Îmi mai trebuie un moment ca să‑mi pun în ordine gândurile năbădăioase.
Grey… opreşte‑te, chiar acum.
— Vă deranjează dacă vă înregistrez răspunsurile? întreabă ea, cu o expresie candidă şi nerăbdătoare.
Îmi vine să râd.
— După ce te‑ai chinuit atât să pregăteşti reportofonul, mă mai întrebi aşa ceva?
Ea clipeşte, cu ochi mari şi cu o expresie confuză pentru o clipă, iar eu sunt copleşit de o senzaţie neobişnuită de vinovăţie.
Nu mai fi atât de nenorocit, Grey.
— Nu, nu mă deranjează.
12 Grey
E L James 13
Nu vreau să‑mi asum responsabilitatea pentru acea privire.
— V‑a explicat Kate, adică domnişoara Kavanagh, pentru ce anume este interviul?
— Da, trebuie să apară în ziarul studenţesc, în numărul dedicat absolvirii, iar eu voi ţine o prelegere în faţa absolvenţilor, la cere‑
monia de sfârşit de an.
De ce mama naibii am fost de acord să fac asta, habar nu am.
Sam de la PR îmi spune că departamentul de ştiinţe ale mediului de la WSU are nevoie de publicitate pentru a atrage fonduri suplimentare ca să fie în ton cu bursa pe care le‑am acordat‑o, iar Sam va merge până în pânzele albe pentru câteva apariţii în presă.
Domnişoara Steele mai clipeşte o dată, ca şi cum ar auzi aceste lucruri pentru prima oară — şi pare dezaprobatoare. Nu s‑a documentat pentru acest interviu? Ar fi trebuit să ştie asta.
Gândul ăsta îmi îngheaţă sângele în vine. E… neplăcut, nu mă
aşteptam la aşa ceva de la cineva care se foloseşte de timpul meu preţios.
— Bine. Am câteva întrebări, domnule Grey.
Îşi dă o şuviţă de păr după ureche, făcându‑mă să uit că m‑a enervat.
— Aşa mă gândeam şi eu, spun pe un ton sec.
S‑o lăsăm să se agite.
Recunoscătoare, chiar asta face, apoi îşi întinde spatele şi îşi îndreaptă umerii mici. Pare serioasă. Aplecându‑se în faţă, apasă
butonul de start al reportofonului şi se încruntă privind în jos la notiţele sale mototolite.
— Sunteţi foarte tânăr şi totuşi aţi clădit un asemenea imperiu financiar. Cărui fapt datoraţi succesul dumneavoastră?
Cu siguranţă poate mai mult de atât. Ce întrebare plictisitoare.
Niciun pic de originalitate. Ce dezamăgire. Îi servesc răspunsul meu obişnuit despre oamenii excepţionali care lucrează pentru mine. Oameni în care am încredere, cât pot eu avea încredere în
cineva, şi salarii bune — bla, bla, bla… Dar, domnişoară Steele, adevărul adevărat este că sunt genial în ceea ce fac. Pentru mine este floare la ureche. Cumpăr companii neproductive, dezas‑
truos conduse şi le repar, păstrând o parte din ele sau, dacă sunt cu adevărat defecte, jupuindu‑le de posesiuni şi vânzându‑le cui licitează cel mai mult. Pur şi simplu e vorba să cunoşti diferenţa dintre cele două situaţii şi, invariabil, totul se reduce la oamenii aflaţi la conducere. Ca să ai succes în afaceri ai nevoie de oameni valoroşi, iar eu pot judeca o persoană mai bine decât majoritatea oamenilor.
— Poate că sunteţi doar norocos, zice ea încet.
Norocos? Simt un val de iritare. Norocos? Cum îndrăzneşte?
Pare rezervată şi cuminte, dar ce e cu întrebarea asta? Nimeni n‑a sugerat vreodată că aş fi norocos. Muncă din greu, oamenii din jurul meu, supravegherea lor constantă şi punerea lor la îndoială, dacă asta trebuie, şi, dacă nu se ridică la înălţimea misiunii lor, îndepărtarea lor. Asta fac eu şi mă pricep la ce fac. Nu are nimic de‑a face cu norocul! În fine, la dracu’ cu asta. Lăudându‑mă cu erudiţia mea, citez vorbele lui Andrew Carnegie, industriaşul meu preferat.
— Creşterea şi dezvoltarea personalului este cea mai înaltă
vocaţie a unui lider.
— Păreţi obsedat de control, spune ea, cât se poate de serioasă.
Ce mama dracului? Poate că e în stare să mă privească înprofunzime.
„Control“ este numele meu de botez, drăguţo.
Mă uit urât, sperând s‑o intimidez.
— A, exercit control în toate domeniile, domnişoară Steele.
