• Americanii să rămână pe malul vestic al Elbei.
• Menținerea flancului stâng al armatei a 9-a, de pe Oder.
26
După ce șeful marelui stat major al trupelor de Uscat, generalul Krebs, a raportat că mari forțe rusești spărseseră frontul ceva mai la sud de Stettin, Führer-ului i-a fost limpede pesemne că acum nu mai era posibilă crearea frontului plănuit și și-a exprimat părerea că, în funcție de aceste date, și Meklemburg-ul urma să fie încercuit de forțele rusești peste câteva zile.
Totuși, nemaiținând seama de aceste considerente, s-a ordonat armatelor a 9-a, a 12-a și grupului de armată al lui Steiner să treacă la ofensivă în direcția Berlin-ului”.
Günthe scrisese cele de mai sus în a șasea zi după capitulare, mai purtând încă proaspete în memorie urmele recente ale evenimentelor.
„În ziua de 26.4.45 au ieșit din funcțiune și ultimele linii ale rețelelor telefonice care legau orașul cu lumea exterioară. Contactul se mai menținea doar prin radio însă, datorită bombardamentului necurmat, antenele se defectaseră, mai exact, fuseseră complet scoase din uz. Rapoartele referitoare la înaintarea sau desfășurarea ofensivei celor trei armate mai sus menționate ne parveneau într-un număr destul de redus, ajungând la Berlin, de cele mai multe ori, pe căi ocolite. La 28.4.45, generalul-feldmareșal Keitel raporta următoarele:
• Ofensiva armatelor a 9-a și a 12-a eșuase, datorită puternicei contraofensive a forțelor rusești. Organizarea în continuare a ofensivei nu mai era posibilă.
• Grupul de armată al generalului de trupe SS Steiner, până la data de mai sus încă nu sosise.
După această informare, tuturor le devenise clar că soarta Berlin-ului era hotărâtă”1.
Totuși, trupelor germane izolate în veriga încercuirii li se lansau în continuare teancuri din ziarul lui Goebbels „Ursul blindat” (ursul fiind emblema Berlin-ului) și „manifeste” care mințeau, incitau, lingușeau și amenințau.
Iată unul din ultimele manifeste ale lui Goebbels, publicat în „Foaie de pe frontul Berlin-ului”, datat 27 aprilie:
„Bravo vouă, locuitori ai Berlin-ului!
Berlin-ul va rămâne al germanilor! Führer-ul a declarat aceasta lumii întregi, iar voi, locuitori ai Berlin-ului, aveți grijă să nu-i dezmințiți cuvântul.
Bravo vouă, locuitori ai Berlin-ului. Atitudinea voastră este exemplară!
Continuați cu aceeași bărbăție, cu aceeași îndârjire, fără cruțare și îndurare, și atunci valurile de asalt ale bolșevicilor se vor sfărâma de voi… Veți rezista, locuitori ai Berlin-ului, ajutoarele au pornit spre voi!”
1 Publicarea documentelor citate se face pentru întâia oară, de către autorul cărții (N.A.).
27
Manifestul căzuse în mâinile noastre în ziua de 29 aprilie, chiar în apropiere de piața Potsdam.
28
• 29 APRILIE
S-a primit indicația să ne deplasăm spre sectorul de unde trupele armatei noastre, a 3-a de asalt, atacau în direcția pieței Potsdam.
Dis-de-dimineață am trecut cu autoșenileta peste prima baricadă, apoi peste a doua, prin locurile unde fuseseră năruite, zdrobite de tancuri, strecurându-ne printre șinele frânte, printre bârne și tunuri. Apoi peste un șanț antitanc, plin cu dărâmături de case și butoaie goale. Clădirile începură
să fie mai dese. Unele se mai reduseseră cu vreo câteva etaje, altele rămăseseră într-un singur zid afumat, de parcă uitaseră să se prăbușească, adevărate vestigii ale luptelor de acum două zile. Pe alocuri, tancurile își croiseră drum de-a dreptul peste mormane, iar pe urmele șenilelor, pe acest făgaș de tancuri, soseau acum camioanele care se aglomerau din ce în ce mai mult.
Circulația pe străzile Berlin-ului era dirijată de fete din Smolensk, Kalinin și Reazan, cu bluze militare ajustate elegant, refăcute pesemne de pani Buzinska, la Poznan. Mașina s-a oprit. Înaintea noastră nu mai exista niciun loc de trecere.
În întâmpinare ne veneau mici grupuri de francezi, trăgându-și cărucioarele încărcate cu bagaje și având drapelul Franței prins de o latură a acestora. Se strecurau anevoie printre mormanele de cărămidă zobită, de fiare vechi și pietriș. Fără să ne oprim, ne-am făcut unii altora semne cu mâna din mers.
Pe măsură ce ne apropiam de centru, aerul era mai dens. Cine s-a aflat la Berlin în zilele acelea, își amintește cu siguranță de aerul înecăcios și pâclos, datorită mirosului de ars și prafului de piatră, de scrâșnetul nisipului prin dinți.
Străbăteam cu greu dincolo de zidurile clădirilor dărâmate. Nimeni nu stingea incendiile, pereții fumegau și arbuștii decorativi agățători îi cuprindeau cu tentaculele lor arse.
Bâjbâind din subsol în subsol, dădeam peste familii germane. Ne întrebau doar despre unul și-același lucru: „Se va mai sfârși oare coșmarul acesta?”
Hitler declarase: „Dacă vom pierde războiul, națiunea germană trebuie să
dispară”. Însă oamenii, în pofida voinței lui, nu doreau să dispară. Din golul ferestrelor, de pe pervazul acestora atârnau cearceafuri albe, fețe de pernă.
Pentru arborarea lor, conform unei ordonanțe a lui Himmler, toți bărbații viețuind în clădirile respective erau pasibili de execuția prin împușcare.
Devenise extrem de dificil să te orientezi după harta orașului.
Indicatoarele rusești încetaseră să mai apară, iar cele nemțești, în cea mai 29
mare parte, pieriseră laolaltă cu zidurile caselor. Pentru orice informație eram nevoiți să ne adresăm locuitorilor pe care-i întâlneam pe străzi, cărându-și boarfele în cine știe ce direcție.
Transmisioniștii se iveau ici-colo, printre spărturile zidurilor, întinzând cabluri. Se căra fân cu căruțele și un conducător mustăcios de atelaj, dintr-o unitate de artilerie de gardă, mesteca un fir de iarbă uscată. Iar asfaltul crăpat al Berlin-ului era presărat pretutindeni cu aceleași firicele de fân.
Geniștii, neprețuiții truditori ai războiului, n-aveau dreptul nici acum să
greșească decât o singură dată. Trecu un grup de ostași cu automate, unul dintre ei cu capul pansat. Se temea să nu rămână în urmă, să nu iasă din front.
O femeie în vârstă, care traversa strada cu capul descoperit, avea brațul înfășurat cu-o legătură albă, vizibilă de la mare distanță. Ducea de mână
niște copilași, un băiețel și o fetiță. Amândurora, după ce-i pieptănase cu grijă, le cususe mai sus de cot câte o brasardă albă. Trecând pe lângă noi, femeia începu să vorbească cu glas tare. Fără să-i pese dacă este înțeleasă
