Cam a patra zi, după ce armatele noastre eliberaseră orașul Bydgoszcz și-i alungaseră pe germani mai departe, spre vest, iar în localitate rămăseseră
doar câteva detașamente rusești, s-a primit o informație: nemții din nord pregătesc o contraofensivă asupra orașului.
Întâmplarea de mai jos a avut loc în toiul nopții, când patrulele comandamentului au adus un „prizonier” pe care îl reținuseră. Era un soldat rebegit de ger, îmbrăcat cu o manta lungă până-n dușumea, cu capul înfășurat într-o basma femeiască, așa cum obișnuiau germanii din pricina frigului. Învingându-și spaima de la început, după ce a apucat să se dezmorțească nițel, neamțul porni să se agite, trăgându-și de pe el mantaua și basmaua. De sub manta se ivea un palton cu etolă de samur, iar de sub palton o rochie strâmtă, dreaptă șic pe șolduri, și sub basma un păr ondulat, de culoarea paiului.
Pe scurt, era vorba de o femeie nu de un soldat, Martha Katzenmayer, de la casa de toleranță germană de pe Flünderstrasse nr. 15. Fugise împreună
cu un ostaș, care dormise peste noapte la ea. Acesta se constituise prizonier, după puțină vreme, iar femeia, pe jumătate înghețată, pornise de una singură în pribegie, luând-o îndărăt. Pe drum îi ieșiseră înainte camioanele cu soldați din Armata Roșie și cuiva, care ședea la adăpost într-o cabină, i se făcuse milă de muierușca aceea tremurând într-un palton uzat și-i azvârlise o manta din capturile de război.
Iată povestea ei, în câteva cuvinte. Se născuse la sfârșitul celui dintâi război mondial. Rămăsese de timpuriu fără mamă, iar tatăl, invalid de război și bețiv, căsătorindu-se pentru a doua oară, o dăduse la un orfelinat. La ieșirea din casa orfanilor Martha Katzenmayer, conform noilor legi naziste, 5
fusese supusă unui examen: urma să răspundă la întrebările: când s-a născut Hitler, când se născuseră părinții acestuia, care era diferența dintre masă și scaun, când a fost descoperită America, ș.a.m.d. În cele din urmă, întrebările fiind prea numeroase, fata s-a zăpăcit și a încurcat răspunsurile. S-a fixat un nou examen. Și iarăși a căzut.
Erbgesundtheitsamt (Departamentul stabilirii sănătății ereditare) o considerase de speță inferioară și, în conformitate cu legile hitleriste, o supusese unei operații de sterilizare pentru a se preîntâmpina degenerarea rasei. Conform acelorași legi, i se interzicea căsătoria. Numai un bărbat trecut de patruzeci și cinci de ani putea primi aprobarea s-o ia de soție, însă
cu condiția să fie, asemenea ei, sterilizat. Rușinea și mizeria o eliminaseră
din viața normală și o conduseseră spre casa de toleranță.
O priveam cu ochii holbați. Era cu totul firesc din partea mea, cu atât mai mult cu cât nu mai auzisem despre așa ceva.
Datorită întrebărilor, a atenției manifestate față de ea și a faptului că în odaie era cald, femeia s-a înviorat și, cu o mișcare cochetă, și-a răscolit părul.
„Fräulein locotenent, vă rog să mă credeți, nici nu știți ce dureros este să n-ai voie să te măriți! Și-apoi, aș fi dorit să am și eu un bărbat tânăr”. Blestema viața din Breslau, unde stabilimentul lor era frecventat de muncitori constructori, zgârciți și îngălați. Aici, la Bromberg, fusese cu totul altceva, se aflau pe vadul drumului care ducea de pe frontul de Est spre Vaterland.
„Dacă soldatul posedă un Urlaubschein (permis de concediu) și vrea să
doarmă o noapte întreagă, atunci plătește suta de mărci. Ah, soldații de pe front au avut totdeauna bani cu ghiotura”. Aici ar fi izbutit să economisească
bani albi pentru zile negre, pentru bătrânețe. Și, mai știi, dacă treburile ar fi mers și mai departe tot atât de bine, era posibil ca, agonisind ceva capital, să-și înjghebeze și o afacere proprie.
Vorbea întruna. Iar noi tăceam deprimați, asurziți.
