— Nu… horcăi bolnavul.
Nega omorul făptuit asupra tatălui său: bătrînul murise de la sine. Sicriul de zinc? Da. Şi de ce? Fiindcă Jirka
Boček nu trebuia să afle de moartea bătrînului, dacă, eventual, copiii sau cîinii ar fi dezgropat cadavrul.
Čadek nu stărui în continuare, deşi argumentul i se părea insuficient. Erau alte lucruri mai importante de aflat: văduva lui Wang ajutase la schimbarea morţilor şi la îngroparea chinezului, amestecul ei era confirmat şi Karta nu credea că ar fi ceva grav.
— Numai dumneavoastră sînteţi de vină… spuse el cu o voce puţin mai distinctă, dar îndată închise ochii, muşchii feţei pergamentoase i se încordară, vădind durerile mari ce-l chinuiau.
Medicul îi făcu semn lui Čadek, care înţelese. Trecu un timp de tăcere.
Inspectorul smulse cu mare greutate alte cîteva cuvinte neclare în legătură cu un glonte ce l-ar fi atins pe Boček.
Dar bolnavul nu apucă să termine, îşi pierduse puterile şi doctorul îl trase de mînecă pe inspector.
— Lăsaţi-l, spuse, îl omorîţi… Mai aveţi răbdare două-trei zile.
Čadek era convins că în afară de cîteva amănunte neinteresante nu mai avea ce afla aici.
Fróny era singura persoană care putea clarifica totul.
Metodele obişnuite de cercetare dăduseră greş. Din cauza iniţiativei luate de fata doctorului primar, Fróny ieşea din joc. Čadek se surprinse imaginîndu-şi-l cu dor de răzbunare pe doctorul Chrudimský: îl vedea în faţa altarului, şi-apoi cum fugea cu pulpanele hainei fluturînd, lăsîndu-şi singură logodnica în biserică…
La secţie îl aştepta vestea că fusese căutat de Fróny.
Rămase foarte surprins. Fróny dorea să ştie cum se simte tatăl ei. Nu încercase la spital, închipuindu-şi că nu i se va spune adevărul. La secţie se primise înştiinţarea că
starea bolnavului este satisfăcătoare şi i se spusese fetei să fie liniştită.
— Am făcut o greşeală, domnule inspector? întrebă
Draboch, care vorbise în numele lui Čadek.
— Nu, răspunse Čadek dus pe gînduri, nu înţeleg de ce
o interesează pe fată dacă scapă taică-său ori nu?
— Oricum… se miră Draboch.
Čadek nu-i explică nimic lui Draboch, dar era important de ştiut dacă moartea sau viaţa lui Karta are vreo legătură efectivă cu taina Frónyei. Čadek reflectă, bucurîndu-se la gîndul că Fróny îşi manifestase dorinţa de a păstra legătura cu el. Nu ar fi fost exclus ca dezamăgirea încercată să o arunce într-o stare de apatie totală. În fond, Čadek punea foarte multă bază pe o singură realitate: iubirea profundă a Frónyei pentru doctorul Chrudimský nu putea fi nimicită dintr-o dată, oricît de mare i-ar fi fost deziluzia. Şi poate că tocmai aci era cuantumul necesar de forţă motrice pentru rezolvarea cazului.
Fróny era stăpînită de o durere bine înţeleasă de Čadek. Inspectorul se convinse concret, în aceeaşi seară, de starea ei sufletească şi scena îl zgudui, deşi era pregătit la orice. Fróny venise să-l caute la secţie, dar inspectorul plecase şi ea alergă la el acasă. I-a deschis chiar Čadek şi rămase încremenit ca în faţa unei vedenii.
Fata afişa o expresie vulgară, cinică şi provocatoare, ca pe vremea totalei ei decăderi morale. Cinismul femeii care-şi vinde trupul nu mai era o mască pe chipul Frónyei, ci o realitate, puţin alterată de suferinţa sufletească.
După o reacomodare cu vechile deprinderi, Fróny s-ar fi obişnuit încet, încet cu tot ce antrenează o asemenea existenţă. Amănuntele eleganţei ei îşi pierduseră
farmecul; era îmbrăcată, de fapt, ca în ultima vreme, totuşi se simţea o mare diferenţă. Tonul general era provocator: felul în care îşi înnodase eşarfa de mătase la
gît, nasturele ce-i încheia taiorul, fardul buzelor, pieptănătura, înclinarea pălăriei şi culoarea ciorapilor faţă de costum; şi întreaga ei atitudine — geanta strînsă
sub braţ, mîinile înfipte numai pe jumătate în buzunare…
Se schimbase în rău pe negîndite, o schimbare neintenţionată, exprimînd starea ei sufletească. Čadek intuise bine: Fróny abandonase lupta pentru o viaţă
onestă, îngenunchease. Nu se gătise aşa dinadins, automat îşi aranjase pălăria şi se fardase. Nobleţea înflorită proaspăt din sentimentele ei pure dispăruse.
Acum se dichisise cu alţi ochi, care, privind-o în oglindă, îi spuneau că aşa îi stă bine şi nu altfel.
— Poftim înăuntru, Fróny, spuse Čadek cu prietenie.
Dacă în ultima vreme ea-l mai sfidase cu paşi legănaţi, provocatori, fără îndoială, jucase teatru. După ieşirea din spital, mersul ei natural răspîndea farmecul discret al unei tinere femei bine-crescute. Fróny nu fusese niciodată prea instruită, dar avea mintea receptivă şi isteaţă. Inteligenţa şi rafinamentul de bun gust le avea în sînge. Se abătuse pe căi greşite şi totuşi calităţile ei intelectuale se dezvoltaseră pînă şi în acele condiţii; o slujiseră minunat cînd timona fermecată a inimii schimbase direcţia spre doctorul Chrudimský.
Acum, mergînd prin vestibulul luminat cu paşii ei
obosiţi, era din nou în spiritul bine cunoscut al localurilor de noapte. Fróny nu mai juca teatru în faţa lui
Čadek; se purta firesc, cu natura ei de odinioară.
Îşi scoase pălăria cu un gest de mare oboseală.
— Moşulică, probabil că ai aflat ce mi s-a întîmplat, spuse ea. Se aşeză picior peste picior, scoase din tabacheră o ţigară, pe care o puse între buzele prea roşite; tonul era izbitor de grosolan.
Extraordinară putere de preschimbare a femeilor, excelente actriţe în dialogul cu bărbaţii! Orice bărbat, dacă vrea, le poate descifra de la prima vedere, pînă în cele mai fine nuanţe ale deprinderilor şi firii lor. Deşi nu-l pasionase asemenea studiu, Čadek se pricepea să
cunoască sufletul femeii după înfăţişarea şi felul ei de a se purta. Toată filozofia, la care ajutase şi vîrsta, era neignorarea faptului că perfectul confident al femeii, semnul ei de recunoaştere, este nota personală în tonul general al modei, infinita fantezie hrănită de cochetărie.
Nu este nevoie ca o femeie să-şi dezvăluie sufletul de la prima întîlnire unui bărbat, fiindcă un fleac al toaletei, un gest, o vorbă, o trădează, indicînd ce-i place şi ce nu.
