Încă o ciornă a unei scrisori, din 16 noiembrie 1932, adresată lui von Papen, pe care Hindenburg, păstrându-și postul de Președinte al Reich-ului, îi numise cancelar. În colțul din stânga, scris cu cerneală, cu litere mari și lăbărțate: „Confidențial!” Hitler își formulează aici pretențiile sale insolente, pe baza cărora era dispus să întreprindă tratative politice. Într-o redactare ultimativă, îl amenință pe Franz von Papen cu gravitatea responsabilității pe care și-o asumă: „Voi fi de acord să inițiez un asemenea schimb de păreri, în scris, referitor la situația Germaniei și la lichidarea greutăților noastre, numai în cazul când Dumneavoastră, domnule Reichscancelar, veți fi dispus, de la bun început, să vă asumați necondiționat întreaga răspundere asupra a ceea ce se va întâmpla în viitor”. Hitler cochetează, dar și amenință în același timp, lăsând să se înțeleagă că, de altfel, era dispus să-și ia el asupra sa toată
răspunderea.
Și încheie acru, referindu-se la insuccesul său în alegerile prezidențiale:
„Țin să vă asigur, domnule Reichscancelar, că rezultatul campaniei electorale nu mi-a provocat nicio amărăciune. În cei treisprezece ani de când lupt pentru Germania, am fost silit să îndur atâtea persecuții și atacuri necinstite, încât am învățat, încetul cu încetul, să pun marea cauză pe care o slujesc mai presus de jalnica mea persoană”.
Această persoană ofensată și jalnică se zbârlește, devine nerușinată, se grăbește să remarce (de parcă s-ar fi aflat în cele mai strânse relații cu istoria): „Și mie îmi revine o răspundere destul de mare în fața istoriei”.
Stridența, insolența lui Hitler, în spatele cărora se poate ghici setea de putere, izbutesc să strivească „adversari” de soiul lui von Papen și chiar să-i 190
recruteze. În această scrisoare – „confidențială” – i se întinde lui von- Papen momeala unui complot. Declarând că intențiile sale sunt naturale („se spune că am jinduit cândva la puterea totală, pe când în realitate am candidat doar la postul de conducere”), Hitler remarcă, printre altele: „Chiar dumneavoastră, după cum era de presupus, ați fi ocupat în noul meu cabinet postul de ministru al afacerilor externe…”
După ce, peste mai puțin de o lună, cabinetul lui von Papen căzu de la putere și se formă un nou cabinet, cel al generalului Schleiher, von Papen sprijini activ venirea la putere a șefului național-socialiștilor. Colaborând din răsputeri cu Hitler, peste câtva timp von Papen s-a pomenit pe banca acuzaților, la Nürnberg.
În ziua de 30 ianuarie a anului 1933, Hindenburg i-a încredințat lui Hitler postul de cancelar al Reich-ului. 30 ianuarie a devenit ziua instaurării regimului nazist în Germania.
Doar cu un an înainte de această dată, cu câtă înfrigurare se plângea Hitler, într-o scrisoare pe care i-o adresa lui Hindenburg, de violarea normelor democratice în efectuarea alegerilor, cerându-i să se opună acestei violări, considerând-o „periculoasă pe de o parte și, după convingerea mea, –
ilegală, pe de altă parte”.
Dar iată că nu trecuse decât un an și cancelarul Reich-ului, Hitler, redactează un apel către național-socialiști, în legătură cu apropiatele alegeri pentru Reichstag. Textul dactilografiat al apelului s-a păstrat la dosar, corectat de Hitler cu creionul și semnat la 22 februarie 1933.
Acesta sună astfel:
„Dușmanul pe care trebuie să-l doborâm la 5 martie, marxismul! Asupra lui trebuie să ne concentrăm întreaga propagandă și toată lupta noastră
dinaintea alegerilor.
Dacă forțele de centru vor susține marxismul în această luptă, atacând mișcarea noastră, atunci mă voi răfui personal, la prima ocazie, cu centrul, am să-l parez și am să pus capăt oricărei rezistențe”.
Cât de bătător la ochi este limbajul ambelor documente. El reflectă calea parcursă, cea mai scurtă cale dintre două puncte. Calea, directă, de la lupta pentru putere, către acapararea ei.
