sau nu:
— Sunt orfani. Casa ne-a fost distrusă de bombardament. Îi mut în altă
parte. Sunt orfani… Casa ne-a fost distrusă de bombardament…
De sub bolta unei porți ieși un bărbat cu pălărie neagră. Văzându-ne, întinse mâna în care ținea un pachețel învelit în hârtie pergament. Îl desfăcu, era o cutiuță îngălbenită. Desfăcu capacul.
— L’Origan Coty, Fräulein Offizier. Dați-mi, vă rog, în schimb, un pachet de tutun.
A zăbovit câteva clipe, apoi și-a ascuns pachețelul în buzunarul paltonului lung și a pornit agale mai departe.
Mai încolo, străzile erau pustii de-a binelea. Și-acum mai țin minte priveliștea: un soclu pavoazat cu afișe, perdele de șifon, ca niște mâini albe, agățate de golul ferestrelor, un autobuz proțăpit într-o casă, care purta o reclamă pe acoperiș, un pantof imens din mucava, iar pe toți pereții asigurările categorice ale lui Goebbels: rușii nu vor intra niciodată în Berlin.
Acum întâlneam tot mai frecvent cartiere moarte, numai ruine.
Se respira și mai anevoios. Praful și fumul ne blocau drumul. Aici, la fiecare pas, te pândea un glonte. Deja se declanșaseră lupte înverșunate în cel de al nouălea sector al apărării Berlin-ului, sectorul special al cartierului guvernamental.
Eram călăuziți de Kurkov, un ostaș care fusese trimis anume după noi.
Cândva, împreună cu el, lângă Rjevsk, scăpasem cu bine dintr-o încercuire germană, a cărei presiune se dezvolta cu o iuțeală înspăimântătoare.
30
Când vorbea despre sine, Kurkov spunea adesea: „Am crescut pe aur”. Îi plăcea să povestească despre treburile lui de la mina din Ural. Ne spunea, făloșindu-se, cum odată fusese adusă la mină o mașină nouă, și, fie că se defectase ceva la ea, fie că pur și simplu nu voia să pornească, pentru a o pune în stare de funcțiune trebuise să se cațăre tocmai în vârful ei. „Cine altcineva să se fi oferit voluntar? Firește, Kurkov. Mă cățărasem taman sus, iar să privesc în jos îmi venea rău. Jos era nevestică-mea, galbenă ca ceara la chip”.
Despre nevastă-sa, Kurkov povestea la fel de fălos. Aceasta nici nu împlinise cincisprezece ani când o luase de soție. Se zugrăvea în așa fel, ca și cum în casa lui ar fi fost spaima-lumii, pe când, în realitate, îi scria nevesti-si scrisori pline de gingășie, și-i cumpăra de la magazinul militar numai panglicuțe și ilustrate. „Nevastă-mea, spunea el, când era însărcinată cu prima noastră fată, se rușina să iasă pe uliță, de tânără ce era. Iar când i-a venit ceasul să nască, s-a agățat de grumazul meu de-mi pârâiau toate oasele gâtului. Ei, ce-mi ziceam, eu am să îndur oricât, însă tu ești silită să suferi și mai crâncen”.
S-au păstrat la mine niște scrisori, pe care Kurkov le primea de acasă, din Ural.
„Bună seara, clipă plină de veselie, noroc, dragul meu bărbat Nikolai Pavlovici. Îți trimit din toată inima salutările mele și îți doresc numai bine în viața dumitale, dar mai cu seamă în biruințele dumneavoastră ostășești.
Kolea, îți mai trimit salutări și fiicele dumitale, Galea și Liuda”.
Nevasta îi scria lui Kurkov amănunțit și simplu. Și, din felul cum îl cruța de toate veștile privind greutățile și suferințele ei, i se dezvăluia sufletul, credincios și bun. Chiar dacă îi aducea la cunoștință câte ceva mai grav, se referea și atunci numai la întâmplări care aparțineau trecutului: „Kolea, la noi Liuda a fost tare bolnavă, însă acuma zburdă din nou”. Niciun suspin, nicio tânguire, nici măcar un oftat. „Kolea, abia ne mai ajunge timpul. Mai întâi am tăiat lemne, după aceea am săpat la grădină”.
Scrisorile se încheiau aproape toate la fel: „Scrie-ne, Kolea, mai des. Poșta umblă rar. Când îți primim scrisoarea, suntem tare bucuroase și-ți mulțumim pentru scrisoarea dumitale. Kolea, deocamdată la revedere, suntem în viață, sănătoase, ceea ce-ți dorim și dumitale. Te sărutăm de nouăzeci și nouă de ori, ar mai trebui o dată, dar e tare departe de matale”.
Kurkov a participat la asaltul cancelariei Reich-ului, fiind printre primii care s-au avântat în clădire, și a fost rănit mortal de un SS-ist din garda personală a lui Hitler. Faptul s-a întâmplat când deasupra Reichstag-ului se și înălțase drapelul roșu.
31
• ULTIMUL OBIECTIV
Pe panourile care indicau direcția circulației, pe tancuri, pe proiectilele care trebuiau să încarce tunurile și pe țevile acestora, se afla o lozincă desenată
cu vopsea: „Spre Reichstag!”. Reichstag-ul se afla în mintea tuturor în acele zile la Berlin. Principalul edificiu de stat al Germaniei. Locul unde se țineau ședințele organului suprem legislativ.
