— Poate că sunteţi doar norocos, zice ea încet.

Norocos? Simt un val de iritare. Norocos? Cum îndrăzneşte?

Pare rezervată şi cuminte, dar ce e cu întrebarea asta? Nimeni n‑a sugerat vreodată că aş fi norocos. Muncă din greu, oamenii din jurul meu, supravegherea lor constantă şi punerea lor la îndoială, dacă asta trebuie, şi, dacă nu se ridică la înălţimea misiunii lor, îndepărtarea lor. Asta fac eu şi mă pricep la ce fac. Nu are nimic de‑a face cu norocul! În fine, la dracu’ cu asta. Lăudându‑mă cu erudiţia mea, citez vorbele lui Andrew Carnegie, industriaşul meu preferat.

— Creşterea şi dezvoltarea personalului este cea mai înaltă

vocaţie a unui lider.

— Păreţi obsedat de control, spune ea, cât se poate de serioasă.

Ce mama dracului? Poate că e în stare să mă privească înprofunzime.

„Control“ este numele meu de botez, drăguţo.

Mă uit urât, sperând s‑o intimidez.

— A, exercit control în toate domeniile, domnişoară Steele.

Şi mi‑ar plăcea să‑l exercit şi asupra ta, chiar aici, chiar acum.

Chipul i se îmbujorează şi se muşcă din nou de buză. Eu continui să

bat câmpii, încercând să nu mai fiu atent la gura ei.

— În plus, puterea nemărginită se dobândeşte asigurându‑te, în visurile tale secrete, că te‑ai născut ca să controlezi lucrurile.

14 Grey

E L James 15

— Simţiţi că aveţi o astfel de putere nemărginită? întreabă ea cu o voce blândă, liniştitoare, dar ridică din sprânceana delicată cu o expresie care transmite dezaprobare.

Oare încearcă în mod intenţionat să mă scoată din minţi? Ce mă

enervează mai tare: întrebările ei, atitudinea ei sau faptul că o găsesc atrăgătoare? Sunt tot mai nervos.

— Am peste 40 de mii de angajaţi. Faptul acesta îmi acordă un anumit simţ al responsabilităţii — al puterii, dacă preferi. Dacă aş

decide că nu mai sunt interesat de afacerile în domeniul telecomu‑

nicaţiilor şi aş vinde compania, 20 de mii de oameni s‑ar trezi că le e greu să‑şi plătească ratele la ipotecă după vreo lună şi ceva.

Ea rămâne cu gura căscată la răspunsul meu. Aşa mai merge.

Ia‑o pe asta, iubito. Simt cum armonia se restabileşte.

— Nu există un consiliu director în faţa căruia să răspundeţi?

— Sunt proprietarul companiei. Nu trebuie să răspund în faţa niciunui consiliu.

Ar trebui să ştie asta.

— Şi mai aveţi şi alte pasiuni în afara muncii? continuă ea zorită, interpretându‑mi corect reacţia.

Ştie că sunt nervos şi, dintr‑un motiv inexplicabil, acest lucru îmi face plăcere.

— Am pasiuni variate, domnişoară Steele. Extrem de variate.

Îmi trec prin minte imagini cu ea în diverse poziţii în camera mea de joacă: încătuşată pe cruce, cu mâinile şi cu picioarele depăr‑

tate pe patul cu baldachin, întinsă peste masa de biciuit. Şi priviţi —

iar s‑a îmbujorat. E ca un mecanism de apărare.

— Dar dacă munciţi atât de mult, cum vă relaxaţi?

— Să mă relaxez?

Aceste cuvinte rostite de gura ei obraznică sună ciudat, dar amuzant. În plus, când am eu timp să mă relaxez? N‑are nici cea mai vagă idee cu ce mă ocup eu. Dar se uită din nou la mine cu acei ochi mari şi naivi şi, spre surprinderea mea, mă trezesc gândindu‑mă la întrebarea ei. Oare cum mă relaxez? Navighez , zbor, mi‑o trag…

testez limitele unor brunete atrăgătoare cum e ea şi apoi le supun…

Gândul mă face să mă foiesc în scaun, dar îi răspund calm, omiţând totuşi câteva hobby‑uri favorite.

— Investiţi în producţie. De ce aici, mai exact?

— Îmi place să construiesc lucruri. Îmi place să ştiu cum funcţi‑

onează lucrurile: ce face obiectele să ticăie, cum se montează şi cum se demontează. Şi iubesc foarte mult navele. Ce pot să spun?

Pentru că transportă hrană pe toată planeta.

— Mi se pare că acum aţi vorbit din inimă, nimic dictat de logică

şi fapte concrete.

Inimă? Eu? O, nu, iubito.

Inima mea a fost călcată în picioare cu mult timp în urmă.

— Se prea poate. Deşi există oameni care ar fi gata să spună că

eu nu am inimă.

— De ce să spună aşa ceva?

— Pentru că mă cunosc bine.