împreună şi pare un director inteligent şi o fiinţă raţională. Acest interviu este o favoare pe care i‑o fac lui — una de care intenţionez să profit mai târziu, când îmi va conveni mie. Şi trebuie să recunosc că eram oarecum curios cum e fiica lui, să văd dacă aşchia a sărit departe de trunchi.
Zgomotul de la uşă mă readuce la realitate şi dau cu ochii de un vârtej de păr lung şi castaniu, nişte braţe palide şi o pereche de ghete maronii, care se reped într‑un mod impetuos în biroul meu. Reprimându‑mi iritarea firească în faţa unei astfel de stân‑
găcii, mă grăbesc spre fata care a aterizat pe podea sprijinindu‑se în palme şi în genunchi. Apucându‑i umerii firavi, o ajut să se ridice în picioare.
Ochii ei limpezi şi stânjeniţi îmi întâlnesc privirea şi rămân pe loc. Au cea mai nemaipomenită culoare, azurie şi nevinovată, şi preţ
de o clipă mă gândesc că poate să vadă prin mine şi mă simt… expus.
Acest gând este enervant, aşa că îl alung imediat.
Are un chip mic şi dulce care acum se îmbujorează, ca un tran‑
dafir fragil şi inocent. Mă întreb în trecere dacă toată pielea îi e aşa —
desăvârşită — şi cum ar arăta, înroşită şi înfierbântată, de la lovitura unui baston.
La naiba.
Îmi opresc gândurile rebele, alarmat de direcţia în care au luat‑o.
La ce mama dracului te gândeşti, Grey? Fata asta e mult prea tânără.
Rămâne cu gura căscată la mine, iar eu mă forţez să nu‑mi dau ochii peste cap. Da, da, scumpo, e doar un chip şi e superficial. Trebuie să
alung această privire plină de admiraţie din partea acestor ochi, dar de ce să nu ne şi distrăm puţin până atunci?
— Domnişoară Kavanagh. Eu sunt Christian Grey. Te simţi bine? Vrei să te aşezi?
Iată cum se îmbujorează din nou. Acum, că deţin din nou controlul situaţiei, o studiez atent. E destul de atrăgătoare — slabă, palidă, cu o coamă de păr închis la culoare, care de‑abia îi stă prins cu un elastic.
10 Grey
E L James 11
O brunetă.
Mda, e atrăgătoare. Mă întind către ea în timp ce se bâlbâie cerându‑şi scuze îngrozită şi îi iau mâna în mâna mea. Are pielea răcoroasă şi moale, dar strângerea de mână îi e surprinzător de fermă.
— Domnişoara Kavanagh are o indispoziţie, aşa că m‑a trimis pe mine. Sper că nu vă deranjează, domnule Grey.
Are o voce liniştită, cu o muzicalitate ezitantă, şi clipeşte des, fluturând din genele lungi.
Incapabil să‑mi îndepărtez amuzamentul din glas când îmi amintesc de intrarea ei lipsită de eleganţă în biroul meu, o întreb cine este.
— Anastasia Steele. Studiez literatura engleză împreună cu Kate, ăă… Katherine… domnişoara Kavanagh, la WSU Vancouver.
Genul sfios, intelectual, a? Aşa pare: sărăcăcios îmbrăcată, cu silueta subţire ascunsă sub un pulover lălâi, cu o fustă maronie în formă de trapez şi cu bocanci utilitari. Oare are vreun pic de simţ
al stilului? Se uită agitată prin birou — oriunde, doar la mine nu, observ eu şi mă amuz, ironic.
Cum poate fi tânăra aceasta jurnalistă? Nu are nicio pornire agresivă. Este tulburată, docilă şi… supusă. Derutat de gândurile mele nepotrivite, clatin din cap şi mă întreb dacă pot avea încre‑
dere în prima impresie. Mormăi o banalitate, o invit să se aşeze, apoi observ că priveşte cu profunzime şi apreciere tablourile din biroul meu. Înainte de a‑mi da seama ce fac, mă trezesc explicându‑i‑le.
— Un artist local. Trouton.
— Sunt superbe. Ordinarul ridicat la rang de extraordinar, spune ea visătoare, pierdută în arta excepţională şi rafinată a operei lui Trouton.
Are un profil delicat — un nas cârn, plăcut, buze pline — şi în cuvintele ei a surprins exact sentimentele mele. Ordinarul ridicat la rang de extraordinar. Este o observaţie subtilă. Domnişoara Steele e isteaţă.
O aprob şi privesc, fascinat, cum îmbujorarea îi cuprinde încet‑încet pielea încă o dată. Mă aşez vizavi de ea şi încerc să‑mi ţin gândurile în frâu. Scoate din geanta ei imensă câteva foi de hârtie mototolite şi un reportofon digital. E foarte neîndemânatică, pentru că scapă drăcia respectivă de două ori pe măsuţa mea de cafea Bauhaus. E clar că nu a mai făcut niciodată aşa ceva, dar, dintr‑un motiv anume, nu mă supăr, ci găsesc că toată povestea e amuzantă.
În împrejurări normale, stângăcia ei m‑ar fi iritat la culme, dar acum îmi ascund zâmbetul cu degetul arătător şi mă împotrivesc tentaţiei de a pregăti reportofonul în locul ei.
În timp ce ea se fâstâceşte şi devine din ce în ce mai agitată, îmi trece prin cap că i‑aş putea perfecţiona talentul de a se mişca ajutându‑mă de un bici de călărie. Utilizat corespunzător, le poate face şi pe cele mai neastâmpărate să se supună. Acest gând răzleţ mă
face să nu‑mi găsesc locul în scaun. Ea trage cu coada ochiului la mine şi se muşcă de buza de jos, atât de plină.
La naiba! Cum de n‑am remarcat ce gură ademenitoare are?
— Î‑îmi cer scuze, nu sunt obişnuită cu toate astea.
Îmi dau seama, iubito, dar acum nu‑mi pasă deloc, pentru că
nu‑mi pot lua ochii de la buzele tale.
— Ia‑ţi tot răgazul de care ai nevoie, domnişoară Steele.