În primul rând, el insista pe lângă președintele Hindenburg, făcând apel la loialitate, ca adversar, în spiritul bunelor și vechilor norme burghezo-democratice. În cel de-al doilea, cu adversarii politici începea să grăiască
autocrația, în limbajul ei caracteristic, al terorii și represiunii.
•
„Genealogia lui Adolf Hitler”, un extras dintr-un „Jurnal lunar”, editat de asociația de heraldo-genealogie „Adler”, la Viena, în anul 1932. Studiul 191
acesta „strict obiectiv” despre antecesorii lui Hitler, întreprins de un savant oarecare „referitor la varietatea informațiilor asupra originii lui”, stabilește că genealogia lui Hitler constă „exclusiv din elemente germane”.
Cu acest studiu „științific” se deschide dosarul în care sunt adunate cele mai importante documente personale ale Führer-ului.
Și se încheie cu un arbore genealogic al lui Hitler, realizat cu mijloace tipografice.
Iată liste tablourilor achiziționate de cancelar, împachetate în lăzi și pregătite pentru evacuare.
Din marii maeștri, un studiu de Böcklin și portretul lui Friedrich al II-lea realizat de Khodowetzky. Predomină pictorii din școala de la Düsseldorf, peisagiști naturaliști. Plus bătrânii pictori sentimentali, de flori și interioare, precum și pictorii din noua formație, fascistă, cu tablourile lor: Mutter des Führers („Mama Führer-ului”), „Vedere de la înălțime, Adolf Hitler”, „Vechea panoramă a Berchtesgaden-ului”, „Defilare cu făclii, 30 ianuarie 1933”.
Hitler intenționa să construiască la Linz, oraș de care îl legau amintirile copilăriei, o galerie de tablouri căreia îi era destinată această colecție, lucru pomenit în testamentul său. În zilele când orașele germane se năruiau sub bombe, Führer-ul își consacra timpul pentru proiectarea acestei galerii, tocmai el care fusese cândva respins de la școala de arte plastice, ca neavând aptitudini.
Dar Linzul n-a pierdut mare lucru, deoarece adunarea tablourilor lui Hitler n-a mai putut fi realizată până la capăt.
În inventar, lăzile cu tablouri sunt notate cu literele alfabetului și, începând de la lada P, ele conțineau, alternând cu un bust al lui Wagner, sau cu o țiteră, sau un „mic tablou” anonim, un suport de ceramică și două
farfurii de perete, o altă avuție a lui Hitler: perne, 13 bucăți, 13 pături, fețe de masă de diferite mărimi 34 bucăți, 1 zaharniță de argint, 3 prosoape pentru masaj, 3 ștergare de bucătărie, 1 carpetă pentru baie, 1 covoraș
îngust și lung, 1 fructieră, 1 cearceaf-plic pentru pilotă, cu garnitură de dantelă, 1 față de pernă din același set, 1 coșuleț de lemn pentru pâine, 1
mapă pentru hărți, 2 tăvi, sfeșnice, cupe cu picior, cești, 1 dantelă, 1
garnitură de masă din pânză (12 șervete și o față de masă), 2 fețe de masă
din damasc, 1 cearceaf-plic din damasc… ș.a.m.d.
Aceste inventare, luate cu sine în ultimul adăpost, seamănă nespus cu inventarele Magdei Goebbels. Tot așa cum jurnalul doctorului Goebbels este înrudit, spiritual vorbind, cu documentele lui Hitler.
Hitler, extras din aureola puterii și a mistificărilor, apare ca o nulitate perfectă. Și este bătător la ochi, în pofida exigențelor și pretențiilor lui aberante, caracterul său profund provincial și vulgar. Într-adevăr, era 192
rezultatul unei legități obiective faptul că ideea de fascism se personificase anume în Hitler. Dar ce monstruozitate ca un asemenea personaj să pună
stăpânire pe destinele Germaniei și să devină o amenințare pentru întregul univers!
Putere nelimitată, mania persecuției și mania grandorii. Rattenhuber, șeful gărzii personale a Führer-ului, relata în manuscrisul său: „Până și rufăria de corp, primită de la spălat, nu se încumeta s-o îmbrace decât după
ce era supusă unei prelucrări cu ajutorul razelor Roentgen… În apartamentele sale personale existau o mulțime de semnale de alarmă.
