bombardeze orașul, însă tunurile lor fuseseră reduse la tăcere de artileria noastră. Circula zvonul că soldații nemți, prin treceri subterane care răzbeau din citadelă, ajungeau până pe străzile centrale, ucideau oameni și îmbrăcau haine civile. Citadela a fost asediată atunci și mai intens.
Prezența inamicului din citadelă începuse să fie uitată de-a binelea: orașul eliberat avea alte treburi. Armata generalului Ciuikov, după ce a dislocat o serie de unități pentru asediul citadelei, și-a continuat înaintarea.
Trupele porniseră deja să atace dincolo de granițele Brandenburg-ului și ale Pomeraniei. În zilele acelea mă aflam în gruparea, subordonată frontului, care rămăsese la Poznan.
•
La patruzeci de kilometri de Poznan, în spatele frontului nostru, într-un orășel oarecum mai retras față de principala arteră a războiului, se găsea, după cum am aflat, un lagăr pentru generalii italieni. Am plecat într-acolo.
Garda germană a lagărului fugise înainte de sosirea Armatei Roșii, iar o sută șaizeci de generali italieni, nepăziți de nimeni, continuaseră să trăiască
în lagăr. Până nu demult luptaseră împotriva noastră; după lovitura de stat din Italia, comandamentul german îi convocase la o ședință fictivă, în spatele frontului, și-i declarase prizonieri de război. În fața recentelor evenimente, se simțeau cuprinși de același sentiment de dezorientare, ca și soldații italieni care fuseseră eliberați la Bydgoszcz de Armata Roșie. Ce reprezentau pentru noi, prizonieri ai nemților, sau foștii noștri dușmani?
Am pătruns dincolo de sârma ghimpată. Un loc viran în paragină. Câteva barăci. Doi indivizi tăiau un buștean. Ne-am apropiat și mai mult. Văzându-ne, au lăsat bușteanul și ne-au așteptat. Doi oameni obosiți, în vârstă, două
perechi de ochi posomorâți, care se uitau la noi așteptând.
I-am salutat în limba germană. Unul din ei, cu chipul oacheș, brăzdat de cute adânci, purtând la gât un fular de lână într-o culoare țipătoare, a dat din cap fără să vorbească. Era generalul Marcello G. Celălalt s-a angajat în discuție. Avem de-a face cu Sonderführer-ul Walter Treublut, translator german, unica persoană din administrația lagărului care rămăsese pe loc.
14
Avea capul descoperit. Părul îi încărunțise, nasul îi era ascuțit, iar buza de sus suptă înăuntru.
Colonelul nostru a dat un ocol barăcilor, însoțit de Walter Treublut, și le-a comunicat italienilor, iar Sonderführer-ul le-a tradus că sunt liberi și, numaidecât ce situația de pe front va îngădui, li se va da tot concursul pentru a se înapoia în patrie.
După ce trecuse câtva timp, iar vremea se mai încălzise și rezervele alimentare ale lagărului se epuizaseră, după ce generalii italieni porniseră la drum, am mai avut o dată ocazia să stau de vorbă cu Sonderführer-ul Walter Treublut; fusese reținut în cursul unei nopți, în vreme ce dormea pe o bancă
din grădina orașului.
După ce-și luase rămas bun de la generalii italieni, neștiind ce urma să se întâmple cu persoana lui, plecase la Poznan și se apropiase de casa în care locuise câțiva ani de-a rândul. Se convinsese că era ocupată de o familie poloneză, care mai înainte domiciliase aici și fusese dată afară în vremea ocupației și, străduindu-se să nu atragă asupră-și furia nimănui, se culcase pe o bancă în grădina orașului, nespus de ostenit și flămând.
L-am întrebat de ce nu fugise odată cu administrația și garda lagărului. A dat din umeri și nu mi-a răspuns nimic. Apoi mi-a povestit despre el.
•
Se născuse și trăise la Revel. Era proprietarul unui laborator pentru prepararea articolelor de parfumerie, pe care le vindea prin farmacia tatălui său. Suferind de plămâni, călătorise în Italia, unde se cunoscuse cu fata unui funcționar modest din orășelul Domazzo, de lângă lacul Como. Trecuseră
doar cinci zile de când făcuseră cunoștință, dar lucrurile rămăseseră aici, deoarece italianca nu știa o boabă de germană, iar Treublut, de italiană, doar vreo cinci, șase cuvinte. După ce se înapoiase la Revel, începuse să învețe pe brânci italiana, expediase la Domazzo o sumedenie de cărți poștale ilustrate și, în cele din urmă, o ceruse în căsătorie pe splendida Nereida Betetti. Nunta avusese loc pe malurile lacului Como, după care Treublut își adusese italianca la Revel, acordându-i, astfel, și cetățenia estoniană.