Martha Katzenmayer plecă.
Undeva, foarte aproape, porneau să bubuie tunurile de mare calibru.
Peste noapte, inamicul a încercat să contraatace. Și când, în cele din urmă, trupele noastre au luat contact cu vrăjmașul iar ofensiva lui s-a împotmolit, totul a reintrat în normal și, deși s-ar fi cuvenit să ne așteptăm la o repetare a contraatacului, situația a devenit clară, deoarece starea de alarmă fusese generată de incertitudine.
În cursul dimineții am trecut pe la comandament. Două femei de cetățenie germană, care fuseseră reținute în cursul nopții de patrula comandamentului, călugărița Eleonora Busch, având pe cap un uriaș capișon scrobit, și dansatoarea de cabaret Hilde Blaurock așteptau să li se verifice actele. Hilde Blaurock ridicându-și nițel fusta, a extras din ciorap un flaconaș
6
cu parfum, și-a stropit mâinile, s-a tamponat cu degetul prin preajma ochilor, și-a mirosit palmele, s-a lins pe buzele cărnoase, și-a corectat nodul modern de pe frunte al baticului de lânică, și-a zdrăngănit cerceii lungi de sticlă și a pornit să umble prin odaie, pășind mlădios.
Martha Katzenmayer a apărut și ea, somnoroasă, îmbrăcată într-o manta soldățească verde, pe care o târa în urmă pe podea. De sub manta i se vedeau picioarele slabe, cu ciorapii burlan. Funcționarul polonez i-a înapoiat călugăriței actele, apoi o strigă pe Martha și o întrebă unde locuiește.
Martha, temându-se să nu fie iarăși reținută, ceru îngăduința să-și lase aici mantaua și se îndreptă spre masă, ținând în mână niște bocanci mari, cu ținte, soldățești.
Dansatoarea de cabaret, auzind denumirea străzii, celebră prin casele ei de toleranță, se lăsă cu spatele pe perete și porni să râdă în hohote, cu un glas răgușit, bărbătesc. Călugărița, fiindu-i frică să nu zâmbească cumva, își mușcă buza de jos până și-o învineți.
Ostașul de pe scaun îi spunea Marthei Katzenmayer, vorbindu-i rusește, tare, ca unei surde:
— Ți s-a desființat, tanti, specialitatea! – și i-a înmânat adeverința.
În camera de trecere, rămasă pustie, dădu buzna o femeie slăbuță, tot nemțoaică refugiată. Căuta un copil, un băiețel de cinci ani, pe care în ajun îl pierduse în gară.
În timp ce funcționarul polonez telefona la comandamentele raionale, femeia s-a așezat pe bancă, strângând pumnii.
Aveai impresia că toți cei care se perindaseră pe aici, adineauri, înainte de sosirea ei, fuseseră doar niște umbre, iar acum năvălise viața însăși, cu tristețile, deznădejdile și nenorocirile războiului.
Convorbirile telefonice nu dădeau niciun rezultat pozitiv. Femeia s-a ridicat de parcă nici nu s-ar fi așteptat la altceva, era firavă și nespus de tânără, ai fi spus o fetișcană, și nu se grăbea să părăsească încăperea. Citeai pe chipul ei că se teme să pășească dincolo de prag, să rămână iarăși singură
și să alerge, dumnezeu știe unde, cu disperarea ei.
— Ah, Dumnezeule, cât mi-e de frig! lăsă să-i scape printre buze.
•
În primele ceasuri după luarea Bydgoszcz-ului, când vifornița domolită nițel mai mătura încă străzile blocate de camioane și mașini iar la răspântie localnicii devastau cuprinși de veselie o cofetărie germană, s-a răspândit un zvon: undeva, la vreo două străzi de-aici o nemțoaică bătrână încercase să
dea foc casei în care locuia, iar cadavrul ei stătea acum înțepenit în prag; niște fete făceau haz pe socoteala unui soldat polonez care se străduise să
traverseze piața pe o bicicletă de damă și căzuse în zăpadă. Iar un alt ostaș
7
polonez, trecând strada pe lângă mașina noastră reținută într-un blocaj de circulație, a scos din buzunar o cutiuță cu bomboane de ciocolată și mi-a întins-o: „Ia-o, să nu te plictisești!”
