Războiul se află în inima Berlin-ului. Capitularea! Nu-i o lozincă, ci realitate vie.
Era în seara zilei de 2 mai. Și trecuseră câteva ceasuri de când, garnizoana Berlin-ului pusese capăt rezistenței. Predarea armelor, începută la orele trei din ziuă, încă mai continua. Piața de lângă primăria orașului era blocată de automate aruncate, de puști, de mitraliere. Pe străzi tunuri nemțești părăsite, cu țevile proptite în pământ. Ploua mărunt.
Sub arcul de triumf al porții Brandenburg, deasupra căreia flutura steagul roșu, unitățile germane, bătute pe Volga, Nipru, Dunăre, Vistula și Oder, își târau cu greul picioarele. Mulți soldați își mai poartă pe cap căștile care acum, nemaiavând niciun rost, par o absurditate. Mărșăluiau istoviți de puteri, înșelați, mințiți, cu figurile înnegrite, unii dintre ei zdrobiți, copleșiți, alții vădit ușurați, dar în cele mai numeroase cazuri într-o stare de totală
deprimare și apatie.
Incendii încă nestinse. Arde Berlin-ul. Un unchiaș, conducător de atelaj din artilerie, își șfichiuie calul, iar bucătăria sa de campanie, fumegândă, se hurducă trecând peste mormane. Pe un tanc german, împlântat în caldarâm, se odihnesc câțiva ostași. Așezați pe turelă, pe țeava tunului, ei cântă și răsucesc țigară după țigară. Le aprind cu patimă.
Trupele de sub comanda mareșalului Jukov cuceriseră capitala germană.
Goebbels fusese cărat pe o stradă berlineză. Chipul înnegrit, carbonizat.
Uniforma nazistă, pantaloni din stofă de lână de culoare închisă și veston de un cafeniu deschis, toată numai zdrențe, cu urma ruginii de la ardere. Vântul îi flutură cravata galbenă. Cel mai pregnant mi s-a pecetluit în memorie această cravată galbenă, pe jumătate arsă, un nod galben de mătase pe un gât carbonizat, prinsă într-o insignă metalică rotundă, cu zvastică.
Oamenii din Berlin, ieșiți din subsoluri, priveau la unul din principalii vinovați ai dezastrului lor. Operatorii îl filmau pentru numărul curent al jurnalului de actualități și filmoteca istorică. El era cel care dăduse foc primului rug de cărți, și flăcările acestuia dezlănțuiseră cumplitul incendiu care pârjolea acum Germania. Comisarul apărării Berlin-ului, care își condamna mișelește la moarte concetățenii, mințise până în clipa morții:
„Armata lui Wenck vine să salveze Berlin-ul!” Spânzura soldații și ofițerii, pentru că se retrăgeau.
Goebbels ordonase ca, după moarte, să fie ars până la ultima bucățică. Dar detașamentele noastre de asalt dăduseră buzna în cancelaria Reich-ului.
Lângă Magda Goebbels, două obiecte de aur zăceau în țărână: insigna ei de 64
partid, cu număr de înregistrare, desprinsă de pe rochia care arsese, precum și un portțigaret, purtând facsimilul semnăturii lui Hitler.
Înainte de a muri, Goebbels își omorâse propriii copii. Cercul crimelor se încheiase. Otravă, incendiu, procedee verificate în lagărele de concentrare…
Procesul-verbal glăsuia: „În ziua de 2 mai 1945, în centrul orașului Berlin, în adăpostul antiaerian al cancelariei Reich-ului, la câțiva metri de ușa intrării, au fost descoperite de către locotenent-colonelul Klimenko, maiorii Bîstrov și Hazin, în prezența unor cetățeni din Berlin, Lange Wilhelm, bucătar al cancelariei Reich-ului, și Schneider Karl, mecanic la garajul cancelariei, la orele 17:00, cadavrele arse ale unui bărbat, și unei femei, dintre care cadavrul bărbatului, mic de statură, avea laba piciorului drept într-o poziție pe jumătate întoarsă, o proteză metalică arsă, precum și resturi carbonizate dintr-un veston aparținând uniformei partidului NSDAP, o insignă de partid, din aur, arsă…”
Revolverul de tip „Walther”, găsit lângă cadavre, nu fusese folosit.
Locotenent-colonelul Klimenko, pe atunci bărbat încă tânăr, de treizeci și unu de ani, era militar de carieră. Pe maiorul Hazin nu-l cunoșteam. Maiorul Bîstrov era biolog, candidat în științe, trăise în Siberia, și numai războiul îl adusese în rândurile armatei.
De-a lungul multor ani de război am tot mărșăluit, străbătând pământurile pustiite și pârjolite ale regiunilor Kalinin-ului și Smolensk-ului ale în tinderilor Bielorusiei și Poloniei.
Am văzut, tradusă în fapte, propaganda lui Goebbels: pustiirea sălbatică a pământului, lagăre ale morții, șanțuri cu oameni sleiți de puteri, „noua civilizație”, când omul devine călău al omului.
Făgașul războiul ne adusese până în cancelaria Reich-ului.
Acum, după trecerea atâtor ani, sunt uneori întrebată: nu mi-a fost teamă
să privesc la morții aceia? Simțisem altceva: o senzație de cutremurare, dar nicidecum de frică. Și nu numai datorită faptului că văzusem multe lucruri înspăimântătoare în decursul a patru ani de război ci, mai curând, pentru că
rămășițele acelea carbonizate nu făceau impresia a fi omenești, ci satanice.
Dar să vezi copii morți, era ceva îngrozitor. Indiferent ai cui ar fi fost ei.
Erau întinși pe paturi, acoperiți cu pleduri, șase copii: cinci fetițe și un băiat, omorâți de părinții lor.
Este posibil, oare, ca răzbunarea să ni se înfățișeze sub acest chip atât de înspăimântător?
•
— Ai cui sunt copiii aceștia? îl întrebase Bîstrov pe vice-amiralul Voss.
Acesta fusese adus aici, în adăpostul subteran, abia de vreo câteva clipe.
Lui Voss i se încredințase misiunea să răzbată până la Grossamiral-ul Dönitz, 65
pentru a-i transmite puterea supremă pe care Hitler i-o lăsa cu limbă de moarte, precum și ordinul: să continue războiul cu orice preț. De capitulare nici nu putea fi vorba!
Împreună cu resturile brigăzii lui Moncke, care apărase cancelaria Reich-ului, Voss încercase să străpungă încercuirea din sectorul Friedrichstrasse, dar fusese luat prizonier.
Iar Bîstrov a fost nevoit să-l poarte pe străzile Berlin-ului, care capitulase, pe el, reprezentantul forțelor navale militare la cartierul general al lui Hitler.
În cale le ieșeau nesfârșite coloane de prizonieri abătuți, abia târându-și picioarele.
Voss privea mereu pe fereastra mașinii. Dărâmături fumegânde, îngrozitoare. O mulțime de berlinezi adunați lângă o bucătărie de campanie, unde un bucătar rus le împărțea supă fierbinte… Baricade distruse, pe care mașina le surmonta, târându-se mai departe pe drumeaguri înguste și bătătorite, croite pe străzile acoperite de sfărâmături, pietriș și gunoaie…
•
— I-ați cunoscut pe copiii aceștia? îl întrebase Bîstrov.
Voss dăduse din cap afirmativ și, cerând permisiunea, se prăbușise extenuat pe un scaun.
— Chiar și ieri i-am văzut. Asta-i Heidi, arătase el la cea mai mică din fetițe.
Înainte de a fi fost adus aici, tot el îi identificase pe Goebbels și pe soția acestuia.