În literatura germană s-a scris mult despre fidelitatea femeilor germane și neseriozitatea și perfidia franțuzoaicelor și a italiencelor. Însă el fusese nespus de fericit în căsătoria sa.
Peste puțin timp începuse „repatrierea” nemților și se pomenise la Poznan unde, activând într-un nou câmp de operații, național-socialismul se prezenta sub aspectul său clasic. Aici, bunăoară, nu acceptaseră să i-o înregistreze pe fiică-sa, deoarece o botezase cu nume italian: Fiametta, –
flăcăruia.
15
Walter tăcuse. Ochii cenușii i se măriseră și priveau țintă în gol. Nu știa nimic despre familie, iar în ceea ce privea soarta lui viitoare, nu-i păsa câtuși de puțin de ea. Era infinit de obosit de viața pe care o trăise în lumea nazismului și a războiului.
Orașul Poznan rămânea din ce în ce mai adânc în spatele frontului pe care îl desfășura armata în ofensivă. Fusese forțat și Oder-ul. Trupele întâiului Front Bielorus, aflat sub comanda mareșalului Jukov, parcurseseră, luptând, patru sute de kilometri în două săptămâni. Armata Roșie se găsea acum la șaizeci de kilometri de Berlin.
În ziua de 23 februarie, citadela din Poznan a capitulat. Comandantul grupului de armate Konnel a semnat ordinul de capitulare și s-a împușcat.
Trupele capturate au defilat prin oraș într-o coloană de mai multe mii de oameni. Aceștia se târau, avându-l în frunte pe comandantul citadelei, generalul-maior Matternom, sălbăticiți, nemaicrezând în nimic, flămânzi, arătând ca o gloată jalnică în mantale verzi.
Miercuri, 7 martie, în piața Târgului a fost oficiat un tedeum. Pe platforma din fața altarului, un front compact de ostași polonezi. În apropiere de altar, băsmăluțele albe ale surorilor de caritate. Toate balcoanele fuseseră
împodobite cu covoare. Nenumărați bărbați și femei se îmbulzeau pe stradele, alergând spre piață. Glasurile s-au contopit acolo într-un elan unanim: spre bolta cerului mohorât se înălța un cântec solemn, de slavă, recunoștință și credință. Femei cu prunci în brațe au ieșit în balcoane, pentru a se alătura corului. Erau frumoase, senine și fericite, întocmai ca madona lor catolică.
Mai târziu, în piața din fața primăriei, comandantul armatei poloneze a primit parada trupelor.
Tribuna fusese acoperită în întregime cu verdeață. A fost adus și drapelul, păstrat cu grijă, al primăriei orașului. De ambele părți ale drapelului pășeau ofițeri femei de ordonanță, încinse cu centuri de brocart în dungi roșii-albe.
Infanteria își pusese căștile, iar pe baioneta de proveniență rusească, în trei muchii, flutura stegulețul bicolor. Apoi a urmat un pluton dotat cu arme antitanc.
Prin mulțimea de pe trotuare se strecura o femeie, purtând sus, deasupra capului, un buchet de flori. Țâșni pe partea carosabilă a străzii și-i înmână
comandantului florile.
A defilat, după aceea, un pluton de ostași înarmați cu automate, având și stegulețe, purtând în spate ranițe îmblănite. Un sanitar, însoțit de două
infirmiere, încheiau coloana.
Apoi alte plutoane de soldați cu automate, câte șase pe rând. În frunte comandanții, cu buchete de flori, iar în urmă sanitarul cu infirmierele.
16
Din nou militari cu automate, primul rând format din fete. S-au ivit și vehiculele ușoare, prevăzute cu mitraliere. Apoi și-a făcut apariția cavaleria, având coamele cailor împletite cu panglici bicolore. Organizațiile civile, purtându-și steagurile, se apropiară de tribună. După ce defilase laolaltă cu unitățile militare, fanfara s-a oprit și a rămas lângă podium. Drapelele fâlfâiau: roșii și alb-roșii.
