— Câte persoane sunt diseară la cină?

— Două, mulţumesc. Şi, Gail…

— Da, domnule.

— Poţi să pui cearşafurile de satin pe patul din camera de joacă?

Sper s‑o duc acolo pe Ana la un moment dat weekendul acesta.

— Da, domnule Grey, spune ea, un pic surprinsă.

Se întoarce la ce făcea ea în bucătărie, lăsându‑mă puţin dezori‑

entat de comportamentul ei.

Poate că Gail nu‑i de acord, dar asta îmi doresc de la Ana.

În birou, scot cutia de la Cartier din pungă. E un cadou pentru Ana, pe care o să i‑l dau mâine, chiar înainte de gală: o pereche de cercei. Simpli. Eleganţi. Superbi. Exact ca ea. Zâmbesc; chiar atunci când poartă jeanşii şi tenişii are un anumit farmec ştrengăresc.

Sper să‑mi accepte cadoul. Ca supusă n‑ar avea de ales, dar, având în vedere aranjamentul nostru alternativ, nu ştiu care‑i va fi reacţia. Oricare‑ar fi aceasta, va fi interesant. Mă surprinde întot‑

deauna. Pun cutia în sertarul biroului şi‑mi atrage atenţia un sunet care vine dinspre computer. Am primit ultimele schiţei ale tabletei de la Barney şi de‑abia aştept să le văd.

Peste cinci minute, sună şi Welch.

564 Grey

E L James 565

— Domnule Grey, şuieră el.

— Da. Ce veşti ai?

— Am vorbit cu Russell Reed, soţul doamnei Reed.

— Şi?

Ies valvârtej din birou şi mă opresc lângă ferestrele din living.

— Spune că soţia lui e în vizită la părinţi, mă anunţă Welch.

— Poftim?

— Exact aşa.

Welch pare la fel de scos din sărite ca şi mine.

Cu oraşul Seattle la picioare şi cu gândul că doamna Reed alias Leila Williams este undeva acolo, mă enervez şi mai tare. Îmi trec degetele prin păr.

— Poate că asta i‑a spus lui.

— Poate, spune el. Dar n‑am găsit nimic până acum.

— Nicio urmă?

Nu‑mi vine să cred c‑a dispărut, pur şi simplu.

— Nimic. Dar e suficient să folosească un bancomat, să încaseze un cec sau să intre pe vreun site de socializare şi dăm de ea.

— Bine.

— Am dori să ne uităm şi peste înregistrările camerelor de supraveghere din jurul spitalului. Dar va costa şi va dura mai mult.

Doriţi să fac asta?

— Da.

Mă trec fiorii — şi nu din cauza convorbirii. Cumva mă

simt urmărit. Mă răsucesc şi‑o văd pe Ana stând în pragul uşii, privindu‑mă fix, cu sprânceana ridicată şi cu o expresie îngându‑

rată, îmbrăcată într‑o fustă foarte, foarte scurtă. E toată numai ochi şi picioare… mai ales picioare. Mi le imaginez încolăcite în jurul mijlocului meu.

Uitându‑mă la ea, dorinţa, pură şi reală, îmi face sângele să fiarbă.

— Ne ocupăm imediat, spune Welch.

Termin discuţia cu el, cu ochii aţintiţi la Ana, apoi mă apropii de ea, scoţându‑mi haina şi cravata şi aruncându‑le pe canapea.

Ana.

O cuprind în braţe, trăgând‑o de părul prins în coadă, lipindu‑mi buzele nerăbdătoare de ale ei. Are gust de paradis şi de acasă şi de Ana. Aroma ei îmi invadează nările când îmi oferă gura ei dulce şi caldă. Trupul mi se încordează, nerăbdător şi dornic, iar limbile ni se împletesc. Vreau să mă pierd în ea, să uit de sfârşitul ăsta oribil de săptămână, să uit de toate în afară de ea.

Buzele‑mi freamătă lângă gura ei şi‑i desfac părul, în vreme ce îşi încurcă degetele într‑ale mele. Mă simt dintr‑odată copleşit de dorinţă, disperat după ea. Mă dau în spate, uitându‑mă fix la chipul ei ameţit de atâta pasiune.

Şi eu mă simt la fel. Ce‑mi face fata asta?

— Ce s‑a întâmplat? şopteşte ea.

Iar răspunsul îmi sună în cap, cât se poate de clar.

Mi‑a fost dor de tine.

— Mă bucur atât de mult că te‑ai întors. Vino cu mine la duş.

Acum.

— Da, răspunde ea, cu voce răguşită.