— Trăiască Armata Roșie!
— Trăiască! răsuna de la tribună.
Tineri și vârstnici se cățăraseră sus, pe stâlpii de telegraf, pe copaci, pe gardul bisericii catodice.
— Trăiască eroicul Poznan!
Peste mulțime se zăreau, din când în când, mâini de oameni salutând cu căciulile, iar soldații erau bombardați cu buchete de flori de seră.
Comandantul suprem al frontului, Rol-Zimersky, primea emoționat, cu un buchețel de flori prins la piept, sub reverul mantalei, defilarea unităților, care se scurgeau prin fața tribunei. Lângă el stătea șeful statului său major, generalul Korezic, un ins înalt și uscățiv. Drapelele fluturau. Un steag roșu închis, având desenate pe el un cap de vită și două securi încrucișate, era purtat de un bărbat cu mustăți roșcovane și o batistă înfășurată în jurul gâtului, port-drapelul breslei măcelarilor. Drapelul partidului muncitoresc polonez era dus de un bătrân cu ochelari albaștri. Tot aici, lângă tribună, un tânăr îmbrăcat cu un paltonaș cenușiu ponosit își apropia de buze microfonul și, scoțându-și pălăria atunci când răsuna imnul național, transmitea reportajul evenimentului.
Ultimele au trecut tancurile, șase la număr, huruind prin fața tribunei. Și, imediat ce a amuțit huruitul lor, peste mulțime s-a revărsat vuietul unui strigăt de uimire și bucurie, preluat apoi de toată lumea: „Cocorii! Au sosit cocorii!”
Scoțându-și căciulile, dându-și capul pe spate, oamenii și-au ațintit privirea în sus unde, pe cerul înseninat, cocorii pluteau deasupra orașului, înapoindu-se dinspre miazăzi. Primăvara!
Când mulțimea s-a împrăștiat din fața bisericii catolice, s-au arătat iarăși văzului mormintele fraților de luptă, aflate dincolo de gard.
„Aici zace maiorul Sudilovski Ivan Fomici, născut în anul 1923, cavaler a cinci ordine, răpus de moartea celor neînfricați în lupta cu cotropitorii germano-fasciști, la asaltul orașului Poznan. 15.02.45. Veșnică glorie eroului!”
Am mai rămas la Poznan vreo două luni și ceva și, în timpul acesta, orașul s-a schimbat sub ochii noștri. Mai înainte de toate devenise un oraș scăldat de luminile primăverii. S-ar fi putut zice că era vorba de un fenomen 17
obișnuit al naturii, însă mulți își vor aminti, fără doar și poate, de acea primăvară bruscă a anului 1945, din părțile apusene, cu vânturile ei blajine, aducătoare de miresme ale câmpiilor arate iarăși de țărani polonezi liberi, de verdeața plină de gingășie, de speranța unor vremuri de pace și muncă.
Orașul se reîntorcea la viață. Mai trăia încă sub zodia austerității, dar fusese cuprins de o însuflețire primăvăratică. Iar zugravii și tencuitorii începuseră să stea atârnați, în leagănele lor, pe zidurile caselor. Coșarii, cu jobene negre pe cap și cu toate uneltele meseriei lor, își încălecaseră
bicicletele. Elevii din Poznan se grăbeau spre școală, unde-i întâmpina sunetul clopoțelului. Când mă întâlneau, cu ghiozdanul săltându-le în spate, mai fiecare din ei îmi spunea negreșit: „Bună ziua, pani locotenent!”
Locuiam într-un bloc cu trei etaje, în apartamentul unei familii poloneze, pe nume Buzinsky.
Dis-de-dimineață, capul familiei, Stefan Buzinsky, îmbrăcându-și niște pantaloni strimți și un veston de lucru cârpit, pleca la depou, unde era locul său de muncă. Nevastă-sa, pani Victoria, croitoreasă de meserie, avea în ultima vreme o mulțime de cliente, fetele noastre de la reglementarea circulației, care locuiau în același bloc, la etajul întâi. Întrucât în primăvara aceasta trebuiau să se afle în văzul întregii Europe, li se cerea acum să-și ajusteze pe corp, cu deosebită grijă, bluzele lor militare. De dimineață până
seara, spre bucuria amabilei și prietenoasei pani Victoria, fetele o sâsâiau întruna.