De el era legată amintirea uneia din cele mai sinistre provocări ale timpului, incendierea Reichstag-ului din unul 1933.
Cucerirea Reichstag-ului, înălțarea steagului roșu pe cupola lui, însemna să încunoștințezi întreaga lume despre victoria asupra fascismului, asupra Germaniei.
În ziua de 29 aprilie, trupele generalului-colonel Kuznețov se apropiau de Königsplatz, spre care da fațada cu șase coloane a clădirii cenușii a Reichstag-ului.
Atenția grupului nostru de informații nu era îndreptată asupra Reichstag-ului, ci asupra mișcărilor de înaintare a trupelor spre Wilhelmstrasse, în direcția cancelariei Reich-ului. În fața lor se găsea o sarcină deosebită, ultimul obiectiv al războiului: capturarea lui Hitler.
Nu se poate afirma că, atunci, ne aflam în posesia unor informații sigure despre prezența lui Hitler și a statului său major în adăpostul de sub cancelaria Reich-ului. Elementele de care dispunea serviciul nostru de informații erau insuficiente, confuze, instabile și contradictorii. La 23 aprilie, postul de radio berlinez transmisese că Hitler se află în capitală. În „Foaia de pe frontul Berlin-ului”, din 27 aprilie, care ne căzuse în mână, existau și acolo unele indicații în acest sens. Bineînțeles, nu ne puteam baza pe aceste comunicate. Soldații germani luați prizonieri nu le acordau nici ei prea multă crezare. Unii dintre ei erau de părere că Hitler își luase zborul spre Bavaria, sau cine știe în ce altă direcție, alții se arătau în general absolut indiferenți față de tot ce se petrecea, inclusiv problema actualei lui reședințe; erau năuciți, istoviți de cele suferite.
Fusese capturat un „informator”, un băiețandru de vreo cincisprezece ani în uniformă de Hitlerjugend, cu ochii înroșiți și buzele arse. Cu o clipă în urmă trăgea cu înverșunare, iar acum ședea și privea nedumerit împrejur, chiar curios; tânărul rămăsese tot tânăr. Erau uimitoare aceste transformări neașteptate din zilele războiului.
Ne spuse că divizia lor, care se afla sub comanda lui Axmann, Reichsführer-ul tineretului, îl apăra pe Hitler. Aflase lucrul acesta de la 32
comandanții lui. Aceștia repetau mereu cele declarate, cerând să se mențină
rezistența până la sosirea armatei lui Wenck, care le venea în ajutor.
Fusesem nevoită să traduc toată ziua, la interogarea prizonierilor, în subsolul unei case din apropierea pieței Potsdam. Tot aici se mai aflau familia unui croitor, o femeie oarecare cu fiul ei și o fată în costum de schi.
Vacarmul necurmat al luptelor răzbea surd până în subsolul nostru. Dar uneori simțeam zguduituri atât de puternice, încât ai fi zis că-i cutremur.
Croitorul, om în vârstă, aproape că nu se ridica de pe scaun. De nenumărate ori își scotea ceasul de buzunar, îl examina îndelung, în vreme ce toată lumea îl supraveghea involuntar. Băiatul lui, om în toată firea, era infirm, suferise de paralizie infantilă și ședea la picioarele lui taică-său cu capul pe genunchii acestuia. Iar fata cea mare, când dormea, când se zbuciuma neliniștită: bărbatul ei, încadrat în unitățile Volksturm-ului, se afla sus, pe străzile Berlin-ului. Dintre toți acești oameni buimăciți și chinuiți, numai nevasta croitorului avea în permanență o ocupație, își vedea de îndatoririle ei de mamă, pe care nu le puteau curma nici războiul, nici spaima morții. La ore fixe își așternea un șervet pe genunchi și așeza pe el dumicați de pâine unși cu marmeladă.
Tânăra femeie, cu băiețelul acela de o slăbiciune cumplită, și fata în costum de schi erau „refugiați”, niște venetici provenind dintr-un alt subsol.
Se străduiau din răsputeri să ocupe cât mai puțin spațiu. Din când în când, femeia începea să povestească în gura mare despre sine: era soția unui pompier, acum mobilizat pe front. Doi ani la rând îl așteptase pe bărbatul ei să vină acasă în permisie, și-și făcuse și o listă cu tot ce era necesar să
trebăluiască prin locuință: să schimbe clanța de la ușă, să pună la punct cremonele, ș.a.m.d. Iar în clipa de față, casa lor era mistuită de foc. Băiatul se încrunta dureros: pesemne îi venea greu să asculte, pentru cine știe a câta oară, povestirile maică-si. Iar fata purta în picioare niște ghete grosolane și în spinare un rucsac, pe care nu se îndura să-l dea jos. Pe ea, care era tare urâțică și neajutorată, n-o întreba nimeni cine și de unde este.
Tot aici se mai găseau și niște prizonieri care așteptau să fie chemați la interogatoriu. Un locotenent german, nu tocmai tânăr, îmi spuse cu glas șoptit:
