sfâșiată, căzute de pe acoperișuri, care se tăvăleau pe jos. Grinzile rămase suspendate gemeau. Din zidurile sfârtecate curgea molozul. Iar în centrul pieței, printr-o minune, un monument cu o pasăre de bronz în vârf scăpase intact.
Dumnezeule, câtă singurătate aici. Și pasărea aceea stupidă, toantă, sfidătoare, singură-singurică în pustiul groaznic de piatră.
Rulam iarăși pe șosea. Din nou câmpii și crânguri, iar la orizont se înălțau aceleași mori de vânt. Turme de porci, flămânde și sălbăticite, goneau alandala, încoace și-ncolo, pe câmpuri.
Se lăsa amurgul, iar circulația de pe șosea se intensifica vizibil. Treceau tancuri amfibii, tunuri auto-purtate, convoaie de vehicule ușoare trase de cai. Infanteriștii se deplasau în camioane, sau înaintau mărșăluind. Pe țevile tunurilor, pe turelele tancurilor, pe căruțe apăreau, din când în când, inscripții: „La Berlin!”
22
Se întuneca de-a binelea, iar circulația se intensifica mereu. Nopțile erau scurte și trebuiau să înainteze cu orice preț. Mergeau încet, cu farurile stinse, dând naștere la ambuteiaje care blocau traficul. Artileria antiaeriană
mai trăgea când și când. De pe drumurile laterale se revărsau spre șoseaua principală tunuri, tancuri și trupe de infanterie.
Mașinile rulau mai multe pe un rând, se alăturau și înaintau ca o masă
compactă, pe ambele benzi ale șoselei. Și totul zdrăngănea, huruia, semnaliza în disperare, caii erau biciuiți, fiecare încercând să-l depășească, cu deosebită îndârjire, pe cel dinaintea sa.
23
• NOAPTEA LA BERLIN
Centrul Berlin-ului ardea. Limbi uriașe de flăcări se ridicau spre cer, scăldându-l în vâlvătaia lor. Blocurile cu multe etaje, iluminate de incendii, păreau a fi aproape deși, în realitate, până la ele mai erau vreo câțiva kilometri. Razele late ale proiectoarelor împânzeau bolta. Bubuitul înăbușit și continuu al bombardamentului de artilerie răzbea până aici. În preajmă, obstacolele anticar își mai zbârleau încă suprastructurile, însă tancurile noastre deja se avântaseră spre centru.
În aceeași noapte, în adăpostul subteran de la cancelaria Reich-ului, Hitler își celebra cununia. Mai târziu, când am aflat despre acest eveniment, mi-am amintit cum se prăbușeau zidurile clădirilor cuprinse de flăcări, de mirosul incendiilor, de sumbrele obstacole antitanc, care nici nu mai aveau ce apăra, și de vuietul în beznă al tancurilor ce înaintau spre inima orașului, spre Reichstag, spre cancelaria Reich-ului.
Eram așezată pe o canistră goală, într-o stradă de la periferie, lângă
vitrina astupată a unei cofetării, deasupra căreia era o firmă cu litere aurii: Franz Schultz Feinbärkerei, așteptând să ni se lămurească situația la statul major, care trebuia să precizeze locul unde aveam să ne instalăm.
În noaptea aceea, prima linie trecea prin centrul Berlin-ului. Focurile de artilerie străfulgerau fără încetare. Cerul era presărat de o puzderie de stele.
Mi-am amintit atunci de pasajele din stânga Smolensk-ului, din anul 1943, când caii flămânzi refuzau să tragă piesele de artilerie iar oamenii istoviți la culme erau nevoiți să-și împingă singuri tunurile sub vijelia bombardamentului deschis de dușman. Și de operatorul cinematografic Ivan Ivanovici Sokolnikov care, riscându-și viața, filma la fața locului cronica evenimentelor. În afara materialului pentru ediția curentă a jurnalului cinematografic, Sokolnikov trebuia să utilizeze o parte din pelicula primită
pentru așa-zisa „filmotecă istorică”, aceasta urmând să păstreze la dispoziția viitorimii imaginea tragică a războiului. Iar el filma pasajul acela cumplit, înregistrând chipul ostașilor care se opinteau împingând tunurile de mare calibru…
Și când revărsarea apelor de primăvară izola unitățile din avangardă de spatele frontului, iar unitățile continuau să înainteze rămânând fără rezerve alimentare, Sokolnikov era nevoit să filmeze pentru „filmoteca istorică” sacii cu pesmet lansați din avion, care, izbindu-se de sol, explodau stârnind trâmbe de praf sub privirile ostașilor flămânzi, precum și sacii care aterizau în bune condiții. Aceștia, după aceea, se încărcau în niște târșitori, la care erau înhămați câinii, (în asemenea tărgi erau scoși răniții de pe câmpul de 24
luptă), și prețioasa încărcătură se transporta până la linia cea mai înaintată.
Urechile îți țiuiau de scheunatul câinilor, dar nu era nimic de făcut, nu exista niciun alt mijloc de tracțiune în stare să treacă peste mlaștini.
Mi-a rămas întipărit în amintire un „cadru” care nu intrase în niciun jurnal cinematografic și nici în „filmoteca istorică”: în aceeași primăvară, pe zăpada în dezgheț mai exista un drum pentru sănii, dar vai, cât de cumplit, iar la marginea drumului, pe tălpica saniei, ședea un soldat conducător de cai, din artilerie. Îi căzuse calul. Ostașul îl deshămase, fără să-l privească, răsturnase hulubele și atârnase de ele o gamelă cu zăpadă, sub care aprinsese un foc mic. Ordinele erau extrem de severe: caii să fie cruțați cu orice preț. Dar de data aceasta sărmanul animal nu mai putea fi ridicat.
Apa gălbuie din gamelă pornea să fiarbă, iar calul continua să clipească
întristat, simțindu-se sortit pieirii. Ostașul aștepta posomorât…
O fi ajuns oare omul acela până la Berlin? De-ar putea fi aduși acum, aici, toți cei ce înduraseră chinurile vieții de soldat, care suferiseră de foame, de frig, de răni și spaimă, de-ar putea fi înviați toți cei ce-și dăduseră viața, să
privească și ei ce forță teribilă poseda armata lor care răzbise până în bârlogul dușmanului.
25
• CERCUL S-A ÎNCHIS
Trecuseră trei zile de când Berlin-ul era complet încercuit. Dând lupte grele, străpungând apărarea cartierelor orașului și cucerindu-le unul după altul, trupele armatei a 3-a de șoc a generalului-locotenent Kuznețov, ale armatei a 5-a de șoc a generalului-colonel Berzin și ale armatei a 8-a de gardă a generalului-colonel Ciuikov înaintau spre centru, în direcția Tiergarten-ului, către Unter den Linden și cartierul guvernamental. Comandantul sovietic al Berlin-ului, generalul-colonel Berzarin, emisese deja o ordonanță referitoare la dizolvarea partidului național-socialist și interzicerea activității acestuia.
Locuitorii Berlin-ului se refugiaseră la subsolul caselor incendiate, care se transformau în dărâmături. Apa lipsea, iar modestele rezerve alimentare se apropiau de sfârșit.
La suprafață, tirul de artilerie continua neîncetat, proiectilele explodau, văzduhul era plin de sfărâmăturile clădirilor zburând în aer, pretutindeni numai funingine, fum și pârjol. Situația populației era disperată.
În aceste condiții, când deznodământul era mai mult decât evident, orice oră de prelungire a acestei lupte lipsite de sens constituia o crimă.
Care erau planurile părții germane în zilele acelea?
Abia mai târziu, când totul se isprăvise, s-a putut descoperi răspunsul la această întrebare.
Luat prizonier în ziua de 2 mai, la fabrica de bere Schultheiss, adjutantul lui Hitler, Sturmbannführer-ul SS Otto Günthe, răspunsese în scris după cum urmează.
„La 22 aprilie, când proiectilele de artilerie explodau în centrul Berlin-ului, la orele 16:30 avusese loc o ședință la comandamentul suprem, prezidată de Hitler.
Führer-ul își propunea să realizeze o ofensivă a armatei a 9-a, în direcția nord-vest, și o înaintare a grupului de armate al generalului de trupe SS
Steiner, în direcția sudică, plănuind astfel să respingă pătrunderea forțelor rusești, care după părerea lui erau slabe, și să ajungă cu principalele lui forțe la Berlin, pentru a se crea astfel un nou front. Acesta s-ar fi întins atunci pe următoarea linie aproximativă: Stettin, în sus pe cursul Oder-ului până la Frankfurt-am-Oder, mai departe înspre apus, prin Fürstenwalde, Zossen, Troenbritzen, până la Elba.
Condițiile pentru realizarea acestui plan trebuiau să fie următoarele:
• Menținerea, cu orice preț, a frontului pe cursul inferior al Oder-ului.
