ELENA FERRANTE

ZILELE ABANDONULUI

Original: I giorni dell'abbandono

[The Days of Abandonment] (2002)

Traducere din limba italiană și note de:

CERASELA BARBONE

virtual-project.eu

2018

VP - 2

1.

Într-o zi de aprilie, imediat după prânz, soțul meu m-a anunțat că vrea să

mă părăsească. A făcut-o în timp ce strângeam împreună masa, copiii se ciondăneau ca de obicei în cealaltă cameră, câinele visa mârâind lângă

calorifer. Mi-a zis că era confuz, trecea prin momente grele de oboseală, de nemulțumire, poate de lașitate. A vorbit îndelung despre cei cincisprezece ani de căsnicie, despre copii, și a recunoscut că nu avea nimic de reproșat nici lor, nici mie. A păstrat o atitudine demnă ca întotdeauna, cu excepția unui gest exagerat al mâinii drepte când mi-a explicat, cu o grimasă infantilă, că niște voci abia auzite, un fel de murmur, îl împingeau într-altă parte. Apoi și-a asumat vina pentru tot ce se întâmpla și a închis prudent ușa casei în urma lui, lăsându-mă împietrită lângă chiuvetă.

Am petrecut noaptea aceea pierdută în gânduri, dezolată în imensul pat matrimonial. Oricât aș fi reanalizat etapele recente ale relației noastre, nu reușeam să găsesc indiciile reale ale unei crize. Îl cunoșteam bine, știam că

era un om cu sentimente domoale, casa și obiceiurile noastre familiale îi erau absolut necesare. Vorbeam despre orice, încă ne plăcea să ne îmbrățișăm și să ne sărutăm, uneori era atât de amuzant, încât mă făcea să

râd cu lacrimi. Mi se părea imposibil că vrea să plece cu adevărat. Apoi, când mi-am dat seama că nu luase nici măcar unul dintre lucrurile la care ținea și chiar neglijase să-și ia la revedere de la copii, am avut certitudinea că nu era nimic grav la mijloc. Trecea printr-unul dintre acele momente despre care citești în paginile cărților, când un personaj reacționează, într-un mod întâmplător exagerat, la nemulțumirea firească a existenței.

De altfel, acest lucru i se întâmplase deja: tot foindu-mă în pat, mi-au revenit în minte perioada și evenimentele respective. Cu mulți ani în urmă, când eram împreună de numai șase luni, îmi spusese imediat după ce mă

sărutase că ar prefera să nu ne mai vedem. Eram îndrăgostită de el, așa că, auzindu-l, am simțit că-mi îngheață pielea, că mi se oprește sângele în vene.

Mi se făcuse frig, el plecase, rămăsesem lângă parapetul de piatră de la castelul șanț Elmo privind culorile spălăcite ale orașului, marea. Dar după

cinci zile îmi telefonase stânjenit, justificându-se, spusese că-l cuprinsese o neașteptată senzație de vid. Expresia aceea îmi rămăsese întipărită, mi-o tot răsucisem o vreme îndelungată în minte.

O folosise din nou după mult timp, cu vreo cinci ani în urmă. Pe atunci ne întâlneam frecvent cu o colegă de-a lui de la Politehnică, Gina, dintr-o familie VP - 3

foarte înstărită, o femeie inteligentă și cultă, rămasă văduvă de curând și care avea o fiică de cincisprezece ani. Ne mutaserăm de câteva luni la Torino, iar ea ne făcuse rost de o casă frumoasă cu vedere spre râu. La primul meu contact cu orașul, nu-mi plăcuse, mi se păruse făcut numai din metal; dar descoperisem repede că era frumos să privești anotimpurile de pe balconul casei: toamna vedeai cum copacii verzi din parcul Valentino se îngălbenesc sau se înroșesc, despuiați de frunzele zburătăcite de vânt prin aerul cețos, până când se așterneau pe luciul gri al fluviului Pad; primăvara dinspre acesta venea o adiere proaspătă și sclipitoare care însuflețea vlăstarele noi, ramurile copacilor.

Mă adaptasem rapid, cu atât mai mult cu cât mama și fiica își petrecuseră

mult timp ca să-mi alunge orice disconfort, mă ajutaseră să mă familiarizez cu străzile orașului, mă însoțiseră la cele mai bune magazine. Dar erau niște gesturi amabile cu un temei tulbure. Nu exista nicio îndoială, după mine, că

Gina se îndrăgostise de Mario, prea multe fandoseli, uneori îl ironizam fățiș, îi spuneam: a sunat logodnica ta. El se eschiva, complăcându-se oarecum, râdeam împreună, dar între timp relațiile cu femeia aceea deveniseră și mai strânse, nu trecea o zi fără să nu telefoneze. Ba îi cerea s-o însoțească în vreun loc sau altul, ba o implica în discuție pe fiica ei, Carla, căreia nu-i ieșea un exercițiu la chimie, ba căuta o carte care nu se mai găsea pe piață.

Pe de altă parte, Gina știa să se comporte cu o generozitate echidistantă, apărea întotdeauna cu mici cadouri pentru mine și pentru copii, îmi împrumuta mașina, ne dădea adesea cheile de la o casă de-a ei aflată în apropiere de Cherasco, ca să mergem acolo la sfârșit de săptămână. Noi acceptam cu bucurie, ne simțeam bine acolo, chiar dacă exista mereu riscul ca mama și fiica să sosească pe neașteptate, dându-ne peste cap tabieturile.

În plus, eram nevoiți să le întoarcem toate favorurile, astfel încât ajunseserăm prizonierii unui șir nesfârșit de gesturi amabile. Mario, încet-încet, își asumase rolul de tutore al fetiței, se dusese să stea de vorbă cu toți profesorii ei, ca și cum ar fi luat locul tatălui care murise și, chiar dacă era copleșit de muncă, la un moment dat se simțise obligat inclusiv s-o mediteze la chimie. Ce era de făcut? O vreme încercasem s-o țin sub observație pe văduvă, îmi plăcea tot mai puțin cum îl lua pe soțul meu de braț sau îi șoptea la ureche râzând. Pe urmă, într-o zi îmi devenise totul clar. Din ușa bucătăriei văzusem că micuța Carla, luându-și rămas-bun de la Mario pe coridor după una din acele lecții ale lor, în loc să-l pupe pe obraz, îl sărutase pe gură. Înțelesesem, brusc, că nu din cauza mamei trebuia să-mi fac griji, ci a fiicei. Fata, poate fără să-și dea seama măcar, măsura, cine știe de când, puterea pe care o aveau liniile sinuoase ale trupului ei și ochii ei aprinși asupra soțului meu; și el o privea așa cum te uiți dintr-o zonă umbrită la un VP - 4

perete alb pe care bate soarele.

Ne certaserăm, dar cu calm. Detestam tonurile ridicate ale vocii, mișcările prea bruște. Familia mea de origine își manifesta sentimentele zgomotos, pe față. Iar eu, mai ales în adolescență, când stăteam mută și cu mâinile peste urechi într-un colț al casei din Napoli, copleșită de aglomerația de pe strada Salvator Rosa, simțeam cum înăuntrul meu zvâcnește o viață gălăgioasă și căpătăm impresia că toate lucrurile ar trebui, brusc, spuse pe șleau din cauza unei replici prea dureroase, a unei mișcări smucite a corpului. De aceea învățasem să vorbesc puțin și chibzuit, să nu mă grăbesc niciodată, să

nu alerg nici măcar ca să prind un autobuz, să-mi amân reacția cât mai mult cu putință, umplând acest timp cu priviri perplexe, cu zâmbete vagi. Munca, mai târziu, mă disciplinase și mai mult. Părăsisem orașul cu intenția de a nu mă mai întoarce niciodată acolo și lucrasem doi ani în biroul de reclamații al unei companii aeriene, la Roma. Până când, după nuntă, îmi dădusem demisia și îl urmasem pe Mario de-a lungul și de-a latul lumii, acolo unde îl trimitea profesia lui de inginer. Locuri noi, viață nouă. Și, ca să țin sub control angoasa schimbărilor, mă obișnuisem, în mod definitiv, să aștept cu răbdare ca orice emoție să facă implozie și să ia calea vocii calme, blocată în gâtlej ca să nu mă dau în spectacol.

Acea autodisciplină se dovedise absolut necesară în timpul micii noastre crize conjugale. Petrecuserăm nopți lungi de insomnie confruntându-ne cu calm și cu voce scăzută, evitând astfel să ne audă copiii, evitând cuvinte capabile de a deschide răni nevindecabile. Mario fusese vag ca un pacient care nu știe să-și înșire cu precizie simptomele, nu reușisem niciodată să-l fac să-mi spună ce simțea, ce-și dorea, la ce trebuia să mă aștept. Apoi, într-o zi, se întorsese acasă după serviciu cu un aer înspăimântat, sau poate că nu era o spaimă reală, ci era doar reflexia spaimei pe care mi-o citise mie pe față. Cert e că deschisese gura să-mi spună un anumit lucru și apoi, într-o fracțiune de secundă, hotărâse să-mi spună altceva. Îmi dădusem seama, mi se păruse aproape că văd cum i se schimbau cuvintele în gură, dar îmi alungasem curiozitatea de a afla la ce fraze renunțase, îmi fusese de ajuns să

constat că perioada aceea urâtă se încheiase, fusese vorba doar de o rătăcire de moment. O senzație de vid, îmi explicase neobișnuit de emfatic, repetând expresia pe care o folosise cu ani în urmă. Îi cuprinsese mintea, lipsindu-l de capacitatea de a vedea și de a auzi cum se cuvine; dar acum, gata, nu se mai simțea deloc tulburat. De a doua zi nu se mai întâlnise nici cu Gina, nici cu Carla, întrerupsese meditațiile la chimie, redevenise bărbatul care fusese dintotdeauna.

