Închid ochii, luptând cu senzaţia neliniştitoare care mă cuprinde şi‑mi umple din nou capul pieptului. E ca un dor profund şi ca întoarcerea acasă în acelaşi timp… şi e ceva înfricoşător.

Sâmbătă,

4 iunie 2011

Vântul verii îmi răvăşeşte părul, iar mângâierea lui seamănă cu dege‑

tele sprintene ale unei iubite.

Iubita mea.

Ana.

Mă trezesc brusc, derutat. Dormitorul meu e cufundat în beznă, iar Ana doarme lângă mine, respirând uşor şi egal. Mă sprijin într‑un cot şi‑mi trec mâna prin păr, cu sentimentul straniu că altci‑

neva a făcut exact acelaşi lucru. Privesc în jurul meu prin cameră, uitându‑mă atent prin toate colţurile întunecate, dar Ana şi cu mine suntem singuri.

Ciudat. Puteam să jur că mai e cineva aici. Cineva m‑a atins.

A fost doar un vis.

Alung acest gând care mă tulbură şi mă uit la ceas. E trecut de 4:30 dimineaţa. Mă răsucesc pe pernă, iar Ana mormăie ceva inco‑

erent şi se‑ntoarce cu faţa la mine, încă adormită buştean. E senină

şi frumoasă.

Mă uit în tavan, iar luminiţa alarmei de incendiu mă chinuie încă o dată. N‑am semnat niciun contract. Cu toate astea, Ana‑i aici.

Lângă mine. Ce înseamnă asta? Cum o să mă descurc cu ea? O să

se supună regulilor mele? Trebuie să ştiu că e în siguranţă. Acesta e pentru mine teritoriu necunoscut; nu pot s‑o controlez şi asta mă

nelinişteşte.

Îmi aduc aminte de Leila.

La naiba.

Mintea mi‑o ia razna: Leila, munca, Ana… şi‑mi dau seama că n‑o să mai adorm. Mă ridic, îmi pun o pereche de pantaloni de pijama, închid uşa dormitorului şi mă duc în living, la pian.

Chopin e alinarea mea; notele sumbre se potrivesc cu dispoziţia mea şi le cânt la nesfârşit. O mişcare subtilă îmi atrage atenţia şi, ridi‑

cându‑mi privirea, văd cu coada ochiului că Ana vine către mine, cu paşi şovăitori.

— Ar trebui să dormi, murmur eu, dar cânt mai departe.

— Şi tu la fel, vine replica ei.

Are o expresie hotărâtă, cu toate astea pare mică şi vulnera‑

bilă, aşa îmbrăcată doar în halatul meu de baie care‑i este mare. Îmi ascund un zâmbet.

— Mă cerţi, domnişoară Steele?

— Da, domnule Grey, te cert.

— Uite, nu pot să dorm.

Am prea multe gânduri şi aş prefera să se ducă înapoi în pat şi să se culce. Cred că‑i obosită după ziua de ieri. Ea îmi ignoră toanele şi se aşază lângă mine, pe scaunul pianului, punându‑şi capul pe umărul meu.

E un gest atât de tandru şi de intim încât pierd măsura pentru o clipă, dar continui să cânt, simţindu‑mă mai liniştit pentru că e aici, cu mine.

— Asta ce‑a fost? întreabă ea când termin de cântat.

— Chopin. Un preludiu. Opus douăzeci şi opt, numărul patru.

În mi minor, dacă te interesează.

588 Grey

E L James 589

— Întotdeauna mă interesează ce faci tu.

Draga de Ana. O sărut pe păr.

— N‑am intenţionat să te trezesc.

— Nu m‑ai trezit, spun ea, fără să‑şi mişte capul. Cânt‑o pe cealaltă.

— Care cealaltă?

— Bucata de Bach pe care ai cântat‑o în prima noapte când am rămas aici.

— Ah, Marcello.

Nu‑mi mai aduc aminte când am cântat cuiva la cerere. Pentru mine pianul e un instrument solitar, doar pentru urechile mele.

Familia mea nu m‑a auzit cântând ani întregi. Dar pentru că m‑a rugat, o să cânt pentru scumpa mea Ana. Degetele mele mângâie clapele, iar melodia aceasta obsedantă răsună în tot livingul.

— De ce cânţi doar muzică atât de tristă? întreabă ea.

E o muzică tristă?

— Deci aveai doar şase ani când ai început să cânţi?

Continuă cu întrebările, ridicându‑şi capul şi studiindu‑mă din priviri. Are o expresie curioasă şi dornică să afle cât mai multe, ca de obicei; şi, după noaptea trecută, cine sunt eu să refuz să‑i răspund?