încât s-o ajute la otrăvirea unor copii adormiți, Magda Goebbels îl rugase să-l caute și să-l trimită la ea pe Stumpfegger, medicul personal al lui Hitler.
Împreună cu Stumpfegger, le-a deschis gurile micuților adormiți, le-a așezat fiolele cu otravă între dinți și le-a strâns maxilarele. După aceea Stumpfegger plecase, iar Kuntz coborâse cu soția lui Goebbels în cabinetul acestuia. Goebbels, extrem de nervos, se plimba prin cameră. „Cu copiii totul s-a terminat, acum trebuie să ne gândim și la noi”, îi comunicase soția.
Acesta i-a răspuns să se grăbească: „Atunci cât mai repede, nu mai avem mult timp”.
Morfina și seringa, îl informase pe Kuntz soția lui Goebbels, le primise de la Stumpfegger. Dar de unde avea fiolele cu otravă, doctorul nu știa.
Era foarte posibil să le fi căpătat de la Hitler, întrucât acesta împărțise asemenea fiole la sfârșitul lui aprilie, după cum am aflat la câtva timp după
aceea.
„Kuntz s-a întors la spital într-o stare de extremă deprimare, ne comunicase mai târziu șeful spitalului, Haase. A intrat în odaia mea, s-a așezat pe marginea patului și și-a prins capul în mâini. Când l-am întrebat: Goebbels și în familia lui sunt morți? – el mi-a răspuns: «M-a ajutat doctorul Stumpfegger». „N-am putut afla nimic mai mult de la el.”
Îl chestionasem pe Haase ce știe despre cum s-au sinucis Goebbels și nevastă-sa, iar el îmi răspunsese: „Din spusele doctorului șef, care-l asista pe Hitler, Standartenführer-ul SS Stumpfegger, și cele ale doctorului Kuntz, știu că Goebbels și soția lui s-au sinucis în seara zilei de 1 mai, luând o otravă cu acțiune puternică, dar ce anume, asta nu cunosc”.
Vice-amiralul Voss, doctorul Kuntz, bucătarul Lange, Schneider, mecanicul garajului, Ekkold, șeful gărzii personale a lui Goebbels, inginerul Zimm, administratorul tehnic al cancelariei Reich-ului și mulți alții, îl recunoscuseră cu toții pe Goebbels. Deși era carbonizat, îl putea identifica oricine îl întâlnise sau, cel puțin, îl văzuse de la oarecare distanță. Ar fi fost ușor de recunoscut, chiar și după caricaturile apărute în presa noastră.
69
Goebbels avea un aspect exterior caracteristic. Capul îi era dezvoltat disproporționat în raport cu fața firavă, și turtit lateral în chip vizibil, iar ceafa o avea ieșită îndărăt. Fruntea părea teșită, cu figura îngustându-i-se brusc spre bărbie. Șchiopăta, piciorul drept era mai scurt decât stângul și cu laba sucită înăuntru. Acesta nu suferise de pe urma focului și își păstrase gheata ortopedică, cu talpă groasă, precum și proteza.
„Asupra cadavrului carbonizat nu s-au descoperit urme vizibile de răni, în stare să provoace moartea, sau de simptome ale vreunei maladii, stă scris în procesul-verbal medical. La examinarea cadavrului s-a constatat prezența unui miros de migdale amare și au fost descoperite resturi de fiolă în cavitatea bucală.”
Când se primiseră rezultatele analizelor chimice, s-a putut ajunge la o concluzie definitivă: „Prin analiza chimică a organelor interne și a sângelui s-a constatat prezența unor compuși de cianură. Astfel, trebuie conchis că
moartea… a survenit ca rezultat al otrăvirii cu un compus de cianură”.
La aceeași concluzie se ajunsese și în privința cauzelor morții Magdei Goebbels.
Nu-mi amintesc să fi reușit a stabili cine procedase la arderea lor. Era însă
clar, operația se îndeplinise într-o grabă extremă, iar executanții dăduseră
bir cu fugiții fără să se achite de misiunea ce li se încredințase.