Acestea fuseseră cele câteva incidente irelevante ale experienței noastre sentimentale, în noaptea aceea le-am analizat în detaliu. Apoi m-am dat jos VP - 5

din pat, exasperată că nu mă lua somnul, și mi-am făcut un ceai de mușețel.

Așa era Mario alcătuit, mi-am zis: cuminte ani de zile, fără nici o singură

clipă de rătăcire, și apoi, pe neașteptate, debusolat de un fleac. Ceva îl răscolise și de data asta, dar nu trebuia să-mi fac griji, era suficient să-i las timp să-și revină. Am rămas în picioare mult timp, în fața ferestrei care dădea spre parcul întunecos, încercând să-mi alin durerea de cap cu fruntea lipită de geamul rece. M-am deșteptat din reverie doar când am auzit zgomotul unei mașini în parcare. M-am uitat în jos, nu era soțul meu. L-am văzut pe muzicianul de la etajul al patrulea, un anume Carrano, care venea pe bulevard cu capul plecat, cărând în bandulieră cutia imensă a cine știe cărui instrument. Când a dispărut pe sub copacii piațetei, am stins lumina și m-am întors în pat. Era doar o chestiune de zile, apoi totul urma să se rezolve.

VP - 6

2.

A trecut o săptămână și soțul meu nu doar că și-a menținut decizia, dar a și accentuat-o cu un fel de chibzuință cruntă.

La început, venea acasă o dată pe zi, mereu la aceeași oră, spre patru după-amiaza. Se ocupa de cei doi copii, pălăvrăgea cu Gianni, se juca cu Ilaria, ieșeau toți trei uneori cu Otto, câinele nostru lup, bun ca pâinea caldă, să-l plimbe pe aleile parcului și să alerge după bețe și mingi de tenis.

Eu mă prefăceam că am treabă în bucătărie, dar așteptam neliniștită ca Mario să treacă pe la mine și să-mi dezvăluie intențiile sale, să-mi explice dacă descâlcise sau nu învălmășeala pe care o descoperise în mintea lui. Mai devreme sau mai târziu, el venea, dar împotriva voinței sale, de fiecare dată

stinghereala lui era din ce în ce mai vizibilă, iar eu o combăteam, conform unei strategii pe care mi-o construisem în nopțile petrecute cu ochii larg deschiși, oferindu-i spectacolul lipsei de griji al vieții casnice, tonuri înțelegătoare, o blândețe explicită și chiar însoțită de câteva replici vesele.

Mario clătina din cap, spunea că eram prea bună. Mă emoționam, îl îmbrățișam, încercam să-l sărut. Se retrăgea. Venise – sublinia – doar ca să-mi vorbească; voia să mă facă să înțeleg alături de cine trăisem timp de cincisprezece ani. Așa că-mi relata amintiri pline de cruzime din copilărie, unele fapte reprobabile din adolescență, tulburări enervante din prima tinerețe. Nu-și dorea decât să vorbească de rău despre sine și nimic din ce aș

fi spus ca să-i temperez tendința obsesivă de autodenigrare nu-l convingea, își dorea cu orice preț să-l văd așa cum spunea că este: un neisprăvit, incapabil de sentimente adevărate, aflat în derivă chiar și în privința profesiei lui.

Îl ascultam cu multă atenție, răspundeam liniștit, nu-i puneam niciun fel de întrebări și nici nu-i dădeam vreun ultimatum, încercam doar să-l conving că putea să conteze întotdeauna pe mine. Dar trebuie să recunosc că, în spatele acelei imagini aparente, s-a ridicat repede un val de anxietate și furie care m-a speriat. Într-o noapte mi-a revenit în minte o figură neagră

din copilăria mea napolitană, o femeie masivă, energică, ce locuia în blocul nostru, în spatele pieței Mazzini. Îi târa mereu după ea, la cumpărături, pe străduțe aglomerate, pe cei trei copii ai ei. Se întorcea încărcată cu legume, fructe, pâine și cei trei copii agățați de rochia ei, de sacoșele pline, stăpânindu-i cu puține cuvinte ca niște plescăituri vesele. Dacă mă vedea jucându-mă pe scările blocului, se oprea, lăsa toate sacoșele pe o treaptă, se VP - 7

scotocea prin buzunare și ne împărțea bomboane mie, tovarășelor mele de joacă, copiilor ei. Avea înfățișarea și comportamentul femeii care se bucură