În familie, gospodăria casei era mai mult pe mâinile fetei lor, Alka.
Frumoasă, domoală, se apuca nepăsătoare să mute de colo-colo scaunele îmbătrânite și butucănoase pentru ca, la un moment dat, să rămână
încremenită, dusă pe gânduri, cu cârpa în mână. Dacă în momentul acela ți se întâmpla să-ți arunci privirea spre minunații ei ochi albaștri, te surprindea contrastul dintre aspectul lor flegmatic, însă exterior, și temperamentul clocotitor pe care-l trădau. Aveai impresia că-n sufletul fetei mocnesc forțe fierbinți, care abia își așteaptă ceasul revărsării. Ce făgaș le rezerva Alka?
Băiatul lui pani Victoria, un flăcăiandru cu chip rotund și păr cârlionțat, preferatul maică-si, cânta zilnic la vioară, izolându-se după un paravan. Îl socoteau dăruit cu talent muzical și, înainte de război, o profesoară de la conservator îi dăduse lecții, iar în schimb pani Buzinskaia îi spăla rufele și-i deretica prin casă. În anii ocupației băiatul nu mai avusese posibilitatea să
cânte la vioară, decât pe ascuns de poliția germană.
Odată, pani Buzinska mi-a împărtășit gândurile ei: nădăjduia ca acum să-i primească băiatul la școala de muzică.
18
Îndepărtându-se nițel de manechinul pentru probe, mijindu-și mioapă
ochii obosiți și spălăciți, care cândva fuseseră, probabil, tot atât de albaștri ca și ai Alkăi, examina atentă pensele însemnate în talia și pe umărul unei bluze militare.
•
Armata a 3-a de asalt, comandată de generalul-colonel Kuznețov, a pătruns prima în Berlin și dădea lupte de stradă în partea de nord-est a orașului.
Așteptam nerăbdătoare aprobarea să părăsim Poznanul. În cele din urmă, am primit dispoziția de a ne reîntoarce la unitățile noastre.
Aflându-mă în posesia acestei știri, am dat buzna afară, am înconjurat casa și am ieșit pe poartă. Se înserase, era târziu. În curte se profilau, întunecate, siluetele camioanelor și mașinilor. Sub una din ele se aprindea și se stingea, cu intermitențe, lumina vie a unei lanterne.
L-am strigat pe Serghei.
De sub mașină se ivi o mână cu lanternă, apoi a ieșit târâș însuși Serghei, șoferul nostru, îmbrăcat într-un veston de la o uniformă de Gestapo pe care îl folosea ca haină de lucru.
L-am înștiințat că plecăm la Berlin, iar ordinul era să pregătim mașinile pentru orele șase.
Serghei stinse lanterna, după care am stat tăcuți în întuneric.
Cine oare, în zilele acelea, nu era ars de dorința să ajungă la Berlin? Fără
îndoială, și Serghei. Dar zăboviserăm mai mult de două luni la Poznan ceea ce, în vremuri de război, însemna cât o viață întreagă, iar Serghei, aventurându-se într-un roman de dragoste cu o fată din Poznan, izbutise să
se cunune cu ea, pe ascuns, la biserica catolică. Din clipa aceea, pe chipul lui blajin și concentrat se așternuse deodată o expresie de rătăcire, de pierdere a busolei.
Își șterse mâinile de vestonul Gestapo-ului și, țăcănind din brichetă, și-a aprins o țigară. Fața, cu pomeții mult ieșiți în afară, i-a fost cuprinsă de paloare, iar sprâncenele i se încruntau. Spuse:
— Da, care va să zică! Păduchios mai e și războiul!
Așa se vorbea în zilele acelea la Poznan.
