— Ceva la GEH? întreabă Ros, alarmată.

— Nu. E ceva personal.

— Pot să te ajut cu ceva?

— Nu. Ne vedem mâine.

— Cum a mers întâlnirea?

— Promiţător. Dar a trebuit s‑o scurtez. Să vedem oferta scrisă.

S‑ar putea să prefer totuşi Detroit doar pentru că‑i mai răcoare.

— Atât de cald e acolo?

— Sufocant. Trebuie să te las. Te sun mai târziu să‑ţi mai povestesc.

— Drum bun, Christian.

În avion mă apuc de lucru ca să‑mi iau gândul de la problema care mă aşteaptă acasă. Când aterizăm am citit deja trei rapoarte şi am scris cincisprezece e‑mailuri. Maşina ne aşteaptă şi Taylor conduce prin ploaia torenţială direct către spitalul Seattle Free Hope.

Trebuie s‑o văd pe Leila şi se aflu ce mama naibii se întâmplă. În apropiere de spital mă apucă furia.

De ce să‑mi facă mie aşa ceva?

Ploaia se înteţeşte când cobor din maşină; ziua e la fel de moho‑

râtă ca şi dispoziţia mea. Trag aer în piept ca să‑mi stăpânesc furia şi mă îndrept către intrare. La recepţie întreb de Leila Reed.

— Sunteţi membru al familiei?

Asistenta de serviciu mă studiază, cu gura ţuguiată şi cu un aer acru.

— Nu.

Oftez. O să fie dificil.

— Atunci îmi pare rău, nu vă pot ajuta.

— A încercat să‑şi taie venele la mine în apartament. Cred că am dreptul să aflu unde naiba este, şuier printre dinţi.

— Nu‑mi vorbiţi pe tonul acesta! se răsteşte ea.

544 Grey

E L James 545

Mă uit urât la ea. N‑o să ajung nicăieri cu femeia asta.

— Unde e camera de gardă?

— Domnule, nu vă putem ajuta dacă nu faceţi parte din familie.

— Nicio problemă, o găsesc singur, mârâi eu şi mă năpustesc prin uşile duble.

Ştiu că aş putea‑o suna pe mama, care ar afla mai repede, dar apoi ar trebui să‑i explic ce s‑a întâmplat.

Camera de gardă e înţesată de doctori şi asistente, iar triajul e plin ochi de pacienţi. Opresc o asistentă tânără şi îi zâmbesc cât pot de frumos.

— Bună, o caut pe Leila Reed — a fost internată aici mai devreme.

Puteţi să‑mi spuneţi unde o pot găsi?

— Cine sunteţi? întreabă ea, înroşindu‑se la faţă.

— Sunt fratele ei, mint eu cu naturaleţe, ignorându‑i reacţia.

— Pe aici, domnule Reed.

Se duce la recepţie şi caută ceva în computer.

— E la etajul al doilea, la secţia de Psihiatrie. Luaţi liftul de la capătul coridorului.

— Mulţumesc.

Îi fac cu ochiul în semn de mulţumire, iar ea îşi dă părul după

ureche, zâmbindu‑mi cochet, ceea ce‑mi aminteşte de cineva care a rămas în Georgia.

Când ies din lift la etajul al doilea, îmi dau seama că e ceva în neregulă. De cealaltă parte a unor uşi ce par încuiate, doi bodyguarzi şi o asistentă cercetează tot coridorul, verificând fiecare salon. Mă

trec fiorii, dar mă duc către recepţie, prefăcându‑mă că nu observ toată vânzoleala.

— Vă ajut cu ceva? mă întreabă un tânăr cu cercel în nas.

— O caut pe Leila Reed. Sunt fratele ei.

El păleşte.

— Ah. Domnule Reed. Puteţi veni cu mine?

Îl urmez într‑o sală de aşteptare şi mă aşez pe un scaun de plastic, acolo unde‑mi arată el; observ că e prins în şuruburi de podea.

— Domnul doctor va veni la dumneavoastră în scurt timp.

— De ce nu pot s‑o văd? întreb.

— Domnul doctor vă va explica, spune el, precaut, şi pleacă