— De piatră! repetă Fróny şi-şi duse ţigara la gură.
Tremura toată: vocea, degetele, ţigara, buzele. Nasul ei mic se boţea, genele străluceau ude. Sprîncenele se încruntară în efortul de a birui slăbiciunea, dar ţigara căzu jos. Fróny îşi duse palma nesigură la frunte; din gîtlej răzbi un suspin nestăpînit. Mîna căzu grea, ochii uscaţi dintr-o dată ca la vîntul fierbinte al deşertului se aţintiseră chinuiţi în ochii lui Čadek. Din ei ţîşnea tristeţea în valuri mari, într-o linişte de sfîrşitul lumii.
Parcă cerea indulgenţă, se scuza şi vorbea, într-un limbaj mut, de groaznica prăpastie neagră căscată în sufletul ei.
Čadek deschise braţele:
— Vino încoace, micuţo, spuse el, nu te mai chinui atîta!
Cuvintele lui rupseră dintr-o dată zăgazurile lacrimilor ei şi Fróny se preschimbă într-un sărman copil năpăstuit. Čadek îi spusese involuntar „micuţo”, fără
intenţie rea, cu profundă compătimire. De cîte ori auzise ea acest cuvînt de la alţi bărbaţi! Dar tonul cu care-i vorbise acest om ruginit de viaţă, uriaşul acesta ca un stejar bătrîn înainte de vreme, dădu cuvîntului un blînd înţeles. Fróny plîngea ca o fîntînă la pieptul lui Čadek, şi el simţea cum încet-încet i se îmbibă cămaşa de lacrimile ei. Stînjenit, stinse cu piciorul restul de ţigară, care ardea mocnit pe duşumea, şi mîngîie delicat umerii fetei.
Fróny îşi veni repede în fire; se retrase, îşi suflă nasul şi îşi şterse ochii cu dosul palmei.
— Iartă-mă, bătrînule! şopti ea, suspinînd printre lacrimi.
— Nu-i nimic, răspunse el.
Fróny rămase tristă. Nu se mai juca de-a viteaza. Luă
pălăria şi cu un gest impresionant de discret şi-o aranjă
pe cap. Portretul ei de acum — potrivindu-şi buclele sub
pălărie, cu ochii încă plini de lacrimi şi cu buzele tremurînde — i se întipări în minte lui Čadek ca însăşi personificarea despărţirii de ceva pierdut pentru totdeauna, împotriva voinţei unei biete fete. Părăsea lumea în care intrase odată din eroare. Nu se va mai întoarce acolo. Plecarea ei de acum însemna şi altceva, însemna pierderea ireparabilă a unui om.
— Adio, bătrînule, zise ea şi-i întinse mîna.
— Adio, răspunse Čadek. Şi fii deşteaptă, fetiţo!
Fróny plecă, fără să se mai uite înapoi. Čadek îşi luă
haina şi pălăria şi porni încetişor în urma ei. Pe stradă
făcu un semn detectivului ce-şi îndeplinea datoria.
— Eşti liber, îi spuse, merg eu după ea.
Fróny înainta ea lipsită de viaţă. Čadek observă cîţiva bărbaţi care întoarseră capul în urma ei şi cum ea îi privise cu o ură nouă. Astăzi Fróny nu-şi putea relua vechea meserie. Încotro se îndrepta oare? Spre casa unde primise vizitele lui Chrudimský? Spre rîu? Sau poate mergea spre acea ţintă necunoscută inspectorului, ca să-l scape pe Karel Chrudimský de necazuri?
În staţia de tramvai se opri şi aşteptă; sosi un tramvai; Fróny se urcă în primul vagon; Čadek, urmărind-o de la oarecare distanţă, sări în remorcă după ce tramvaiul începuse să prindă viteză.
Numărul tramvaiului îi spunea lui Čadek că Fróny se îndrepta spre sectorul cinci. Inspectorul se purta ciudat în calitate de călător: se apleca în afară la fiecare staţie şi coborî subit, fără să-i mai arate taxatorului mirat insigna edificatoare.
Cu cîţiva zeci de metri înainte de capăt, Čadek sărise din tramvai. O observase pe Fróny coborînd, fără ca ea să-l vadă. Amurgul periferiei o înghiţi cu pîlcul de oameni care coborîseră şi ei. Ea însă o luă în direcţia care o ducea în întunecimea desăvîrşită.
Pe drumul slab luminat de lămpile agăţate, sus, pe stîlpii de lemn, mergeau cîţiva lucrători. Cine dorea să
ajungă la mama Klouzanda trebuia să urmeze şoseaua asta după care aveau de cotit în poteca prăfuită ducînd la cîrciumă. Dar cine cunoştea bine împrejurimile putea să
scurteze drumul, trecînd de-a curmezişul maidanului negru ca smoala, plin de gropi şi alte obstacole periculoase.
Fróny se încumetase s-o ia pe scurtătură, deşi nu părea grăbită. Poate nu voia să iasă în calea femeilor care vagabondau pe şosea. Cunoştea multe dintre ele. Čadek nu se gîndi mult la asta. Fróny se îndrepta cu siguranţă
înspre mama Klouzanda. În direcţia aceea nu mai exista nimic altceva decît o dumbravă minunată unde se făceau excursii la sfîrşit de săptămînă, dar era mult prea departe.
În faţa Frónyei se afla o mare de întuneric în care nu s-ar fi încumetat nici o femeie şi poate chiar nici mulţi bărbaţi. Dar Fróny se topi fără ezitare în bezna străjuită
de lanţul rar al fanarelor slabe; Čadek avu impresia că
fata a dispărut în neant pentru totdeauna şi cu repeziciune o luă puţin mai la stînga. Nu vrea să meargă
chiar în spatele Frónyei, să nu-l trădeze umbra lui, dacă
l-ar fi atins clipirea vreunui fanar. Alergă apoi aplecat, aproape paralel cu drumul, se împiedică şi călca în gropi, dar o ajunse din urmă pe Fróny. Atunci se culcă la pămînt şi o lăsă să treacă pe lîngă el. Mai repetă o dată
aceeaşi manevră. Nu, nu se putea înşela: tînăra disperată
se îndrepta spre cîrciumă… Şi Čadek se grăbi să ajungă
acolo înaintea ei.
Nu departe de cîrciumă se culcă din nou la pămînt, ca să poată avea o vedere nestingherită spre intrare, fără să
fie trădat de becul murdar de deasupra uşii. O aştepta pe Fróny. Noaptea tîrziu, uşa cîrciumii se zăvora pe
dinăuntru, apoi mama Klouzanda şi chelnerul Jindra îşi selectau grijuliu clienţii. La ora asta accesul era încă
