Deoarece populaţiile erau avertizate de distrugerea iminentă, mulţi locuitori s-au pregătit să fugă spre alte ţări.

[...] pe pământ atlant, în epoca celei de a doua revolte, entitatea îi sfătuia pe cei care se exilau spre alte locuri.

(1849-2, 3 iulie 1939)

[...] în Atlantida, în timpul celui de al doilea cataclism

[...] printre cei care se refugiaseră în ţara Mayra, care este acum Nevada şi Colorado. (497-1, 23 ianuarie 1934) Unul dintre solicitanţi care, conform unei „lecturi de viaţă”, părăsise Atlantida în epoca celei de a doua distrugeri, ca să se refugieze în ceea ce este astăzi Peru, a pus o întrebare. Este una dintre rarele „lecturi” care menţionează o dată.

Î.6: Care este data încarnării mele peruviene, evocată

în „lectura de viaţă”, şi care era cataclismul menţionat?

Daţi aceste detalii.

R.6: Cum a fost indicat, entitatea se afla în Atlantidaîn a doua perioadă de revoltă, care se situează cam cu22.500 de ani înainte de timpul de activitate egiptean

povestit în Exod; sau, altfel spus, 28.000 de ani înainte deIisus Hristos. Şi apoi avem o perioadă în care activitatea înAtlantida se limita la provincii, unde existau canale micicare legau numeroase regiuni. Erau oameni, entitateaşifamilia ei sau însoţitorii ei, care au părăsit acesteactivităţi, ca să le reia apoi pe pământ peruvian. Căciatlanţii deveniseră decadenţi, conflictele îi despărţeau pecopiii Legii lui Unu şi pe copiii lui Belial. (470-22, 5 iulie 1938)

* * *

Deţinem, oare, dovezi ale existenţei omului în America de Nord şi de Sud, în aceste timpuri îndepărtate?

În 1951, săpături arheologice efectuate în partea de nord-vest a statului Colorado au permis descoperirea unor unelte din piatră cioplită şi os, indicând faptul că o comunitate indiană trăia acolo cu 20.000 de ani înainte de Iisus Hristos.

La 17 martie 1959, Virginia Pilot publica un articol al lui Joseph Alsop intitulat: „Un grătar preistoric”. Articolul relata despre descoperirea unor oase calcinate aparţinând unui mamut pitic în insula Santa Rosa, în largul Californiei, de către profesorul Philip Orr, de la Muzeul de Istorie Naturală din Santa Barbara, profesorul George Carter, de la John Hopkins, şi profesorul Wallace Broeckor, de la Universitatea Columbia. Profesorul Broeckor a adus câteva oseminte la Universitatea Columbia şi, cu carbon 14, a obţinut data de 27.000 î.Hr.

Alsop menţiona şi alte descoperiri care vor da peste cap

ideile preconcepute asupra prezenţei omului în America: situl de la Tule Springs, datat cu carbon 14 la 23.800

î.Hr., grota Sandia, şi mai veche, situri în apropiere de Dallas, în Texas, unde au fost descoperite vestigii ale unui popor mâncător de cămile, vechi de 38.000 de ani etc.

O telegramă United Press din 1954 pomenea despre o descoperire făcută în Louisiana, lângă Sicily Island. Un antreprenor de locuinţe, efectua lucrări de extragere a pietrişului dintr-o carieră de la o adâncime de vreo zece metri, astfel încât buldozerele sale au scos la lumină

fragmente de os de gambă, de degete, de genunchi şi de vertebre. Profesorul J. W. West, geolog şi conservator al muzeului Universităţii din Louisiana, declara că această

descoperire dovedea că omul trăia în această regiune în urmă cu 50.000 de ani.

Să ne deplasăm mai spre sud. New York Times, din 22 iulie 1960, a publicat un articol care relata despre descoperirea profesorului Juan Armenta Comacho, director al Departamentului de Antropologie de la Universitatea de Pueblo, Mexic. Ar fi vorba despre un fragment de os de aproximativ 9/12 cm, extras dintr-un teren pietros, cam la o sută de kilometri sud-est de Mexico. Acest fragment este unic, căci este gravat.

Desenele, săpate, reprezintă un cal primitiv, o cămilă şi un tip de mastodont despre care se credea că dispăruse de mai bine de 100.000 de ani. Fragmentul de os, conform testului cu carbon 14, este vechi de 30.000 de ani. Această dată este confirmată de profesorul H. Marie

Wornington, conservator al Departamentul de Arheologie de la Muzeul de Istorie Naturală din Denver: „Numai un os verde sau recent a putut să fie gravat în acest fel.

Gravura nu ar fi putut să fie făcută pe un os fosil”. Deci, animalul căruia i-a aparţinut osul trăia în această

regiune în urmă cu 30.000 de ani. Alături de acest fragment de bazin, profesorul Comacho scosese la lumină

într-o zi alte oseminte negravate şi unelte din piatră

cioplită, cuţite, instrumente de gravat, vârfuri de săgeţi etc.

