc şi oftez exasperat, revenind în birou.

Exact când mă aşez primesc un SMS.

Ana?

E Elliot.

Hei, şmechere. Vrei să facem o partidă de biliard?

A juca billiard cu Elliot înseamnă să vină la mine şi să‑mi bea toată berea. Sincer, n‑am chef.

Lucrez. Săptămâna viitoare?