— Domnişoara Kavanagh are o indispoziţie, aşa că m‑a trimis pe mine. Sper că nu vă deranjează, domnule Grey.
Are o voce liniştită, cu o muzicalitate ezitantă, şi clipeşte des, fluturând din genele lungi.
Incapabil să‑mi îndepărtez amuzamentul din glas când îmi amintesc de intrarea ei lipsită de eleganţă în biroul meu, o întreb cine este.
— Anastasia Steele. Studiez literatura engleză împreună cu Kate, ăă… Katherine… domnişoara Kavanagh, la WSU Vancouver.
Genul sfios, intelectual, a? Aşa pare: sărăcăcios îmbrăcată, cu silueta subţire ascunsă sub un pulover lălâi, cu o fustă maronie în formă de trapez şi cu bocanci utilitari. Oare are vreun pic de simţ
al stilului? Se uită agitată prin birou — oriunde, doar la mine nu, observ eu şi mă amuz, ironic.
Cum poate fi tânăra aceasta jurnalistă? Nu are nicio pornire agresivă. Este tulburată, docilă şi… supusă. Derutat de gândurile mele nepotrivite, clatin din cap şi mă întreb dacă pot avea încre‑
dere în prima impresie. Mormăi o banalitate, o invit să se aşeze, apoi observ că priveşte cu profunzime şi apreciere tablourile din biroul meu. Înainte de a‑mi da seama ce fac, mă trezesc explicându‑i‑le.
— Un artist local. Trouton.
— Sunt superbe. Ordinarul ridicat la rang de extraordinar, spune ea visătoare, pierdută în arta excepţională şi rafinată a operei lui Trouton.
Are un profil delicat — un nas cârn, plăcut, buze pline — şi în cuvintele ei a surprins exact sentimentele mele. Ordinarul ridicat la rang de extraordinar. Este o observaţie subtilă. Domnişoara Steele e isteaţă.
O aprob şi privesc, fascinat, cum îmbujorarea îi cuprinde încet‑încet pielea încă o dată. Mă aşez vizavi de ea şi încerc să‑mi ţin gândurile în frâu. Scoate din geanta ei imensă câteva foi de hârtie mototolite şi un reportofon digital. E foarte neîndemânatică, pentru că scapă drăcia respectivă de două ori pe măsuţa mea de cafea Bauhaus. E clar că nu a mai făcut niciodată aşa ceva, dar, dintr‑un motiv anume, nu mă supăr, ci găsesc că toată povestea e amuzantă.
În împrejurări normale, stângăcia ei m‑ar fi iritat la culme, dar acum îmi ascund zâmbetul cu degetul arătător şi mă împotrivesc tentaţiei de a pregăti reportofonul în locul ei.
În timp ce ea se fâstâceşte şi devine din ce în ce mai agitată, îmi trece prin cap că i‑aş putea perfecţiona talentul de a se mişca ajutându‑mă de un bici de călărie. Utilizat corespunzător, le poate face şi pe cele mai neastâmpărate să se supună. Acest gând răzleţ mă
face să nu‑mi găsesc locul în scaun. Ea trage cu coada ochiului la mine şi se muşcă de buza de jos, atât de plină.
La naiba! Cum de n‑am remarcat ce gură ademenitoare are?
— Î‑îmi cer scuze, nu sunt obişnuită cu toate astea.
Îmi dau seama, iubito, dar acum nu‑mi pasă deloc, pentru că
nu‑mi pot lua ochii de la buzele tale.
— Ia‑ţi tot răgazul de care ai nevoie, domnişoară Steele.
Îmi mai trebuie un moment ca să‑mi pun în ordine gândurile năbădăioase.
Grey… opreşte‑te, chiar acum.
— Vă deranjează dacă vă înregistrez răspunsurile? întreabă ea, cu o expresie candidă şi nerăbdătoare.
Îmi vine să râd.
— După ce te‑ai chinuit atât să pregăteşti reportofonul, mă mai întrebi aşa ceva?
Ea clipeşte, cu ochi mari şi cu o expresie confuză pentru o clipă, iar eu sunt copleşit de o senzaţie neobişnuită de vinovăţie.
Nu mai fi atât de nenorocit, Grey.
— Nu, nu mă deranjează.
12 Grey
E L James 13
Nu vreau să‑mi asum responsabilitatea pentru acea privire.
— V‑a explicat Kate, adică domnişoara Kavanagh, pentru ce anume este interviul?
— Da, trebuie să apară în ziarul studenţesc, în numărul dedicat absolvirii, iar eu voi ţine o prelegere în faţa absolvenţilor, la cere‑
monia de sfârşit de an.
De ce mama naibii am fost de acord să fac asta, habar nu am.
Sam de la PR îmi spune că departamentul de ştiinţe ale mediului de la WSU are nevoie de publicitate pentru a atrage fonduri suplimentare ca să fie în ton cu bursa pe care le‑am acordat‑o, iar Sam va merge până în pânzele albe pentru câteva apariţii în presă.
Domnişoara Steele mai clipeşte o dată, ca şi cum ar auzi aceste lucruri pentru prima oară — şi pare dezaprobatoare. Nu s‑a documentat pentru acest interviu? Ar fi trebuit să ştie asta.
Gândul ăsta îmi îngheaţă sângele în vine. E… neplăcut, nu mă
aşteptam la aşa ceva de la cineva care se foloseşte de timpul meu preţios.
— Bine. Am câteva întrebări, domnule Grey.
Îşi dă o şuviţă de păr după ureche, făcându‑mă să uit că m‑a enervat.
— Aşa mă gândeam şi eu, spun pe un ton sec.
S‑o lăsăm să se agite.
Recunoscătoare, chiar asta face, apoi îşi întinde spatele şi îşi îndreaptă umerii mici. Pare serioasă. Aplecându‑se în faţă, apasă
butonul de start al reportofonului şi se încruntă privind în jos la notiţele sale mototolite.
— Sunteţi foarte tânăr şi totuşi aţi clădit un asemenea imperiu financiar. Cărui fapt datoraţi succesul dumneavoastră?
Cu siguranţă poate mai mult de atât. Ce întrebare plictisitoare.
Niciun pic de originalitate. Ce dezamăgire. Îi servesc răspunsul meu obişnuit despre oamenii excepţionali care lucrează pentru mine. Oameni în care am încredere, cât pot eu avea încredere în
cineva, şi salarii bune — bla, bla, bla… Dar, domnişoară Steele, adevărul adevărat este că sunt genial în ceea ce fac. Pentru mine este floare la ureche. Cumpăr companii neproductive, dezas‑
truos conduse şi le repar, păstrând o parte din ele sau, dacă sunt cu adevărat defecte, jupuindu‑le de posesiuni şi vânzându‑le cui licitează cel mai mult. Pur şi simplu e vorba să cunoşti diferenţa dintre cele două situaţii şi, invariabil, totul se reduce la oamenii aflaţi la conducere. Ca să ai succes în afaceri ai nevoie de oameni valoroşi, iar eu pot judeca o persoană mai bine decât majoritatea oamenilor.