70
• POPAS DE NOAPTE
În noaptea zilei de 3 mai, târziu, căutând un loc unde să ne putem culca, ne-am pomenit la Biesdorf, o periferie a Berlin-ului.
În timp ce străbăteam o stradă învăluită de beznă, dosnică, am auzit deodată un cânt șuierat de privighetoare.
Acum, când scriu despre asta, îmi vine greu să explic prin ce anume mă
impresionase atunci atât de puternic. S-ar fi putut zice că, la Berlin, nu numai tot ce era viu, dar până și pietrele fuseseră antrenate în război, supunându-se legilor sale. Iar aici, pe neașteptate, fără să țină seama de nimic, o privighetoare își îndeplinea cu statornicie menirea ei de privighetoare.
După tot ce se întâmplase pe aceste meleaguri, cântecul unei privighetori, pe o stradă berlineză cufundată în liniște, era un mesaj uluitor despre existența vieții.
Am nimerit la o casă oarecare și am urcat pe o scară întunecoasă. Am bătut la ușă. Cuprinși de un simțământ de stânjenire, am pătruns în locuința unor oameni care abia acum câteva ceasuri trăiseră catastrofa căderii orașului lor.
Era locuința unor cetățeni cu venituri modeste. Proprietarii, o pereche în vârstă, îmbrăcați în niște halate matlasate, tulburați de sosirea noastră
neașteptată, ne-au pus la dispoziție două camere, iar ei, mai mult ca sigur, n-au putut adormi încă multă vreme, deoarece îi auzeam pășind, în vârful picioarelor pe coridor. M-am culcat pe un divan și m-au năpădit imediat mirosul înăbușitor de naftalină și aroma foilor de dafin, de care uitasem în decursul războiului.
Patru ani… Când se dezlănțuise războiul eram studentă la Institutul de literatură.
Pe fereastra cu perdeaua netrasă se zărea un petic de cer bujoriu: vâlvătaia incendiilor pe cale de a se stinge. Liniștea, surprinzătoare după
atâtea zile de lupte necurmate, era o adevărată fericire din pricina căreia, datorită neobișnuinței, îți stătea inima în loc. În răstimpul acelor zile încordate fusesem urmărită mereu de un gând persistent: „Suntem la Berlin”
– și, în clipa aceasta, reamintindu-mi-l, mi-a pierit imediat somnul.
Era suficientă lumină. Pe peretele din fața mea se vedeau niște coarne de cerb. Apoi am deslușit pe masă o vază cu flori proaspăt culese. Într-o colivie, un mic papagal. Acesta s-a trezit, a țopăit nițel pe scărița lui, ca de jucărie, și a pornit să se legene.
La lumina lanternei, am citit pe perete un text înrămat: 71
Himmel, bewahre uns vor Regen und Wind und vor Kameraden, die keine sind. („Cerule, apără-ne de vânt și de ploaie și de prietenii necredincioși”).
Peretele era acoperit cu fotografiile unui băiat: într-una din ele cățărat pe un cal de lemn, în alta tolănit pe plajă, cu capul pe picioarele întinse ale unei fete în costum de baie dungat. Apoi militar, într-o uniformă nouă, bine ajustată, ținându-și în mână casca grea de campanie. Dar iată-l și într-o fotografie de grup, înconjurat de niște ostași veseli, în centrul fotografiei, o sticlă. Cineva își proptise casca într-o baionetă. Exista acolo și o inscripție: Prosit!
Iar sub cristalul de pe birou, o înștiințare dureroasă: Kurt Bremer dispăruse fără urmă pe frontul de Est.
Căutând apă, am nimerit pe neașteptate în bucătărie. Gazda ședea lângă
fereastră. Pe genunchi își ținea un săculeț cu ciorapi. Începuse să țese la ei din timpul când Hitler încă mai trăia, iar acum, mulțumindu-se cu lumina slabă a zilei care se vestea, își continua lucrul ca de obicei.
Pe un raft de bucătărie erau orânduite căni pentru bere, iar în fruntea lor o cumetriță din faianță, un bibelou din acelea hazlii, care se dăruiesc la nunți, întindea o cizmuliță aurită îmbiind să se bea din ea.