Deoarece întotdeauna s-a crezut că omul a sosit în America prin strâmtoarea Bering, această descoperire pune o problemă interesantă, căci între 30.000 şi 12.000

î.Hr., acest culoar era blocat de o imensă calotă glaciară.

În 1966, o altă descoperire, relatată de New York Times, la 17 aprilie, şi de Science World, din 15 aprilie, a pasionat savanţii. Profesorul Tobert J. Menzies, director al programului oceanografie de la Universitatea Duke, lucra împreună cu asistenţii săi la bordul navei de cercetări Anton Brun, în largul Perului, în locul unde fosa Milne-Edward sapă o tranşee imensă, lungă de şase sute de mile pe fundul Oceanului Pacific. Savanţii căutau specimene de neopilină, un tip de moluscă marină şi una dintre cele mai vechi „fosile vii” cunoscute. Sondele au adus câteva de pe fundul fosei, dar camerele de luat vederi cufundate la mare adâncime au adus ceva neaşteptat: dovada fotografică a unor coloane de piatră

sculptate zăcând pe un strat de mâl, la mai bine de două

mii de metri de fund. Aceste coloane erau pline de un fel de hieroglife. Foarte aproape de acolo, sonarul a detectat mungele ciudate, poate ruine.

„Cartea anului 1956”, Encyclopedia Britannica, la capitolul arheologie, pomeneşte de oseminte de cămilă, de bizoni cu coarne lungi, de cai şi de mamuţi găsite lângă

Tule Springs din Nevada, cu unelte (silexuri, răzuitoare, securi etc.), a căror vârstă a fost determinată cu carbon 14, de către W.F. Libby, stabilindu-se vârsta de 23.800

de ani.

În ediţia din 1957, aceeaşi lucrare anunţă că alte oseminte au fost scoase la lumină în insula Santa Rosa, în largul Californiei, iar vârsta lor a fost fixată la 29.650

de ani, cu o marjă de eroare de 2.500 de ani.

Dacă nu dovedesc existenţa Atlantidei, aceste fragmente de oseminte indică faptul că omul ar fi existat în această parte de lume în urmă cu cel puţin 30.000 de ani. Alte descoperiri, mai recente, au demonstrat că omul trăia în Lumea Nouă de mult mai mult timp decât fusese estimat până atunci, aşa cum se putea prevede din

„lecturile” lui Edgar Cayce.

Am studiat „lecturile” care relatează despre a „doua perioadă” de cataclisme sau separarea Atlantidei în insule. Singura dată menţionată este 28.000 î.Hr., dar numeroase „lecturi” indică un progres ştiinţific enorm şi migraţii spre est şi vest, pentru evitarea erupţiilor vulcanice şi seismelor.

Am descoperit recent dovezi ale existenţei omului pe

Pământ în acea epocă şi chiar în locurile pe care le menţionează „lecturile” lui Cayce. Totuşi, încă nimic nu ne dezvăluie ce fel de oameni erau, şi dacă nu erau altceva decât nişte sălbatici. Există, oare, dovezi ale culturii lor ştiinţifice?

Găsim noi şi preţioase informaţii, despre omul preistoric, în interesanta lucrare a lui Geoffrey Bibby, The Testimony of the Spade, consacrată explorărilor arheologice în Europa. Cei mai mulţi oameni au tendinţa să creadă că civilizaţia a început la egipteni, după care s-a întins în Grecia şi la Roma. Îşi închipuie o Europă

bântuită de barbari şi de sălbatici. Bibby îşi conduce cititorul la numeroase situri arheologice şi îl face să

descopere un anumit număr de culturi datând de mii de ani; faptul că istoria Europei nu a ajuns la noi sub o formă scrisă nu înseamnă că evenimentele nu au fost înregistrate altfel. Bibby evocă, printre altele, grotele de la Lascaux şi Altamira, ale căror picturi rupestre admirabile dezvăluie o artă ajunsă la un înalt grad de perfecţiune.

Vârsta lor se situează între 15.000 şi 30.000 de ani.

Aceste picturi sunt atribuite omului de Cro-Magnon, care nu era deloc un om-maimuţă. Bibby scrie: „capacitatea sa craniană o depăşea pe cea a omului modern. Era înalt, de peste doi metri, iar capul era bine proporţionat, fruntea lată, pomeţii proeminenţi şi bărbia fermă şi bine conturată. Dacă este vorba de un strămoş al omului modern, s-ar părea că s-a produs un proces de degenerescenţă între acele timpuri îndepărtate şi era

noastră”.

Amintiţi-vă aluziile la Pirinei, din „lecturile de viaţă”

ale lui Edgar Cayce. Oamenii de Cro-Magnon n-ar fi cumva refugiaţii din Atlantida?